ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1066 din 18 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte contestația

precizată, formulată de reclamanta SC P.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin C.N.A.D.N.R. SA, s-a dispus anularea parțială a hotărârii de stabilire

a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, cu privire la cuantumul acestora, s-a stabilit

în sarcina pârâtului-expropriator obligația de plată a unei despăgubiri în cuantum

de 3.017.501,3 RON, echivalentul a 712.683,36 euro, la data efectuării raportului

de expertiză, ce urmează a fi plătită reclamantei pentru terenul expropriat în suprafață

de 3048 mp, situat în comuna T., județul Ilfov, precum și o despăgubire în valoare

de 57.133,96 RON, echivalentul a 13.889 euro, la data efectuării raportului de expertiză

astfel cum a fost completat, ce urmează a fi plătită reclamantei pentru construcțiile

ce se aflau pe terenul expropriat și pentru refacerea căii de acces betonate și

a împrejmuirii betonate; totodată, a fost respins capătul de cerere prin care s-a

solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor decurgând din prejudiciile

aduse prin expropriere, constând în plata contravalorii lucrărilor necesare reamplasării

cablului de curent ce alimenta proprietatea expropriată și pentru racordarea reclamantei

la noul cablu, ca neîntemeiat și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei

suma de 15.566,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În justificarea soluției

sale, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 1124/2007 s-a aprobat declanșarea

procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul

lucrării de utilitate publică „Fluidizare trafic pe DN1 Km8 + 100, Km17 + 100 și

Centura rutieră în zona de Nord a Municipiului București, obiect 5B, extindere la

patru benzi a Centurii rutiere a municipiului București pe sectorul cuprins între

Km2 + 400 și intersecția cu DN2.

În anexa la acest act

normativ reclamanta a fost menționată cu o suprafață de teren de 3048 și construcție

în suprafață de 163 mp având nr. cadastral X1.

Hotărârea contestată,

de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, prin care s-a dispus exproprierea

și s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului situat

în comuna T., având nr. cadastral X1, aparținând expropriatului SC P.I. SA, pentru

suprafața expropriată de 3.048 mp teren intravilan arabil, a fost emisă sub regimul

de reglementare al Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 941/2004, iar dreptul de proprietate

al reclamantei a fost probat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului emis de Ministerul Industriilor la data de 6 decembrie 2004.

Despăgubirea acordată

reclamantei a fost de 1.426.652,98 RON, echivalentul a 426.720 euro (140 euro/mp),

și întrucât hotărârea a fost emisă ulterior întocmirii procesului-verbal din 30

octombrie 2007, tribunalul nu a putut aprecia dacă la valoarea despăgubirilor propuse

s-a avut în vedere faptul că pe terenul expropriat se aflau și construcții.

Reținând că soluționarea

contestației formulate are a fi judecată în conformitate cu prevederile art. 21-art.

27 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a dispus efectuarea a trei expertize de specialitate,

respectiv topografică, construcții și instalații electrice. În considerarea conținutului

normativ al art. 26 din aceeași lege, tribunalul a apreciat că suma care se va stabili

ca despăgubire cuvenită reclamantei va avea ca moment de referință data întocmirii

expertizelor și nu data plății despăgubirilor, după cum solicitase reclamanta (prin

cererea aflată la dosar, prin care solicitase să fie avut în vedere cursul valutar

valabil la data consemnării sumelor acordate în faza administrativă).

În ceea ce privește valoarea

terenului expropriat, tribunalul a precizat că în aceasta nu vor fi incluse și costurile

ce ar rezulta din trasarea noii limite de proprietate, despăgubiri care nu se cuvin

reclamantei întrucât terenul a fost identificat de experți prin indicarea limitelor

de proprietate și a vecinătăților acestuia, nefiind necesar a se apela la serviciile

unui alt expert topograf care să traseze noile limite de proprietate, acestea rezultând

și din raportul de evaluare întocmit de către pârât, suprafața expropriată primind

și un nou număr cadastral X1.

Comisia de expertiză a

determinat valoarea terenului expropriat pe bază de oferte publicate în media la

data de 2 februarie 2009, în zona apropiată de terenul în litigiu, și a procedat

la media aritmetică a acestor oferte obținând o valoare medie de 203,33 euro/mp,

iar față de poziționarea terenului într-o zonă favorabilă, aceasta a fost sporită

cu un coeficient de 15%, rezultând o valoare a terenului de 3.017.501,3 RON echivalentul

a 712.683,36 euro, la data efectuării raportului de expertiză.

Tribunalul a apreciat

că aceasta este despăgubirea ce corespunde dispozițiilor legale incidente în cauză,

în raport de criteriile stabilite de lege, înlăturând metoda comparației prin bonitate

și metoda efectuării unei medii a valorilor obținute prin metoda comparației prin

bonitare și prin valoarea obținută prin raportare la ofertele de vânzare, întrucât

acestea nu corespund cerințelor legale, care fac trimitere la prețul cu care se

vând în mod obișnuit imobilele de același fel.

În ceea ce privește construcțiile

existente pe teren, tribunalul a stabilit că pe terenul expropriat se aflau o cabină

de portar, o platformă betonată, împrejmuirea proprietății reclamantei, care se

impune a fi refăcută, ca și calea de acces, toate acestea fiind evaluate final prin

răspunsul la obiecțiunile formulate de către părți, cuantumul total al despăgubirilor

pentru construcțiile existente pe terenul expropriat fiind în sumă de 57.133,96

RON, echivalentul a 13.889 euro la data efectuării raportului de expertiză, completat

prin răspunsul la obiecțiuni.

În ceea ce privește despăgubirea

reclamantei pentru prejudiciile rezultate din necesitatea efectuării lucrărilor

de reamplasare a cablului de curent ce alimenta proprietatea expropriată, prima

instanță a reținut, pe baza probatoriilor administrate că SC E.M. SA a solicitat

reclamantei încheierea unei noi convenții de exploatare și a unui contract de furnizare

conform noilor condiții tehnice specificate în avizul tehnic de racordare din

19 aprilie 1996, că reclamanta nu a efectuat demersurile solicitate și că a rămas

în vigoare vechiul contract de furnizare din 12 mai 1993, fiind chemată la recontractare

în cursul anului 2006, când reclamanta nu s-a prezentat la solicitarea distribuitorului

de energie electrică, contractul fiind reziliat în luna ianuarie 2008.

S-a arătat și că instanța

de judecată nu a fost învestită cu o cerere prin care să lămurească în mod legal

raporturile contractuale dintre reclamantă și SC E.M. SA ori să se stabilească dacă

reclamanta era beneficiar sau nu al utilității de energie electrică.

Terenul reclamantei este

un teren nefolosit în mod activ, până la data exproprierii pe teren neexistând construcții

specifice activității reclamantei, ci doar platforme betonate și un gard de împrejmuire

a proprietății. Factura la care s-au raportat experții și reclamanta, aflată la

dosar, emisă de SC E.M. SA, pentru suma de 41,22 RON, se referă la o perioadă de

facturare neobișnuit de mare, respectiv 25 martie 2006-15 ianuarie 2008.

Pe baza acestor elemente,

s-a apreciat că, deși reclamanta era beneficiara unui contract de furnizare a energiei

electrice, întrucât aceasta nu a încheiat o convenție de exploatare conform noilor

condiții tehnice, contractul său a fost reziliat în luna ianuarie 2008, factura

fiind emisă pentru desocotirea celor două părți implicate în contractul de furnizare.

Față de faptul că H.G.

nr. 1124/2007, că hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost emisă la data de

30 octombrie 2007, iar contractul de furnizare a energiei electrice a fost reziliat

în ianuarie 2008, reclamanta era beneficiar al utilităților de energie electrică

la momentul exproprierii. Dar, potrivit înscrisurilor din dosar, abia la data de

10 iunie 2009 SC E.M. SA a încheiat contractul de deviere cu SC R. SRL, având ca

obiect reamplasarea instalațiilor electrice afectate de lucrarea de utilitate publică

ce face obiectul litigiului, așa încât la momentul la care s-au efectuat efectiv

lucrările de construcție de utilitate publică, reclamanta nu mai era beneficiar

a unui contract de furnizare a energiei electrice și, prin urmare, pârâtul nu putea

acorda acesteia mai multe drepturi decât cele pe care le deținea la momentul aplicării

măsurii de expropriere.

Pârâtul nu a contestat

nici un moment că reclamanta poate beneficia de toate drepturile de care se bucură

și celelalte persoane expropriate care dețin terenuri învecinate, însă nu a solicitat

decât ca reclamanta să facă dovada în mod legal a calității de persoană beneficiară

de utilități, dovadă pe care reclamanta nu a administrat-o și nici nu a înțeles

că trebuie să își lămurească raporturile juridice cu SC E.M. SA, cu prioritate,

ci doar a dorit acordarea unor despăgubiri.

Apreciind că această solicitare

a reclamantei depășește cadrul legal al Legii nr. 33/1994 și că reprezintă o cerere

abuzivă, în condițiile în care nici prin raportul de expertiză specialitatea instalații

nu s-a putut stabili o contravaloare a lucrărilor necesare în vederea reamplasării

cablului de curent și a cheltuielilor necesare pentru racordarea reclamantei la

noul cablu, a fost respinsă ca neîntemeiată, din probele administrate nerezultând

că pârâtul este cel care a produs un astfel de prejudiciu reclamantei, aceasta având

posibilitatea să își recupereze pe căi legale despăgubirile invocate de la adevărata

persoană care a întrerupt furnizarea energiei electrice.

Apelul declarat reclamantă

împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 85

A din 8 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în timp ce

apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri a fost admis, a fost schimbată

în parte sentința și a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în sumă de

411.480 euro, în loc de 712.683 euro, și de 10.149,25 RON, în loc de 57.133 RON,

despăgubiri pentru platformă betonată.

În adoptarea acestei soluții,

instanța de apel a arătat că în faza judecății de apel s-au încuviințat și administrat

probe cu înscrisuri și o nouă expertiză imobiliară, cu obiectivele stabilite prin

încheierea de ședință de la 28 septembrie 2010.

De asemenea, s-a precizat

că la termenul de judecată din 1 martie 2013, reclamanta, prin avocat, a declarat

că renunță la judecata apelului în privința criticilor vizând soluția dată pretenției

de despăgubire pentru instalațiilor electrice și cum apelul a fost declarat de către

reclamantă și împotriva încheierilor de dezbateri din faza fondului de la datele

de 5 martie 2010 și 11 iunie 2010, instanța de apel nu a mai considerat util să

examineze prima critică a apelului și nici apelul declarat împotriva celor două

încheieri de ședință. Poziția apelantei-reclamante a fost constată pe baza declarației

acesteia, prin care a renunțat la efectuarea probei cu expertiză în specialitatea

instalații electrice, dar și a declarației de renunțare a aceleiași părți, autentificată

din 27 februarie 2013, de Biroul Notarial Public R.J.G.

Examinând criticile apelaților,

curtea de apel a reținut ca fiind nefondată critica apelantei-reclamante vizând

determinarea de către prima instanță a despăgubirilor pentru terenul expropriat,

prin raportare la cuantumul stabilit prin metoda comparației directe, metodă la

care face trimitere art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În faza apelului s-a administrat

proba cu expertiză tehnică imobiliară ce a avut ca obiective stabilirea despăgubirilor

prin raportare la prețuirile obișnuite de tranzacționare ale altor terenuri de același

fel cu cel expropriat, la data întocmirii raportului de expertiză, în sensul

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și să se aibă în vedere tranzacțiile înregistrate

la birourile notariale, precum și stabilirea sporului de valoare al terenului rămas

neexpropriat, conform art. 26 alin. (4) din lege.

Prin raportul de expertiză

administrat, a fost evaluat terenul expropriat, în suprafață de 3.048 mp, la data

întocmirii raportului de expertiză, 25 noiembrie 2011, rezultând o valoare unitară

de 411.480 euro (135 euro/mp).

Experții au calculat valoarea

despăgubirii ținând cont de prețuri cu care se vând în mod obișnuit imobile de același

fel cu cel expropriat, utilizându-se drept comparabile trei contracte de vânzare-cumpărare:

- contract din 18 mai 2010, teren intravilan de 3000 mp zona T.-șoseaua de centură,

tarlaua 41 (preț = 90 euro/mp); - contract din 10 noiembrie 2009-teren intravilan

de 4976 mp zona T.-șoseaua de centură, tarlaua 410 (preț 60 euro/mp); - contract

din 22 noiembrie 2007-teren intravilan de 5100 mp zona T.-tarlaua 40 (preț 110 euro/mp).

Instanța de apel a mai

precizat că, în determinarea despăgubirilor, va avea în vedere și aplicarea dispozițiilor

art. 27 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce privește sintagma „data întocmirii

raportului de expertiză” raportarea urmează a se face la data efectuării expertizei

în cursul judecății și nu la data exproprierii, astfel încât, criticile apelantei-reclamante

prin care a pretins un cuantum de 811.194,72 euro, au fost considerate nefondate.

În ceea ce privește cursul

euro/RON la care se va stabili despăgubirea, în acord cu prevederile art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc prin

raportare la momentul întocmirii expertizei de către Comisia de experți, acesta

va fi cel de la data întocmirii expertizei, iar nu de la data plății efective a

despăgubirilor, după cum a pretins apelanta-reclamantă.

Referitor includerea în

cuantumul despăgubirilor și a contravalorii operațiunilor de relocare a gardului

înconjurător, a cabinei de poartă, și a refacerii căii de acces pe proprietatea

reclamantei, s-a arătat că, întrucât în apel s-a depus la dosar de către apelantul-pârât

procesul-verbal de recepție calitativă din 22 octombrie 2008, conform căruia relocarea

gardului din sârmă pe stâlpi de țeavă a fost finalizată, valoarea despăgubirilor

cuvenite reclamantei trebuie să se rezume doar la cheltuielile de refacere platformă

betonată, care sunt, potrivit expertizei de la fond de 10.149,25 RON, sumă ce urmează

să substituie suma de 57.133,96 RON, la care pârâtul a fost obligat către reclamantă

la prima instanță.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și reclamantă SC P.I. SA.

de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost criticată

pentru nelegalitate decizia atacată, susținându-se că aceasta încalcă dispozițiile

art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs, s-a susținut că soluția instanței de apel, de admitere a apelului declarat

de pârât, schimbarea, în parte, a sentinței instanței de fond cu consecința obligării

pârâtului la plata sumei de 411.480 euro către reclamantă, încalcă dispozițiile

art. 27 din Legea nr. 33/1994, lege cadru în materia exproprierilor.

Potrivit legii, primind

rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și pretențiile formulate

de părți și va hotărî, despăgubirea acordată neputând fi mai mică decât cea oferită

de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau altă persoană

interesată.

Or, în cauza de față,

deși instanța de control judiciar a reținut în considerentele hotărârii sale că

va avea în vedere la pronunțarea soluției și dispozițiile legale ale art. 27, cu

toate acestea, prin dispozitiv a ignorat incidența acestora asupra situației de

fapt din cauză.

Această situație este

relevată de concluziile expertizei din apel, ce a fost omologată de instanță, și

prin care s-a stabilit o valoare a despăgubirilor de 411.480 euro (calculată la

momentul efectuării expertizei în apel, 25 noiembrie 2011), în timp ce prin hotărârea

de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

SA a oferit o despăgubire în cuantum de 426.720 euro, fiind evident că suma stabilită

prin hotărârea recurată este mai mică decât oferta expropriatorului, încălcându-se

astfel prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994. În plus, din conținutul raportului

de evaluare întocmit în baza Legii nr. 198/2004 nu se poate aprecia dacă la stabilirea

valorii despăgubirilor propuse s-au avut în vedere construcțiile sau amenajările

existente pe terenul expropriat.

Soluția legală care se

impunea în cauză, față de probele administrate, era aceea de admitere a apelului

pârâtului, cu consecința admiterii doar în parte a cererii reclamantei SC P.I.

SA, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 10.149,25 RON, reprezentând

contravaloarea platformei betonate, și respingerea capătului de cerere privind anularea

parțială a hotărârii din 30 octombrie 2007 cu privire la cuantumul despăgubirilor

reprezentând contravaloarea terenului, ca neîntemeiată.

de reclamanta SC P.I. SA s-a precizat că acesta este îndreptat atât împotriva deciziei

date în apel, cât și împotriva încheierii de ședință prin care au fost respinse

obiecțiunile societății la raportul de expertiză evaluatorie a terenului, ce s-a

administrat în faza apelului. De asemenea, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii apelului SC P.I. SA, respingerii apelului declarat

de intimat și, pe fond, schimbarea în parte a sentinței pronunțate în cauză de către

prima instanță, în sensul stabilirii în sarcina intimatului a unor despăgubiri aferente

terenului expropriat în cuantum de 811.194,72 euro, la cursul euro/RON valabil la

data achitării sumei și a despăgubirii aferente construcțiilor în cuantum de 13.889

euro, la cursul euro/RON valabil la data achitării sumei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului

declarat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de recurs:

- În mod greșit instanța

de apel a reținut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ar justifica concluzia

că trebuie să dea preferință raportului de expertiză efectuat cel mai recent (adică

cel din faza apelului), raportându-se, într-o interpretare deformată, la sintagma

„data întocmirii raportului de expertiză” conținută în acest text legal.

Soluția adoptată în acest

context a încălcat dreptul reclamantei la o justă despăgubire, drept dedus din dispozițiile

art. 480-art. 481 C. civ. coroborate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu art. 1

din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 44 alin. (3)

din Constituție.

Or, despăgubirea pe care

o acordă decizia recurată, stabilită prin simpla preluare a cuantificării realizate

printr-un raport de expertiză realizat în anul 2011, la 4 ani după ce dreptul de

proprietate al societății a fost grav afectat prin expropriere, în condițiile unui

trend descendent al pieței de la acel moment, nu corespunde unei juste despăgubiri.

Această expertiză are în vedere prețuri din 2007 (data la care a avut loc exproprierea)

și din 2010, an în care s-a derulat apelul, când prețurile au scăzut dramatic fața

de 2009.

Stabilirea de către comisia

de experți, în faza apelului, a unor valori mai mici decât cele calculate în faza

fondului nu justifica admiterea apelului întrucât nu a fost relevată vreo eroare

de judecată a primei instanțe. Recurenta susține că diferența dintre rezultatele

expertizelor efectuate în etapa fondului și cea a apelului, este, în principal,

rezultatul trendului descendent al pieței imobiliare în intervalul relevat. Or,

admiterea apelului poate avea loc dacă se constată o neregularitate contemporană

pronunțării soluției atacate, iar nu în considerarea unui eveniment ulterior, precum

evoluția pieței.

- Instanța de apel a interpretat

greșit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Acest text legal nu impune

efectuarea evaluării exclusiv prin raportare la prețuri declarate în contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu privire la terenuri similare. Textul legal prevede

doar luarea în considerare („vor ține seama”) a prețului cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială respectivă,

la data întocmirii raportului de expertiză.

Caracterul eronat al raționamentului

instanței de apel este relevat de faptul că, în practică, se consideră că prețul

la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reprezintă cel la

care se ajunge prin întâlnirea cererii cu oferta în mod liber, acest preț fiind

dedus din analiza ofertelor de piață, variațiile din negocieri nefiind unele semnificative.

Astfel, „sintagma «prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același

fel în unitatea administrativ-teritorială» prevăzută de art. 26 alin. (1) și

alin. (2) din aceeași Lege nr. 33/1994 definește prețul de piață, anume prețul cel

mai probabil la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate

asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață

concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și

în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în

interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri

exagerate.”

Interpretarea dată de

instanța de apel textului legal, preluare a poziției C.N.A.D.N.R., conduce la o

situație absurdă, întrucât ar face imposibilă realizarea unei evaluări, șansele

de identificare a unor tranzacții imobiliare încheiate cu privire la terenuri comparabile

fiind extrem de reduse în anumite cazuri. Chiar identificarea unui contract, a unui

număr redus de contracte nu ar conduce la stabilirea unui preț reprezentativ. Mai

mult, nu există nicio evidență centralizată, cu caracter oficial, la nivelul Camerelor

Notarilor Publici sau a autorităților publice (spre ex., Primăria Comunei T.) în

legătură cu prețurile de tranzacționare a terenurilor. Un preț minim, cum este cel

din grilele notariale nu poate fi considerat prețul la care se vând, în practică,

imobilele;

În cazul concret, prin

raportul de expertiză administrat în faza procesuală a fondului, comisia de experți

în specialitatea topografie a stabilit 3 variante de calcul. Cele trei variante

au avut în vedere metoda comparației directe, metoda comparației prin bonitare și

realizarea unei medii a valorilor rezultate din primele două metode. Întrucât nu

au considerat suficient de relevantă evaluarea prin comparație directă (a ofertelor

de piață), în unanimitate, experții au propus ca stabilirea despăgubirilor să aibă

în vedere valoarea rezultată prin metoda comparației prin bonitare (811.194,72

euro). Aceasta reprezintă tot o variantă de evaluare a prețului imobilelor, încadrându-se,

alături de comparația directă, în sfera metodei de evaluare prin comparație. O atare

metodă este utilizată atunci când nu sunt disponibile suficiente informații referitoare

la tranzacții similare, astfel cum a fost cazul în speță.

Instanța de apel s-a raportat

în mod eronat la raportul de expertiză administrat în faza apelului, în condițiile

în care experții s-au folosit de un informații din două adrese emise de Primăria

T. (entitate care nu deține o evidență centralizată, oficială, în legătura cu prețurile

de tranzacționare a terenurilor), în care erau indicate anumite prețuri, pretins

corespunzătoare unor tranzacții imobiliare încheiate, în majoritate, în perioade

diferite de data realizării raportului de expertiză (2008); nu au fost depuse la

dosarul cauzei contractele la care se făcea referire în adrese, neexistând posibilitatea

de a verifica dacă respectivele tranzacții au fost încheiate între entități private,

în condiții normale, ori între rude, fiind posibil ca unele vânzări să fi fost încheiate

la prețuri modice, stabilite conform reglementărilor de tip administrativ, fără

a se lua în considerare valorile reale, de circulație ale imobilelor similare. Singurul

contract pe care experții l-au avut în vedere în materialitatea sa, este încheiat

în anul 2007 (deci cu doi ani anterior raportului administrat în fața primei instanțe).

De asemenea, elementele

la care s-au raportat experții în faza apelului nu cuprind informații care să justifice

compararea unor terenuri similare celui expropriat, chiar experții notând că amplasamentele

luate în considerare sunt inferioare terenului în discuție.

Aceleași argumente au

fost folosite de recurente-reclamantă pentru a susține și caracterul nelegal al

încheierii de ședință prin care au fost respinse obiecțiunile sale la expertiza

evaluatorie.

- Decizia recurata a fost

pronunțată cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 198/2004, coroborat cu art. 27

alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Deși instanța de apel

chiar indică la pagina 15, parag. 2 din decizie, că va ține cont de aceste prevederi

legale, soluția pronunțată reflectă o încălcare gravă a acestei norme instituite

de legiuitor în beneficiul expropriatului, tocmai pentru a nu i se crea acestuia,

deja păgubit prin expropriere, o situație mai gravă, în ipoteza în care decide promovarea

unui litigiu privind cuantificarea sumei primite de la expropriator.

Dacă prin hotărârea de

stabilire a despăgubirilor expropriatorul a acordat reclamantei despăgubiri pentru

teren (respectiva hotărâre nu acorda despăgubiri pentru construcții) de aproximativ

140 euro/mp, instanța de apel, admițând apelul părții adverse, a acordat o sumă

inferioară, adică despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp.

- Decizia recurată a fost

pronunțată cu încălcarea art. 126 alin. (5) C. proc. civ. întrucât instanța a admis

apelul intimatului inclusiv în privința despăgubirilor solicitate pentru acordarea

despăgubirilor necesare refacerii căii de acces, împrejmuirii betonate și cabinei

portarului, păstrând doar despăgubirile pentru platforma betonată, fără a exista

vreun probatoriu de natură să susțină soluția respectivă (probatoriu ce trebuia

administrat de C.N.A.D.N.R.).

În faza apelului, C.N.A.D.N.R.

nu a solicitat și implicit, nu i s-a administrat o probă cu expertiză care să conducă

la o concluzie contrară celei a primei instanțe, neexistând nicio justificare pentru

diminuarea sumei acordate cu acest titlu. C.N.A.D.N.R. nu a depus decât un proces-verbal

(de recepție calitativă din 22 octombrie 2008) din care rezultă ca ar fi realizat

o împrejmuire din sârmă pe stâlpi de țeava. Or, anterior exproprierii, recurenta

dispunea de un gard de beton, nu de un simplu gard improvizat din sârmă și țeava.

În plus, respectivul proces-verbal nu se referă și la cabina portar, calea de acces,

deși, în baza lui, instanța de apel elimina și sumele necesare refacerii acestor

construcții.

Această soluție a instanței

de apel contravine textelor indicate la pct. 16, scopul legiuitorului fiind acela

ca, în urma exproprierii, persoanei vizate de o atare măsură să i se acopere în

integralitate toate prejudiciile, de orice natură cauzate prin expropriere, printr-o

justă despăgubire.

- Printr-o interpretare

eronată a art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel a respins cererea reclamantei

de a-i fi plătite despăgubirile cuvenite la cursul RON/euro de la data plății, stabilind

nelegal că trebuie avut în vedere cursul de la data efectuării expertizei din apel.

Text art. 26 se referă exclusiv la împrejurarea că, pentru stabilirea valorii bunul

expropriat, momentul de referință este cel al efectuării raportului de expertiză.

Fără îndoială, referirea are în vedere data raportului de expertiză realizat în

fața primei instanțe. Această normă nu reglementează și plata efectivă a despăgubirii,

ci doar stabilirea acesteia. Prin urmare, niciun temei legal nu se opune ca, în

ipoteza în care apreciază că interesele sale sunt mai bine protejate în acest mod,

expropriatul să solicite că plata efectivă să se raporteze la cursul valutar valabil

la momentul plății efective. O atare împrejurare are în vedere faptul că plata efectivă

a despăgubirii are loc abia la soluționarea irevocabilă a litigiului, interval în

care cursul valutar poate suferi diverse variații.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare, iar părțile nu au formulat întâmpinare.

Întrucât recursul declarat

de Ministerul Public susține o critică comună cu a recurentei-reclamante SC

P.I. SA, respectiv cea de-a treia a acestui recurs, prin care s-a invocat încălcarea

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul

reclamantei, urmând să răspundă pe baza unor considerente comune celor două recursuri,

în partea în care acestea invocă critică comună.

Analizând recursul declarat

de reclamantă, Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat sub aspectele ce

se vor preciza prin cele ce urmează.

Criticile susținute de

această parte, privitoare la modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt nefondate.

În conținutul său, acest

text legal prevede că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum

și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului

de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului său, după caz, altor persoane

îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.

Întrucât prin hotărârea

de primă instanță se stabilise dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu contravaloarea

terenului expropriat, despăgubirea în sumă de 3.017.501,3 RON (echivalentul a 712.683,36

euro la data efectuării raportului de expertiză) fiind determinată printr-un raport

de expertiză ce a utilizat metoda comparației directe însă pe bază de oferte de

vânzare-cumpărare, așadar fără a ține seama de conținutul normativ al art. 26

alin. (2), „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel”,

în mod corect instanța de apel a dispus administrarea în această fază procesuală

a unei noi expertize evaluatorii care să determine despăgubirea cuvenită reclamantei

prin utilizarea criteriilor legale.

Prin urmare, instanța

de apel, atunci când a dispus ca despăgubirea reclamantei să aibă loc la valoarea

determinată prin expertiza administrată în faza procesuală a apelului, nu a avut

de ales între valori legal determinate prin rapoarte de expertiză administrate în

cele două etape procesuale (fond și apel), optând spre valoarea din raportul de

expertiză cel mai recent, după cum fără temei a criticat recurenta-reclamantă această

„opțiune” care, în opinia sa, ar fi avut la bază o interpretare deformată a sintagmei

„data întocmirii raportului de expertiză”.

Expertiza administrată

în apel a fost dispusă nu pentru a prelungi durata litigiului ori pentru a plasa

mai târziu în timp evaluarea în raport cu momentul exproprierii efective, ci pentru

a corecta deficiențele judecății de primă instanță care au fost criticate prin apelul

pârâtului și peste care, în mod obiectiv, instanța de apel învestită cu cercetarea

acestora, nu putea trece.

Aceasta întrucât, după

cum în mod corect a apreciat instanța de apel, evaluarea realizată prin probatoriile

administrate în fața primei instanțe a fost una nelegală deoarece utiliza un alt

criteriu de evaluare decât cel legal, respectiv cel al ofertelor de prețuri, regăsite

în media, iar nu cel al prețurilor de tranzacționare regăsite în contracte de vânzare-cumpărare

efectiv încheiate pe o piață liberă.

Prin urmare, instanța

de apel nu a avut a da preferință unor elemente probatorii (rapoartele de expertiză)

după criteriul datei realizării lor, după cum fără temei critică reclamanta presupusa

opțiune a acestei instanțe pentru cea mai recentă expertiză, ci după criteriul caracterului

lor legal, cel din apel fiind singurul care respectă acest criteriu.

Împrejurarea că abia în

faza judecății de apel și după 4 ani de zile de la exproprierea terenului reclamantei

s-a realizat evaluarea despăgubirii cuvenită acesteia cu respectarea cadrului legal

edictat în acest sens este, într-o oarecare măsură, imputabilă chiar reclamantei

care, prin poziția sa procesuală nu a contribuit la prevenirea deficiențelor judecății

de primă instanță, ci, dimpotrivă, a contribuit la producerea acestora, pledând

în permanență pentru realizarea unei evaluări a despăgubirilor după alte criterii

decât cele la care se referă în mod explicit și clar textul legii [art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994] și împotriva unei jurisprudențe constante a instanței

supreme care se raporta la aceste criterii legale, relevată prin mai multe decizii

ale acesteia depuse în apel, de dată anterioară hotărârii de primă instanță.

Nici criteriul valorilor

mai mici decât acelea calculate în faza judecății de fond pentru despăgubirea cuvenită

reclamantei nu a fost cel ce a stat la baza adoptării deciziei din apel, după cum

eronat pretinde această parte, atunci când afirmă că diferența dintre rezultatele

expertizelor efectuate în etapa fondului și cea a apelului este, în principal, rezultatul

trendului descendent al pieței imobiliare.

Nu evoluția pieței a stat

la baza ordonării unei noi expertize în apel ci, cum s-a arătat, realizarea unei

evaluări nelegale prin expertiza administrată în faza primei instanțe, ceea ce echivala

cu lipsa unei evaluări, absolut necesare pentru soluționarea pretențiilor reclamantei,

aspecte care s-au regăsit în criticile apelantului, pârât.

Fără temei este criticată

și interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea

nr. 33/1994, în sensul că acestea stabilesc drept criteriu legal de evaluare a terenurilor

supuse exproprierii prețurile menționate în contracte de vânzare-cumpărare a unor

imobile similare din unitatea administrativ-teritorială.

Instanța de recurs apreciază,

contrar recurentei, că sintagma „vor ține seama” impune de o manieră imperativă

efectuarea evaluării doar pe baza criteriului legal evocat, textul legal neavând

doar semnificația permisiunii de a se ține seama de aceste prețuri, după cum susține

recurenta.

Argumentul recurentei,

în sensul că ar putea exista situații de imposibilitate a realizării unei evaluări,

din pricina imposibilității identificării unor tranzacții încheiate cu privire la

terenuri comparabile, nu este de natură să infirme concluzia dedusă din textul clar

și neechivoc al legii, situațiile de excepție neputând să conducă la înlăturarea

formării regulii, ci, cel mult să reclame tratarea lor în afara situației regulă.

Oricum, situația de excepție evocată nu este și cazul recurentei, în evaluarea despăgubirii

căreia comisia de experți a dispus de trei comparabile, respectiv un contract de

vânzare-cumpărare din 2007, unul din 2009 și altul din 2010, comparabile ce au fost

selectate dintr-un număr mai mare de tranzacții aflat la dispoziția comisiei, prin

eliminarea valorilor extreme, considerarea unei valori de contract apropiate de

data exproprierii și alegerea unui interval de valori apropiat de zona medie a tranzacțiilor.

De asemenea, se observă că selecția realizată de comisia de experți a urmărit și

criteriul unor suprafețe de întindere similară sau mai mare decât cea a imobilului

în cauză.

Aceste informații au fost

puse la dispoziția comisiei de experți prin două adrese ale Primăriei comunei T.,

entitate care chiar deține, în mod oficial astfel de informații în îndeplinirea

altor obligații și sarcini legale cum ar fi cele de colectare a impozitelor pe tranzacții

și proprietăți, și pe baza unui contract de vânzare-cumpărare obținut de la un birou

notarial.

Împrejurarea că cele trei

comparabile au constat în contracte de vânzare-cumpărare încheiate la momente diferite

în timp (anul 2007, anul 2009 și anul 2010) fără legătură cu data întocmirii raportului

de expertiză (noiembrie 2011) nu poate să constituie decât o situație favorabilă

recurentei care s-a plâns constant de defavorizarea sa pe durata judecării litigiului,

ca urmare a devalorizării permanente a imobilului, invocând în recurs chiar că diferența

între rezultatele expertizelor din fond și apel este, în principal, rezultatul trendului

descendent al pieții imobiliare.

Or, utilizarea în metoda

de evaluare a terenului expropriat a unor comparabile provenind dintr-o perioadă

neafectată de fenomenul devalorizării (prețul din contractul de vânzare-cumpărare

din anul 2007 fiind și cel mai ridicat, de 110 euro/mp) ori din perioada de început

a acestuia, putea constitui, în acest context, motiv de critică cel mult din partea

pârâtului, iar nicidecum a recurentei, căreia o atare împrejurare nu poate decât

să îi profite.

Probabilitatea ca aceste

contracte de vânzare-cumpărare, utilizate drept comparabile, să fi fost încheiate

între rude ori în alte condiții, de natură să afecteze onestitatea convențiilor,

cu consecințe care să se reflecte într-un preț modic al tranzacțiilor, a fost invocată

de recurentă doar în mod speculativ, de vreme ce, pentru a demonstra aceasta, recurenta

a dispus de posibilitatea administrării unor probe (alte tranzacții de imobile similare

din aceeași unitate administrativ-teritorială și din aceeași perioadă), care să

și dovedească, prin comparație, modicitatea prețului, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

În ceea ce privește caracteristicile

diferite ale terenurilor tranzacționate prin convențiile utilizate drept comparabile,

sub aspectul deschiderii oferite de șoseaua de centură ori a amplasamentului, se

constată că expertiza a avut alocată o rubrică specială destinată acestora, comisia

de experți făcând corecțiile necesare în cazul fiecăruia din elementele comparate,

funcție de caracteristicile prezentate, astfel încât diferențele inerente (care

se regăsesc, inevitabil, și în cazul expertizei realizate pe bază de oferte de vânzare-cumpărare)

au fost avute în vedere în fiecare caz în parte și s-au reflectat în valoarea estimată.

Cu referire punctuală la amplasamentul oferit, comisa de experți a notat, contrar

observațiilor recurentei, că toate cele trei elemente de comparat dispun de un amplasament

mai bun decât cel al terenului expropriat, care însă, prezintă avantajul unei deschideri

foarte mari la șoseaua de centură.

Prin urmare, în mod corect

a decis instanța de apel prin încheierea din 5 aprilie 2011 în sensul respingerii

ca neîntemeiate a obiecțiunilor la raportul de expertiză evaluatorie formulate de

către reclamantă, reținând faptul că experții s-au pronunțat în condițiile prevăzute

de Legea nr. 33/1994.

Instanța de recurs nu

poate decât să constate, la rândul său, că singurul raport de expertiză care a fost

întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este

cel ordonat și administrat în faza procesuală a apelului, întrucât respectă metoda

de evaluare a comparației directe a prețurilor cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii

raportului de expertiză.

Chiar dacă nu toate comparabilele

avute în vedere datează din anul întocmirii raportului de expertiză, acestea provin

din anii anteriori, aspect care, în condițiile trendului descendent al pieței imobiliare,

nu poate fi decât unul benefic recurentei, de natură să protejeze drepturile acesteia.

Tot astfel, legea impune

ca elementele de comparat să se refere la imobile „de același fel” iar nu identice,

o astfel de pretenție, afirmată de recurentă, atunci când a critica caracteristicile

diferite ale terenurilor comparate, fiind una absurdă, iar nu cea a legii. Dar,

chiar în aceste condiții, criticile recurentei sunt nejustificate de vreme ce, cum

s-a arătat, elementele de diferențiere ale imobilelor comparate au fost luate în

calcul de comisia de experți și s-au reflectat în prețul de tranzacționare estimat

pentru terenul expropriat.

Nici expertiza evaluatorie

ce a utilizat metoda comparației directe a ofertelor de vânzare, nici cea care a

utilizat metoda comparației prin bonitare și nici cea care realiza o medie a valorilor

obținute prin primele două metode nu corespund exigențelor dispozițiilor art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, știut fiind că ofertele de preț includ o marjă

a negocierii care poate varia nu doar funcție de caracteristicile lucrului oferit

spre vânzare, ci și de o serie de factori subiectivi, strâns legați de actorii implicați

în aceste operațiuni. De asemenea, utilizarea metodei de evaluare a comparației

prin bonitare, aplicabilă potrivit susținerilor recurentei, atunci când nu sunt

disponibile suficiente informații referitoare la tranzacții similare, nu ar putea

fi justificată față de dispozițiile clare ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994

și de existența tranzacțiilor cu privire la imobile de același fel din unitatea

administrativ-teritorială de referință.

Prin cea de-a treia critică

a recursului său, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 27

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prin soluția instanței de apel, care a decis despăgubirea

sa la un nivel inferior aceluia care îi fusese acordat de expropriator în procedura

administrativă, respectiv prin acordarea unei despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp

față de aproximativ 140 euro/mp cât fusese oferit de expropriator.

Înalta Curte reține că

aceeași critică de nelegalitate a deciziei atacate a fost susținută și de către

recurentul Ministerul Public.

Potrivit dispozițiilor

art. 27 din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara

cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî, despăgubirea acordată

de către instanță neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici

mai mare decât cea solicitată de către expropriat sau de altă persoană.

Înalta Curte apreciază

că aceste dispoziții legale, care dau expresie în același timp principiului non

reformatio in pejus, dar și principiului disponibilității părților în procesul civil,

au fost, de asemenea respectate în prezenta cauză, contrar criticilor celor doi

recurenți.

Admițând, așa cum au făcut-o

în analiza lor și instanțele de fond, că prin actele emise în procedura administrativă,

reclamantei i-au fost acordate despăgubiri doar pentru terenul în suprafață de 3.048

mp afectat de măsura exproprierii, nu însă și pentru construcțiile aflate pe teren,

instanța de recurs reține că dacă nu ar fi contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor

din 30 octombrie 2007, reclamanta ar fi încasat suma de 1.426.652,98 RON oferită

de expropriator și consemnată în cont deschis la dispoziția sa.

În urma evaluării despăgubirii

cuvenită reclamantei prin expertiza administrativă în apel, singura întocmită cu

respectarea criteriilor legale, potrivit explicațiilor anterioare, s-a stabilit

că reclamanta este îndreptățită să primească suma de 411.480 euro, ceea ce înseamnă

la cursul în RON al monedei euro de la data expertizei din apel (25 noiembrie 2011),

de 4,362, o valoare de 1.794.875,76 RON, așadar superioară celei ce ar fi fost primită

în procedura administrativă.

În analiza acestei critici

de recurs, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în acord cu art. 3 din Regulamentul

nr. 4/2005 al Băncii Naționale a României operațiunile între rezidenți vizând bunuri

și servicii se efectuează doar în RON, în anexa nr. 2 a Regulamentului fiind menționate

cazurile de excepție de la această regulă (când este permisă efectuarea de operațiuni

în valută), autoritățile publice neregăsindu-se în această situație.

Având în vedere că, indiferent

că ar fi urmat să fie despăgubită cu suma oferită în procedura administrativă, ori

că o va primi pe cea determinată în faza judiciară, reclamanta urmează să încaseze

despăgubirea exprimată în RON, Înalta Curte constată că valoarea despăgubirii determinată

prin expertiza din apel este superioară aceleia oferită părții de către expropriator,

fiind nerelevantă din perspectiva elementului analizat, opțiunea părților litigante

ori a experților de a exprima valoarea despăgubirii și în euro.

Separat de aceasta, Înalta

Curte are în vedere că în urma contestării hotărârii de stabilire a despăgubirilor

din 2007, recurenta-reclamantă a obținut în plus față de sumele oferite de expropriator

și despăgubirea sa pentru elementele de construcție ce se aflau situate pe terenul

afectat de măsura exproprierii, despăgubire ce nu i-a fost acordată în faza administrativă,

după cum au reținut instanțele de fond.

Așadar, pentru aceste

două considerente, instanța de recurs nu poate reține ca fiind întemeiate criticile

celor doi recurenți privitoare la înfrângerea principiului instituit prin dispozițiile

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reținând că instanța de apel nu s-a referit

doar în mod formal la aceste prevederi legale prin considerentele hotărârii sale,

ci că le-a și respectat.

Sunt însă întemeiate criticile

recurentei-reclamante care au vizat soluția adoptată de instanța de apel în privința

despăgubirilor solicitate pentru elementele de construcție afectate în urma exproprierii

terenului în suprafață de 3.048 mp din comuna T., județul Ilfov.

În legătură cu aceste

pretenții ale reclamantei, instanța de recurs reține că prin hotărârea de primă

instanță a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de 57.133,96

RON (echivalentul a 13.889 euro la data efectuării raportului de expertiză), sumă

reprezentând, pe de o parte contravaloarea cabinei de portar și a platformei betonate

în suprafață de 127 mp, elemente de construcții care, potrivit expertizei, au fost

distruse și afectate integral de măsura exproprierii, și, pe de altă parte, sumele

necesare refacerii căii de acces spre proprietatea reclamantei, dar și refacerii

împrejmuirii proprietății care era asigurată anterior exproprierii printr-un gard

betonat.

Soluția primei instanțe

a fost schimbată în calea de atac a apelului ca urmare a administrării de către

pârât a procesului-verbal de recepție calitativă din 22 octombrie 2008, pe baza

căruia instanța de apel a reținut recepționarea relocării gardului de sârmă pe stâlpi

de țeavă, apreciind că, în aceste condiții, reclamanta rămâne mai departe îndreptățită

de a primi doar despăgubirea pentru platforma betonată.

Recurenta-reclamantă a

criticat decizia instanței de apel, susținând că în mod nelegal s-a apreciat că

pârâtul a remediat toate prejudiciile care i-au fost cauzate prin măsura exproprierii.

Înalta Curte reține că,

deși parte a prejudiciilor aduse elementelor de construcții situate pe terenul expropriat,

ce făceau parte din proprietatea reclamantei, ar fi putut fi remediate în fapt,

spre exemplu prin refacerea căii de acces pe terenul rămas în proprietatea acesteia,

ori prin relocarea gardului din elemente din beton, acest lucru nu s-a întâmplat,

deși pârâtul a probat că a subcontractat cu un agent economic (SC R. SRL) realizarea

tuturor lucrărilor de detalii necesare aducerii proprietăților expropriate în starea

de utilizare anterioară măsurii exproprierii.

Astfel, deși măsura exproprierii

terenului reclamantei, care a produs consecințe prejudiciabile și în privința elementelor

de construcții sus menționate s-a realizat în anul 2007 și deși termenul cel mai

îndepărtat pentru executarea de către subcontractantul intimatului-pârât a lucrărilor

de detalii evidențiate în anexa la contractul din 2007, a fost menționată ca fiind

ianuarie 2009, nici până în prezent recurenta-reclamantă nu a fost pusă în situația

anterioară luării măsurii exproprierii.

Astfel, cu încălcarea

principiului disponibilității părții și în lipsa oricărui instrument probator care

să contrazică statuările tribunalului, instanța de apel l-a absolvit pe apelantul-pârât

de obligația dezdăunării reclamantei pentru cabina de portar, deși expertiza a menționat

că aceasta a fost distrusă (așadar, în cazul său remedierea prejudiciului produs

nefiind posibilă prin simpla relocare), pentru refacerea căii de acces spre proprietatea

rămasă ori pentru refacerea împrejmuirii prin mutarea gardului de beton, preexistent

la data exproprierii, deși înscrisul probator ce a justificat decizia instanței

de apel menționa doar „mutarea gardului din sârmă pe stâlpi din țeavă”.

În considerarea acestor

argumente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a schimbat în mod nelegal

soluția primei instanțe care acorda, în mod justificat, despăgubiri reclamantei

pentru elementele de construcție, proprietatea acesteia, ce au fost afectate prin

măsura exproprierii și a căror refacere a devenit fie imposibil de asigurat (ca

urmare a distrugerii lor), fie în mod cert refuzată ori neglijată de către expropriator

o durată suficientă de timp (7 ani de zile) cât să justifice repararea prin echivalent.

Prin urmare și sub acest

aspect, recursul reclamantei urmează să fie admis în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea recurată modificată în parte, prin menținerea

integrală a despăgubirii acordată de prima instanță în privința construcțiilor de

pe terenul expropriat.

Cu referire la cea din

urmă critică a recursului reclamantei, vizând solicitarea sa de plată a despăgubirilor

recunoscute în prezenta procedură la cursul RON/euro valabil la data plății, Înalta

Curte o consideră nefondată, în considerarea conținutului normativ al art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care vorbește despre prețurile cu care se vând

la data întocmirii raportului de expertiză imobilele de același fel din aceeași

unitate administrativ-teritorială. În cazul în care experții estimează această valoare

și în euro sau doar în euro, în respectarea dispoziției legale în cauză nu poate

fi avut în vedere un alt curs decât cel oficial al Băncii Naționale a României de

la data întocmirii raportului de expertiză, în cauză, cel din 25 noiembrie 2011.

În considerarea tuturor

acestor motive și în limitele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat de Ministerul Public, dar va admite recursul reclamantei, iar în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia atacată,

în sensul că îl va obliga pe pârât la plata