ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 653/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1066 din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte contestația precizată, formulată de reclamanta SC P.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

SA, s-a dispus anularea parțială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, cu privire la cuantumul acestora, s-a stabilit în sarcina pârâtului-expropriator obligația de plată a unei despăgubiri în cuantum de 3.017.501,3 RON, echivalentul a 712.683,36 euro, la data efectuării raportului de expertiză, ce urmează a fi plătită reclamantei pentru terenul expropriat în suprafață de 3048 mp, situat în comuna T., județul Ilfov, precum și o despăgubire în valoare de 57.133,96 RON, echivalentul a 13.889 euro, la data efectuării raportului de expertiză astfel cum a fost completat, ce urmează a fi plătită reclamantei pentru construcțiile ce se aflau pe terenul expropriat și pentru refacerea căii de acces betonate și a împrejmuirii betonate; totodată, a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor decurgând din prejudiciile aduse prin expropriere, constând în plata contravalorii lucrărilor necesare reamplasării cablului de curent ce alimenta proprietatea expropriată și pentru racordarea reclamantei la noul cablu, ca neîntemeiat și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.566,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În justificarea soluției sale, prima instanță a reținut că prin H.G. nr. 1124/2007 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Fluidizare trafic pe DN1 Km8 + 100, Km17 + 100 și Centura rutieră în zona de Nord a Municipiului București, obiect 5B, extindere la patru benzi a Centurii rutiere a municipiului București pe sectorul cuprins între Km2 + 400 și intersecția cu DN2. În anexa la acest act normativ reclamanta a fost menționată cu o suprafață de teren de 3048 și construcție în suprafață de 163 mp având nr. cadastral X1. Hotărârea contestată, de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, prin care s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului situat în comuna T., având nr. cadastral X1, aparținând expropriatului SC P.I.

SA, pentru suprafața expropriată de 3.048 mp teren intravilan arabil, a fost emisă sub regimul de reglementare al Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 941/2004, iar dreptul de proprietate al reclamantei a fost probat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis de Ministerul Industriilor la data de 6 decembrie 2004. Despăgubirea acordată reclamantei a fost de 1.426.652,98 RON, echivalentul a 426.720 euro (140 euro/mp), și întrucât hotărârea a fost emisă ulterior întocmirii procesului-verbal din 30 octombrie 2007, tribunalul nu a putut aprecia dacă la valoarea despăgubirilor propuse s-a avut în vedere faptul că pe terenul expropriat se aflau și construcții. Reținând că soluționarea contestației formulate are a fi judecată în conformitate cu prevederile art. 21-art.

27 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a dispus efectuarea a trei expertize de specialitate, respectiv topografică, construcții și instalații electrice. În considerarea conținutului normativ al art. 26 din aceeași lege, tribunalul a apreciat că suma care se va stabili ca despăgubire cuvenită reclamantei va avea ca moment de referință data întocmirii expertizelor și nu data plății despăgubirilor, după cum solicitase reclamanta (prin cererea aflată la dosar, prin care solicitase să fie avut în vedere cursul valutar valabil la data consemnării sumelor acordate în faza administrativă).

În ceea ce privește valoarea terenului expropriat, tribunalul a precizat că în aceasta nu vor fi incluse și costurile ce ar rezulta din trasarea noii limite de proprietate, despăgubiri care nu se cuvin reclamantei întrucât terenul a fost identificat de experți prin indicarea limitelor de proprietate și a vecinătăților acestuia, nefiind necesar a se apela la serviciile unui alt expert topograf care să traseze noile limite de proprietate, acestea rezultând și din raportul de evaluare întocmit de către pârât, suprafața expropriată primind și un nou număr cadastral X1.

Comisia de expertiză a determinat valoarea terenului expropriat pe bază de oferte publicate în media la data de 2 februarie 2009, în zona apropiată de terenul în litigiu, și a procedat la media aritmetică a acestor oferte obținând o valoare medie de 203,33 euro/mp, iar față de poziționarea terenului într-o zonă favorabilă, aceasta a fost sporită cu un coeficient de 15%, rezultând o valoare a terenului de 3.017.501,3 RON echivalentul a 712.683,36 euro, la data efectuării raportului de expertiză.

Tribunalul a apreciat că aceasta este despăgubirea ce corespunde dispozițiilor legale incidente în cauză, în raport de criteriile stabilite de lege, înlăturând metoda comparației prin bonitate și metoda efectuării unei medii a valorilor obținute prin metoda comparației prin bonitare și prin valoarea obținută prin raportare la ofertele de vânzare, întrucât acestea nu corespund cerințelor legale, care fac trimitere la prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel.

În ceea ce privește construcțiile existente pe teren, tribunalul a stabilit că pe terenul expropriat se aflau o cabină de portar, o platformă betonată, împrejmuirea proprietății reclamantei, care se impune a fi refăcută, ca și calea de acces, toate acestea fiind evaluate final prin răspunsul la obiecțiunile formulate de către părți, cuantumul total al despăgubirilor pentru construcțiile existente pe terenul expropriat fiind în sumă de 57.133,96 RON, echivalentul a 13.889 euro la data efectuării raportului de expertiză, completat prin răspunsul la obiecțiuni. În ceea ce privește despăgubirea reclamantei pentru prejudiciile rezultate din necesitatea efectuării lucrărilor de reamplasare a cablului de curent ce alimenta proprietatea expropriată, prima instanță a reținut, pe baza probatoriilor administrate că SC E.M.

SA a solicitat reclamantei încheierea unei noi convenții de exploatare și a unui contract de furnizare conform noilor condiții tehnice specificate în avizul tehnic de racordare din 19 aprilie 1996, că reclamanta nu a efectuat demersurile solicitate și că a rămas în vigoare vechiul contract de furnizare din 12 mai 1993, fiind chemată la recontractare în cursul anului 2006, când reclamanta nu s-a prezentat la solicitarea distribuitorului de energie electrică, contractul fiind reziliat în luna ianuarie 2008. S-a arătat și că instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere prin care să lămurească în mod legal raporturile contractuale dintre reclamantă și SC E.M. SA ori să se stabilească dacă reclamanta era beneficiar sau nu al utilității de energie electrică.

Terenul reclamantei este un teren nefolosit în mod activ, până la data exproprierii pe teren neexistând construcții specifice activității reclamantei, ci doar platforme betonate și un gard de împrejmuire a proprietății. Factura la care s-au raportat experții și reclamanta, aflată la dosar, emisă de SC E.M. SA, pentru suma de 41,22 RON, se referă la o perioadă de facturare neobișnuit de mare, respectiv 25 martie 2006-15 ianuarie 2008. Pe baza acestor elemente, s-a apreciat că, deși reclamanta era beneficiara unui contract de furnizare a energiei electrice, întrucât aceasta nu a încheiat o convenție de exploatare conform noilor condiții tehnice, contractul său a fost reziliat în luna ianuarie 2008, factura fiind emisă pentru desocotirea celor două părți implicate în contractul de furnizare.

Față de faptul că H.G. nr. 1124/2007, că hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost emisă la data de 30 octombrie 2007, iar contractul de furnizare a energiei electrice a fost reziliat în ianuarie 2008, reclamanta era beneficiar al utilităților de energie electrică la momentul exproprierii. Dar, potrivit înscrisurilor din dosar, abia la data de 10 iunie 2009 SC E.M. SA a încheiat contractul de deviere cu SC R. SRL, având ca obiect reamplasarea instalațiilor electrice afectate de lucrarea de utilitate publică ce face obiectul litigiului, așa încât la momentul la care s-au efectuat efectiv lucrările de construcție de utilitate publică, reclamanta nu mai era beneficiar a unui contract de furnizare a energiei electrice și, prin urmare, pârâtul nu putea acorda acesteia mai multe drepturi decât cele pe care le deținea la momentul aplicării măsurii de expropriere.

Pârâtul nu a contestat nici un moment că reclamanta poate beneficia de toate drepturile de care se bucură și celelalte persoane expropriate care dețin terenuri învecinate, însă nu a solicitat decât ca reclamanta să facă dovada în mod legal a calității de persoană beneficiară de utilități, dovadă pe care reclamanta nu a administrat-o și nici nu a înțeles că trebuie să își lămurească raporturile juridice cu SC E.M. SA, cu prioritate, ci doar a dorit acordarea unor despăgubiri.

Apreciind că această solicitare a reclamantei depășește cadrul legal al Legii nr. 33/1994 și că reprezintă o cerere abuzivă, în condițiile în care nici prin raportul de expertiză specialitatea instalații nu s-a putut stabili o contravaloare a lucrărilor necesare în vederea reamplasării cablului de curent și a cheltuielilor necesare pentru racordarea reclamantei la noul cablu, a fost respinsă ca neîntemeiată, din probele administrate nerezultând că pârâtul este cel care a produs un astfel de prejudiciu reclamantei, aceasta având posibilitatea să își recupereze pe căi legale despăgubirile invocate de la adevărata persoană care a întrerupt furnizarea energiei electrice.

Apelul declarat reclamantă împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 85 A din 8 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în timp ce apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri a fost admis, a fost schimbată în parte sentința și a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în sumă de 411.480 euro, în loc de 712.683 euro, și de 10.149,25 RON, în loc de 57.133 RON, despăgubiri pentru platformă betonată.

În adoptarea acestei soluții, instanța de apel a arătat că în faza judecății de apel s-au încuviințat și administrat probe cu înscrisuri și o nouă expertiză imobiliară, cu obiectivele stabilite prin încheierea de ședință de la 28 septembrie 2010. De asemenea, s-a precizat că la termenul de judecată din 1 martie 2013, reclamanta, prin avocat, a declarat că renunță la judecata apelului în privința criticilor vizând soluția dată pretenției de despăgubire pentru instalațiilor electrice și cum apelul a fost declarat de către reclamantă și împotriva încheierilor de dezbateri din faza fondului de la datele de 5 martie 2010 și 11 iunie 2010, instanța de apel nu a mai considerat util să examineze prima critică a apelului și nici apelul declarat împotriva celor două încheieri de ședință.

Poziția apelantei-reclamante a fost constată pe baza declarației acesteia, prin care a renunțat la efectuarea probei cu expertiză în specialitatea instalații electrice, dar și a declarației de renunțare a aceleiași părți, autentificată din 27 februarie 2013, de Biroul Notarial Public R.J.G. Examinând criticile apelaților, curtea de apel a reținut ca fiind nefondată critica apelantei-reclamante vizând determinarea de către prima instanță a despăgubirilor pentru terenul expropriat, prin raportare la cuantumul stabilit prin metoda comparației directe, metodă la care face trimitere art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În faza apelului s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară ce a avut ca obiective stabilirea despăgubirilor prin raportare la prețuirile obișnuite de tranzacționare ale altor terenuri de același fel cu cel expropriat, la data întocmirii raportului de expertiză, în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și să se aibă în vedere tranzacțiile înregistrate la birourile notariale, precum și stabilirea sporului de valoare al terenului rămas neexpropriat, conform art. 26 alin. (4) din lege. Prin raportul de expertiză administrat, a fost evaluat terenul expropriat, în suprafață de 3.048 mp, la data întocmirii raportului de expertiză, 25 noiembrie 2011, rezultând o valoare unitară de 411.480 euro (135 euro/mp).

Experții au calculat valoarea despăgubirii ținând cont de prețuri cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel cu cel expropriat, utilizându-se drept comparabile trei contracte de vânzare-cumpărare: - contract din 18 mai 2010, teren intravilan de 3000 mp zona T.-șoseaua de centură, tarlaua 41 (preț = 90 euro/mp); - contract din 10 noiembrie 2009-teren intravilan de 4976 mp zona T.-șoseaua de centură, tarlaua 410 (preț 60 euro/mp); - contract din 22 noiembrie 2007-teren intravilan de 5100 mp zona T.-tarlaua 40 (preț 110 euro/mp).

Instanța de apel a mai precizat că, în determinarea despăgubirilor, va avea în vedere și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce privește sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” raportarea urmează a se face la data efectuării expertizei în cursul judecății și nu la data exproprierii, astfel încât, criticile apelantei-reclamante prin care a pretins un cuantum de 811.194,72 euro, au fost considerate nefondate. În ceea ce privește cursul euro/RON la care se va stabili despăgubirea, în acord cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc prin raportare la momentul întocmirii expertizei de către Comisia de experți, acesta va fi cel de la data întocmirii expertizei, iar nu de la data plății efective a despăgubirilor, după cum a pretins apelanta-reclamantă.

Referitor includerea în cuantumul despăgubirilor și a contravalorii operațiunilor de relocare a gardului înconjurător, a cabinei de poartă, și a refacerii căii de acces pe proprietatea reclamantei, s-a arătat că, întrucât în apel s-a depus la dosar de către apelantul-pârât procesul-verbal de recepție calitativă din 22 octombrie 2008, conform căruia relocarea gardului din sârmă pe stâlpi de țeavă a fost finalizată, valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei trebuie să se rezume doar la cheltuielile de refacere platformă betonată, care sunt, potrivit expertizei de la fond de 10.149,25 RON, sumă ce urmează să substituie suma de 57.133,96 RON, la care pârâtul a fost obligat către reclamantă la prima instanță.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și reclamantă SC P.I. SA. 1. Prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost criticată pentru nelegalitate decizia atacată, susținându-se că aceasta încalcă dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, s-a susținut că soluția instanței de apel, de admitere a apelului declarat de pârât, schimbarea, în parte, a sentinței instanței de fond cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 411.480 euro către reclamantă, încalcă dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, lege cadru în materia exproprierilor.

Potrivit legii, primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și pretențiile formulate de părți și va hotărî, despăgubirea acordată neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau altă persoană interesată. Or, în cauza de față, deși instanța de control judiciar a reținut în considerentele hotărârii sale că va avea în vedere la pronunțarea soluției și dispozițiile legale ale art. 27, cu toate acestea, prin dispozitiv a ignorat incidența acestora asupra situației de fapt din cauză. Această situație este relevată de concluziile expertizei din apel, ce a fost omologată de instanță, și prin care s-a stabilit o valoare a despăgubirilor de 411.480 euro (calculată la momentul efectuării expertizei în apel, 25 noiembrie 2011), în timp ce prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R.

SA a oferit o despăgubire în cuantum de 426.720 euro, fiind evident că suma stabilită prin hotărârea recurată este mai mică decât oferta expropriatorului, încălcându-se astfel prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994. În plus, din conținutul raportului de evaluare întocmit în baza Legii nr. 198/2004 nu se poate aprecia dacă la stabilirea valorii despăgubirilor propuse s-au avut în vedere construcțiile sau amenajările existente pe terenul expropriat. Soluția legală care se impunea în cauză, față de probele administrate, era aceea de admitere a apelului pârâtului, cu consecința admiterii doar în parte a cererii reclamantei SC P.I. SA, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 10.149,25 RON, reprezentând contravaloarea platformei betonate, și respingerea capătului de cerere privind anularea parțială a hotărârii din 30 octombrie 2007 cu privire la cuantumul despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului, ca neîntemeiată.

2. Prin recursul declarat de reclamanta SC P.I. SA s-a precizat că acesta este îndreptat atât împotriva deciziei date în apel, cât și împotriva încheierii de ședință prin care au fost respinse obiecțiunile societății la raportul de expertiză evaluatorie a terenului, ce s-a administrat în faza apelului. De asemenea, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului SC P.I. SA, respingerii apelului declarat de intimat și, pe fond, schimbarea în parte a sentinței pronunțate în cauză de către prima instanță, în sensul stabilirii în sarcina intimatului a unor despăgubiri aferente terenului expropriat în cuantum de 811.194,72 euro, la cursul euro/RON valabil la data achitării sumei și a despăgubirii aferente construcțiilor în cuantum de 13.889 euro, la cursul euro/RON valabil la data achitării sumei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de recurs: - În mod greșit instanța de apel a reținut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ar justifica concluzia că trebuie să dea preferință raportului de expertiză efectuat cel mai recent (adică cel din faza apelului), raportându-se, într-o interpretare deformată, la sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” conținută în acest text legal. Soluția adoptată în acest context a încălcat dreptul reclamantei la o justă despăgubire, drept dedus din dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ. coroborate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 44 alin. (3) din Constituție.

Or, despăgubirea pe care o acordă decizia recurată, stabilită prin simpla preluare a cuantificării realizate printr-un raport de expertiză realizat în anul 2011, la 4 ani după ce dreptul de proprietate al societății a fost grav afectat prin expropriere, în condițiile unui trend descendent al pieței de la acel moment, nu corespunde unei juste despăgubiri. Această expertiză are în vedere prețuri din 2007 (data la care a avut loc exproprierea) și din 2010, an în care s-a derulat apelul, când prețurile au scăzut dramatic fața de 2009. Stabilirea de către comisia de experți, în faza apelului, a unor valori mai mici decât cele calculate în faza fondului nu justifica admiterea apelului întrucât nu a fost relevată vreo eroare de judecată a primei instanțe.

Recurenta susține că diferența dintre rezultatele expertizelor efectuate în etapa fondului și cea a apelului, este, în principal, rezultatul trendului descendent al pieței imobiliare în intervalul relevat. Or, admiterea apelului poate avea loc dacă se constată o neregularitate contemporană pronunțării soluției atacate, iar nu în considerarea unui eveniment ulterior, precum evoluția pieței. - Instanța de apel a interpretat greșit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Acest text legal nu impune efectuarea evaluării exclusiv prin raportare la prețuri declarate în contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la terenuri similare. Textul legal prevede doar luarea în considerare („vor ține seama”) a prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială respectivă, la data întocmirii raportului de expertiză.

Caracterul eronat al raționamentului instanței de apel este relevat de faptul că, în practică, se consideră că prețul la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reprezintă cel la care se ajunge prin întâlnirea cererii cu oferta în mod liber, acest preț fiind dedus din analiza ofertelor de piață, variațiile din negocieri nefiind unele semnificative.

Astfel, „sintagma «prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială» prevăzută de art. 26 alin. (1) și alin. (2) din aceeași Lege nr. 33/1994 definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.” Interpretarea dată de instanța de apel textului legal, preluare a poziției C.N.A.D.N.R., conduce la o situație absurdă, întrucât ar face imposibilă realizarea unei evaluări, șansele de identificare a unor tranzacții imobiliare încheiate cu privire la terenuri comparabile fiind extrem de reduse în anumite cazuri.

Chiar identificarea unui contract, a unui număr redus de contracte nu ar conduce la stabilirea unui preț reprezentativ. Mai mult, nu există nicio evidență centralizată, cu caracter oficial, la nivelul Camerelor Notarilor Publici sau a autorităților publice (spre ex., Primăria Comunei T.) în legătură cu prețurile de tranzacționare a terenurilor. Un preț minim, cum este cel din grilele notariale nu poate fi considerat prețul la care se vând, în practică, imobilele; În cazul concret, prin raportul de expertiză administrat în faza procesuală a fondului, comisia de experți în specialitatea topografie a stabilit 3 variante de calcul. Cele trei variante au avut în vedere metoda comparației directe, metoda comparației prin bonitare și realizarea unei medii a valorilor rezultate din primele două metode.

Întrucât nu au considerat suficient de relevantă evaluarea prin comparație directă (a ofertelor de piață), în unanimitate, experții au propus ca stabilirea despăgubirilor să aibă în vedere valoarea rezultată prin metoda comparației prin bonitare (811.194,72 euro). Aceasta reprezintă tot o variantă de evaluare a prețului imobilelor, încadrându-se, alături de comparația directă, în sfera metodei de evaluare prin comparație. O atare metodă este utilizată atunci când nu sunt disponibile suficiente informații referitoare la tranzacții similare, astfel cum a fost cazul în speță.

Instanța de apel s-a raportat în mod eronat la raportul de expertiză administrat în faza apelului, în condițiile în care experții s-au folosit de un informații din două adrese emise de Primăria T. (entitate care nu deține o evidență centralizată, oficială, în legătura cu prețurile de tranzacționare a terenurilor), în care erau indicate anumite prețuri, pretins corespunzătoare unor tranzacții imobiliare încheiate, în majoritate, în perioade diferite de data realizării raportului de expertiză (2008); nu au fost depuse la dosarul cauzei contractele la care se făcea referire în adrese, neexistând posibilitatea de a verifica dacă respectivele tranzacții au fost încheiate între entități private, în condiții normale, ori între rude, fiind posibil ca unele vânzări să fi fost încheiate la prețuri modice, stabilite conform reglementărilor de tip administrativ, fără a se lua în considerare valorile reale, de circulație ale imobilelor similare.

Singurul contract pe care experții l-au avut în vedere în materialitatea sa, este încheiat în anul 2007 (deci cu doi ani anterior raportului administrat în fața primei instanțe). De asemenea, elementele la care s-au raportat experții în faza apelului nu cuprind informații care să justifice compararea unor terenuri similare celui expropriat, chiar experții notând că amplasamentele luate în considerare sunt inferioare terenului în discuție. Aceleași argumente au fost folosite de recurente-reclamantă pentru a susține și caracterul nelegal al încheierii de ședință prin care au fost respinse obiecțiunile sale la expertiza evaluatorie. - Decizia recurata a fost pronunțată cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 198/2004, coroborat cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Deși instanța de apel chiar indică la pagina 15, parag. 2 din decizie, că va ține cont de aceste prevederi legale, soluția pronunțată reflectă o încălcare gravă a acestei norme instituite de legiuitor în beneficiul expropriatului, tocmai pentru a nu i se crea acestuia, deja păgubit prin expropriere, o situație mai gravă, în ipoteza în care decide promovarea unui litigiu privind cuantificarea sumei primite de la expropriator. Dacă prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor expropriatorul a acordat reclamantei despăgubiri pentru teren (respectiva hotărâre nu acorda despăgubiri pentru construcții) de aproximativ 140 euro/mp, instanța de apel, admițând apelul părții adverse, a acordat o sumă inferioară, adică despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp.

- Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 126 alin. (5) C. proc. civ. întrucât instanța a admis apelul intimatului inclusiv în privința despăgubirilor solicitate pentru acordarea despăgubirilor necesare refacerii căii de acces, împrejmuirii betonate și cabinei portarului, păstrând doar despăgubirile pentru platforma betonată, fără a exista vreun probatoriu de natură să susțină soluția respectivă (probatoriu ce trebuia administrat de C.N.A.D.N.R.). În faza apelului, C.N.A.D.N.R. nu a solicitat și implicit, nu i s-a administrat o probă cu expertiză care să conducă la o concluzie contrară celei a primei instanțe, neexistând nicio justificare pentru diminuarea sumei acordate cu acest titlu.

C.N.A.D.N.R. nu a depus decât un proces-verbal (de recepție calitativă din 22 octombrie 2008) din care rezultă ca ar fi realizat o împrejmuire din sârmă pe stâlpi de țeava. Or, anterior exproprierii, recurenta dispunea de un gard de beton, nu de un simplu gard improvizat din sârmă și țeava. În plus, respectivul proces-verbal nu se referă și la cabina portar, calea de acces, deși, în baza lui, instanța de apel elimina și sumele necesare refacerii acestor construcții. Această soluție a instanței de apel contravine textelor indicate la pct. 16, scopul legiuitorului fiind acela ca, în urma exproprierii, persoanei vizate de o atare măsură să i se acopere în integralitate toate prejudiciile, de orice natură cauzate prin expropriere, printr-o justă despăgubire.

- Printr-o interpretare eronată a art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel a respins cererea reclamantei de a-i fi plătite despăgubirile cuvenite la cursul RON/euro de la data plății, stabilind nelegal că trebuie avut în vedere cursul de la data efectuării expertizei din apel. Text art. 26 se referă exclusiv la împrejurarea că, pentru stabilirea valorii bunul expropriat, momentul de referință este cel al efectuării raportului de expertiză. Fără îndoială, referirea are în vedere data raportului de expertiză realizat în fața primei instanțe. Această normă nu reglementează și plata efectivă a despăgubirii, ci doar stabilirea acesteia. Prin urmare, niciun temei legal nu se opune ca, în ipoteza în care apreciază că interesele sale sunt mai bine protejate în acest mod, expropriatul să solicite că plata efectivă să se raporteze la cursul valutar valabil la momentul plății efective.

O atare împrejurare are în vedere faptul că plata efectivă a despăgubirii are loc abia la soluționarea irevocabilă a litigiului, interval în care cursul valutar poate suferi diverse variații. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare, iar părțile nu au formulat întâmpinare. Întrucât recursul declarat de Ministerul Public susține o critică comună cu a recurentei-reclamante SC P.I. SA, respectiv cea de-a treia a acestui recurs, prin care s-a invocat încălcarea art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul reclamantei, urmând să răspundă pe baza unor considerente comune celor două recursuri, în partea în care acestea invocă critică comună.

Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat sub aspectele ce se vor preciza prin cele ce urmează. Criticile susținute de această parte, privitoare la modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt nefondate. În conținutul său, acest text legal prevede că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului său, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia”.

Întrucât prin hotărârea de primă instanță se stabilise dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu contravaloarea terenului expropriat, despăgubirea în sumă de 3.017.501,3 RON (echivalentul a 712.683,36 euro la data efectuării raportului de expertiză) fiind determinată printr-un raport de expertiză ce a utilizat metoda comparației directe însă pe bază de oferte de vânzare-cumpărare, așadar fără a ține seama de conținutul normativ al art. 26 alin. (2), „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel”, în mod corect instanța de apel a dispus administrarea în această fază procesuală a unei noi expertize evaluatorii care să determine despăgubirea cuvenită reclamantei prin utilizarea criteriilor legale.

Prin urmare, instanța de apel, atunci când a dispus ca despăgubirea reclamantei să aibă loc la valoarea determinată prin expertiza administrată în faza procesuală a apelului, nu a avut de ales între valori legal determinate prin rapoarte de expertiză administrate în cele două etape procesuale (fond și apel), optând spre valoarea din raportul de expertiză cel mai recent, după cum fără temei a criticat recurenta-reclamantă această „opțiune” care, în opinia sa, ar fi avut la bază o interpretare deformată a sintagmei „data întocmirii raportului de expertiză”. Expertiza administrată în apel a fost dispusă nu pentru a prelungi durata litigiului ori pentru a plasa mai târziu în timp evaluarea în raport cu momentul exproprierii efective, ci pentru a corecta deficiențele judecății de primă instanță care au fost criticate prin apelul pârâtului și peste care, în mod obiectiv, instanța de apel învestită cu cercetarea acestora, nu putea trece.

Aceasta întrucât, după cum în mod corect a apreciat instanța de apel, evaluarea realizată prin probatoriile administrate în fața primei instanțe a fost una nelegală deoarece utiliza un alt criteriu de evaluare decât cel legal, respectiv cel al ofertelor de prețuri, regăsite în media, iar nu cel al prețurilor de tranzacționare regăsite în contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate pe o piață liberă. Prin urmare, instanța de apel nu a avut a da preferință unor elemente probatorii (rapoartele de expertiză) după criteriul datei realizării lor, după cum fără temei critică reclamanta presupusa opțiune a acestei instanțe pentru cea mai recentă expertiză, ci după criteriul caracterului lor legal, cel din apel fiind singurul care respectă acest criteriu.

Împrejurarea că abia în faza judecății de apel și după 4 ani de zile de la exproprierea terenului reclamantei s-a realizat evaluarea despăgubirii cuvenită acesteia cu respectarea cadrului legal edictat în acest sens este, într-o oarecare măsură, imputabilă chiar reclamantei care, prin poziția sa procesuală nu a contribuit la prevenirea deficiențelor judecății de primă instanță, ci, dimpotrivă, a contribuit la producerea acestora, pledând în permanență pentru realizarea unei evaluări a despăgubirilor după alte criterii decât cele la care se referă în mod explicit și clar textul legii [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994] și împotriva unei jurisprudențe constante a instanței supreme care se raporta la aceste criterii legale, relevată prin mai multe decizii ale acesteia depuse în apel, de dată anterioară hotărârii de primă instanță.

Nici criteriul valorilor mai mici decât acelea calculate în faza judecății de fond pentru despăgubirea cuvenită reclamantei nu a fost cel ce a stat la baza adoptării deciziei din apel, după cum eronat pretinde această parte, atunci când afirmă că diferența dintre rezultatele expertizelor efectuate în etapa fondului și cea a apelului este, în principal, rezultatul trendului descendent al pieței imobiliare. Nu evoluția pieței a stat la baza ordonării unei noi expertize în apel ci, cum s-a arătat, realizarea unei evaluări nelegale prin expertiza administrată în faza primei instanțe, ceea ce echivala cu lipsa unei evaluări, absolut necesare pentru soluționarea pretențiilor reclamantei, aspecte care s-au regăsit în criticile apelantului, pârât.

Fără temei este criticată și interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că acestea stabilesc drept criteriu legal de evaluare a terenurilor supuse exproprierii prețurile menționate în contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile similare din unitatea administrativ-teritorială. Instanța de recurs apreciază, contrar recurentei, că sintagma „vor ține seama” impune de o manieră imperativă efectuarea evaluării doar pe baza criteriului legal evocat, textul legal neavând doar semnificația permisiunii de a se ține seama de aceste prețuri, după cum susține recurenta.

Argumentul recurentei, în sensul că ar putea exista situații de imposibilitate a realizării unei evaluări, din pricina imposibilității identificării unor tranzacții încheiate cu privire la terenuri comparabile, nu este de natură să infirme concluzia dedusă din textul clar și neechivoc al legii, situațiile de excepție neputând să conducă la înlăturarea formării regulii, ci, cel mult să reclame tratarea lor în afara situației regulă. Oricum, situația de excepție evocată nu este și cazul recurentei, în evaluarea despăgubirii căreia comisia de experți a dispus de trei comparabile, respectiv un contract de vânzare-cumpărare din 2007, unul din 2009 și altul din 2010, comparabile ce au fost selectate dintr-un număr mai mare de tranzacții aflat la dispoziția comisiei, prin eliminarea valorilor extreme, considerarea unei valori de contract apropiate de data exproprierii și alegerea unui interval de valori apropiat de zona medie a tranzacțiilor.

De asemenea, se observă că selecția realizată de comisia de experți a urmărit și criteriul unor suprafețe de întindere similară sau mai mare decât cea a imobilului în cauză. Aceste informații au fost puse la dispoziția comisiei de experți prin două adrese ale Primăriei comunei T., entitate care chiar deține, în mod oficial astfel de informații în îndeplinirea altor obligații și sarcini legale cum ar fi cele de colectare a impozitelor pe tranzacții și proprietăți, și pe baza unui contract de vânzare-cumpărare obținut de la un birou notarial.

Împrejurarea că cele trei comparabile au constat în contracte de vânzare-cumpărare încheiate la momente diferite în timp (anul 2007, anul 2009 și anul 2010) fără legătură cu data întocmirii raportului de expertiză (noiembrie 2011) nu poate să constituie decât o situație favorabilă recurentei care s-a plâns constant de defavorizarea sa pe durata judecării litigiului, ca urmare a devalorizării permanente a imobilului, invocând în recurs chiar că diferența între rezultatele expertizelor din fond și apel este, în principal, rezultatul trendului descendent al pieții imobiliare.

Or, utilizarea în metoda de evaluare a terenului expropriat a unor comparabile provenind dintr-o perioadă neafectată de fenomenul devalorizării (prețul din contractul de vânzare-cumpărare din anul 2007 fiind și cel mai ridicat, de 110 euro/mp) ori din perioada de început a acestuia, putea constitui, în acest context, motiv de critică cel mult din partea pârâtului, iar nicidecum a recurentei, căreia o atare împrejurare nu poate decât să îi profite.

Probabilitatea ca aceste contracte de vânzare-cumpărare, utilizate drept comparabile, să fi fost încheiate între rude ori în alte condiții, de natură să afecteze onestitatea convențiilor, cu consecințe care să se reflecte într-un preț modic al tranzacțiilor, a fost invocată de recurentă doar în mod speculativ, de vreme ce, pentru a demonstra aceasta, recurenta a dispus de posibilitatea administrării unor probe (alte tranzacții de imobile similare din aceeași unitate administrativ-teritorială și din aceeași perioadă), care să și dovedească, prin comparație, modicitatea prețului, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

În ceea ce privește caracteristicile diferite ale terenurilor tranzacționate prin convențiile utilizate drept comparabile, sub aspectul deschiderii oferite de șoseaua de centură ori a amplasamentului, se constată că expertiza a avut alocată o rubrică specială destinată acestora, comisia de experți făcând corecțiile necesare în cazul fiecăruia din elementele comparate, funcție de caracteristicile prezentate, astfel încât diferențele inerente (care se regăsesc, inevitabil, și în cazul expertizei realizate pe bază de oferte de vânzare-cumpărare) au fost avute în vedere în fiecare caz în parte și s-au reflectat în valoarea estimată. Cu referire punctuală la amplasamentul oferit, comisa de experți a notat, contrar observațiilor recurentei, că toate cele trei elemente de comparat dispun de un amplasament mai bun decât cel al terenului expropriat, care însă, prezintă avantajul unei deschideri foarte mari la șoseaua de centură.

Prin urmare, în mod corect a decis instanța de apel prin încheierea din 5 aprilie 2011 în sensul respingerii ca neîntemeiate a obiecțiunilor la raportul de expertiză evaluatorie formulate de către reclamantă, reținând faptul că experții s-au pronunțat în condițiile prevăzute de Legea nr. 33/1994. Instanța de recurs nu poate decât să constate, la rândul său, că singurul raport de expertiză care a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este cel ordonat și administrat în faza procesuală a apelului, întrucât respectă metoda de evaluare a comparației directe a prețurilor cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.

Chiar dacă nu toate comparabilele avute în vedere datează din anul întocmirii raportului de expertiză, acestea provin din anii anteriori, aspect care, în condițiile trendului descendent al pieței imobiliare, nu poate fi decât unul benefic recurentei, de natură să protejeze drepturile acesteia. Tot astfel, legea impune ca elementele de comparat să se refere la imobile „de același fel” iar nu identice, o astfel de pretenție, afirmată de recurentă, atunci când a critica caracteristicile diferite ale terenurilor comparate, fiind una absurdă, iar nu cea a legii. Dar, chiar în aceste condiții, criticile recurentei sunt nejustificate de vreme ce, cum s-a arătat, elementele de diferențiere ale imobilelor comparate au fost luate în calcul de comisia de experți și s-au reflectat în prețul de tranzacționare estimat pentru terenul expropriat.

Nici expertiza evaluatorie ce a utilizat metoda comparației directe a ofertelor de vânzare, nici cea care a utilizat metoda comparației prin bonitare și nici cea care realiza o medie a valorilor obținute prin primele două metode nu corespund exigențelor dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, știut fiind că ofertele de preț includ o marjă a negocierii care poate varia nu doar funcție de caracteristicile lucrului oferit spre vânzare, ci și de o serie de factori subiectivi, strâns legați de actorii implicați în aceste operațiuni. De asemenea, utilizarea metodei de evaluare a comparației prin bonitare, aplicabilă potrivit susținerilor recurentei, atunci când nu sunt disponibile suficiente informații referitoare la tranzacții similare, nu ar putea fi justificată față de dispozițiile clare ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și de existența tranzacțiilor cu privire la imobile de același fel din unitatea administrativ-teritorială de referință.

Prin cea de-a treia critică a recursului său, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prin soluția instanței de apel, care a decis despăgubirea sa la un nivel inferior aceluia care îi fusese acordat de expropriator în procedura administrativă, respectiv prin acordarea unei despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp față de aproximativ 140 euro/mp cât fusese oferit de expropriator. Înalta Curte reține că aceeași critică de nelegalitate a deciziei atacate a fost susținută și de către recurentul Ministerul Public. Potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî, despăgubirea acordată de către instanță neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de către expropriat sau de altă persoană.

Înalta Curte apreciază că aceste dispoziții legale, care dau expresie în același timp principiului non reformatio in pejus, dar și principiului disponibilității părților în procesul civil, au fost, de asemenea respectate în prezenta cauză, contrar criticilor celor doi recurenți. Admițând, așa cum au făcut-o în analiza lor și instanțele de fond, că prin actele emise în procedura administrativă, reclamantei i-au fost acordate despăgubiri doar pentru terenul în suprafață de 3.048 mp afectat de măsura exproprierii, nu însă și pentru construcțiile aflate pe teren, instanța de recurs reține că dacă nu ar fi contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, reclamanta ar fi încasat suma de 1.426.652,98 RON oferită de expropriator și consemnată în cont deschis la dispoziția sa.

În urma evaluării despăgubirii cuvenită reclamantei prin expertiza administrativă în apel, singura întocmită cu respectarea criteriilor legale, potrivit explicațiilor anterioare, s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită să primească suma de 411.480 euro, ceea ce înseamnă la cursul în RON al monedei euro de la data expertizei din apel (25 noiembrie 2011), de 4,362, o valoare de 1.794.875,76 RON, așadar superioară celei ce ar fi fost primită în procedura administrativă. În analiza acestei critici de recurs, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în acord cu art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al Băncii Naționale a României operațiunile între rezidenți vizând bunuri și servicii se efectuează doar în RON, în anexa nr. 2 a Regulamentului fiind menționate cazurile de excepție de la această regulă (când este permisă efectuarea de operațiuni în valută), autoritățile publice neregăsindu-se în această situație.

Având în vedere că, indiferent că ar fi urmat să fie despăgubită cu suma oferită în procedura administrativă, ori că o va primi pe cea determinată în faza judiciară, reclamanta urmează să încaseze despăgubirea exprimată în RON, Înalta Curte constată că valoarea despăgubirii determinată prin expertiza din apel este superioară aceleia oferită părții de către expropriator, fiind nerelevantă din perspectiva elementului analizat, opțiunea părților litigante ori a experților de a exprima valoarea despăgubirii și în euro. Separat de aceasta, Înalta Curte are în vedere că în urma contestării hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 2007, recurenta-reclamantă a obținut în plus față de sumele oferite de expropriator și despăgubirea sa pentru elementele de construcție ce se aflau situate pe terenul afectat de măsura exproprierii, despăgubire ce nu i-a fost acordată în faza administrativă, după cum au reținut instanțele de fond.

Așadar, pentru aceste două considerente, instanța de recurs nu poate reține ca fiind întemeiate criticile celor doi recurenți privitoare la înfrângerea principiului instituit prin dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reținând că instanța de apel nu s-a referit doar în mod formal la aceste prevederi legale prin considerentele hotărârii sale, ci că le-a și respectat. Sunt însă întemeiate criticile recurentei-reclamante care au vizat soluția adoptată de instanța de apel în privința despăgubirilor solicitate pentru elementele de construcție afectate în urma exproprierii terenului în suprafață de 3.048 mp din comuna T., județul Ilfov.

În legătură cu aceste pretenții ale reclamantei, instanța de recurs reține că prin hotărârea de primă instanță a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de 57.133,96 RON (echivalentul a 13.889 euro la data efectuării raportului de expertiză), sumă reprezentând, pe de o parte contravaloarea cabinei de portar și a platformei betonate în suprafață de 127 mp, elemente de construcții care, potrivit expertizei, au fost distruse și afectate integral de măsura exproprierii, și, pe de altă parte, sumele necesare refacerii căii de acces spre proprietatea reclamantei, dar și refacerii împrejmuirii proprietății care era asigurată anterior exproprierii printr-un gard betonat.

Soluția primei instanțe a fost schimbată în calea de atac a apelului ca urmare a administrării de către pârât a procesului-verbal de recepție calitativă din 22 octombrie 2008, pe baza căruia instanța de apel a reținut recepționarea relocării gardului de sârmă pe stâlpi de țeavă, apreciind că, în aceste condiții, reclamanta rămâne mai departe îndreptățită de a primi doar despăgubirea pentru platforma betonată. Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel, susținând că în mod nelegal s-a apreciat că pârâtul a remediat toate prejudiciile care i-au fost cauzate prin măsura exproprierii.

Înalta Curte reține că, deși parte a prejudiciilor aduse elementelor de construcții situate pe terenul expropriat, ce făceau parte din proprietatea reclamantei, ar fi putut fi remediate în fapt, spre exemplu prin refacerea căii de acces pe terenul rămas în proprietatea acesteia, ori prin relocarea gardului din elemente din beton, acest lucru nu s-a întâmplat, deși pârâtul a probat că a subcontractat cu un agent economic (SC R. SRL) realizarea tuturor lucrărilor de detalii necesare aducerii proprietăților expropriate în starea de utilizare anterioară măsurii exproprierii.

Astfel, deși măsura exproprierii terenului reclamantei, care a produs consecințe prejudiciabile și în privința elementelor de construcții sus menționate s-a realizat în anul 2007 și deși termenul cel mai îndepărtat pentru executarea de către subcontractantul intimatului-pârât a lucrărilor de detalii evidențiate în anexa la contractul din 2007, a fost menționată ca fiind ianuarie 2009, nici până în prezent recurenta-reclamantă nu a fost pusă în situația anterioară luării măsurii exproprierii.

Astfel, cu încălcarea principiului disponibilității părții și în lipsa oricărui instrument probator care să contrazică statuările tribunalului, instanța de apel l-a absolvit pe apelantul-pârât de obligația dezdăunării reclamantei pentru cabina de portar, deși expertiza a menționat că aceasta a fost distrusă (așadar, în cazul său remedierea prejudiciului produs nefiind posibilă prin simpla relocare), pentru refacerea căii de acces spre proprietatea rămasă ori pentru refacerea împrejmuirii prin mutarea gardului de beton, preexistent la data exproprierii, deși înscrisul probator ce a justificat decizia instanței de apel menționa doar „mutarea gardului din sârmă pe stâlpi din țeavă”.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a schimbat în mod nelegal soluția primei instanțe care acorda, în mod justificat, despăgubiri reclamantei pentru elementele de construcție, proprietatea acesteia, ce au fost afectate prin măsura exproprierii și a căror refacere a devenit fie imposibil de asigurat (ca urmare a distrugerii lor), fie în mod cert refuzată ori neglijată de către expropriator o durată suficientă de timp (7 ani de zile) cât să justifice repararea prin echivalent. Prin urmare și sub acest aspect, recursul reclamantei urmează să fie admis în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea recurată modificată în parte, prin menținerea integrală a despăgubirii acordată de prima instanță în privința construcțiilor de pe terenul expropriat.

Cu referire la cea din urmă critică a recursului reclamantei, vizând solicitarea sa de plată a despăgubirilor recunoscute în prezenta procedură la cursul RON/euro valabil la data plății, Înalta Curte o consideră nefondată, în considerarea conținutului normativ al art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care vorbește despre prețurile cu care se vând la data întocmirii raportului de expertiză imobilele de același fel din aceeași unitate administrativ-teritorială.

În cazul în care experții estimează această valoare și în euro sau doar în euro, în respectarea dispoziției legale în cauză nu poate fi avut în vedere un alt curs decât cel oficial al Băncii Naționale a României de la data întocmirii raportului de expertiză, în cauză, cel din 25 noiembrie 2011. În considerarea tuturor acestor motive și în limitele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public, dar va admite recursul reclamantei, iar în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că îl va obliga pe pârât la plata