ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1906/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la nr. 33653/215/2011, reclamantul B.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului București pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 420 ha teren situat în comuna N., județul Teleorman. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este moștenitorul de drept al proprietarului acestui teren pe care statul îl are în posesie fără drept din 23 martie 1945 și pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale decât în limita a 50 de ha teren care exced suprafeței în litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 588/17 ianuarie 2012, Judecătoria Craiova și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Zimnicea, județul Teleorman, instanță în circumscripția căreia se află terenul revendicat. Prin Sentința civilă nr. 509 din 1 martie 2013, Judecătoria Zimnicea și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Teleorman, având în vedere art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și valoarea necontestată a litigiului de peste 500.000 lei. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a arătat că acest teren se încadrează în categoria de terenuri cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 22 1 din Legea nr. 1/2000, sunt în domeniul public al statului și nu pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.

Prin Sentința civilă nr. 17 aprilie 2013, Tribunalul Teleorman a admis excepția invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului București și a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamant, pentru următoarele considerente: Imobilul revendicat de reclamant face obiectul unei legi speciale de reparație și anume Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole solicitate potrivit dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu ce a intrat în vigoare anterior promovării prezentei acțiuni (13 decembrie 2011). Controversa dintre părți cu privire la incidența dispozițiilor art. 22 1 din Legea nr. 1/2000 în cauză, nu poate fi lămurită decât în cadrul legal al procedurii speciale de restituire a proprietății preluate abuziv.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul B.A., iar prin Decizia civilă nr. 330/A din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prioritar, Curtea a apreciat că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, o astfel de soluție apărând ca fiind excesiv de formalistă de vreme ce prima instanță a fost învestită de reclamant cu o acțiune în revendicare imobiliară a unui teren, iar fundamentul unei asemenea cereri se regăsește în dispozițiile art. 480 C. civ., iar nu în dispozițiile noului C. civ., o atare precizare a temeiului juridic nefiind de natură să conducă la concluzia temeiniciei acțiunii, incidența legii generale reprezentate de Codul civil neputând face abstracție de realitățile juridice actuale, mai exact de legislația specială adoptată de statul român în materia imobilelor preluate de stat, aplicabilă cu prioritate.

Curtea a avut în vedere, totodată, faptul că apelantul-reclamant nu a contestat afirmațiile pârâtului în sensul deținerii de către acesta a terenului în litigiu și a dedus că autorul reclamantului a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Teleorman sub nr. 859 din 9 februarie 1938 teren și conac, fiindu-i expropriate 79 ha teren arabil și 351 ha teren inundabil, în baza legii reformei agrare, respectiv Legea nr. 187 din 23 martie 1945, statul probând astfel deținerea cu titlu a imobilului revendicat. Curtea a reținut că reclamantul s-a adresat organelor competente și în temeiul legilor speciale de reparație în materia fondului funciar, Primăria Zimnicea soluționând cererea acestuia în mod favorabil în sensul înscrierii acestuia în anexa 38 la Legea nr. 1/2000, poz.

3, cu suprafața de 50 ha, emițându-se apelantului titlul de proprietate nr. 1100001 din 23 mai 2005, în limita suprafeței de 50 ha. Apelantul a recunoscut că terenul revendicat a fost întotdeauna și este situat în extravilanul localității N., situație care determină incidența legilor speciale de reparație în materia fondului funciar. Curtea a apreciat ca lipsită de relevanță încadrarea terenului în categoria terenurilor agricole provenite din îndiguiri sau desecări, respectiv din transformarea unor terenuri inundabile în terenuri agricole, de vreme ce în cauza de față altele au fost considerentele care au condus instanța la considerarea pretențiilor reclamantului ca fiind nefondate.

Existența Legii nr. 18/1991 presupune obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că, împotriva hotărârii emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, fiind pe deplin asigurat accesul la justiție.

Curtea a constatat că reclamantul a formulat notificare și în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea construcțiilor și terenului aferent, proprietatea sa, aflate în administrarea SC P. SA Zimnicea, această notificare fiind soluționată de către Agenția Domeniilor Statului prin Decizia nr. 160.464 din 31 iulie 2009 în sensul respingerii notificării cu motivarea că terenul se află în extravilanul localității, bunul notificat nefăcând obiectul Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile art. 8 alin. (1) și, totodată, pentru faptul că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 1/2000, notificarea rămânând astfel fără obiect.

Curtea a analizat cu prioritate și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dacă, în ceea ce privește terenul revendicat, reclamantul are calitatea de deținător al unui "bun actual", constatând că în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărâre a din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul reclamantului deposedat abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

S-a considerat că, prin respingerea acțiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece norma convențională garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, reclamantul nu a făcut dovada deținerii unui "bun actual". Cum în cauză exproprierea s-a produs înainte de ratificarea Convenției și fiecare stat contractant a avut o marjă de apreciere în adoptarea acestor legi, iar statul român a considerat că în materia fondului funciar legile de reparație sunt adecvate pentru îndreptarea nedreptăților comise de regimul anterior, Curtea a apreciat ca nefondată susținerea reclamantului în sensul că legea internă în această materie ar fi neîndestulătoare întrucât nu ar da posibilitatea unei reparații integrale.

De vreme ce statul român, pentru situația unor imobile similare și a unor situații de drept din aceeași categorie ca și a reclamantului, a statuat prin legi speciale de reparație condițiile și limitele reconstituirii dreptului de proprietate, iar reclamantul a urmat această procedură, obținând, în limitele stabilite de legea specială o reparație pentru dreptul pretins, verificarea în prezenta cauză a modului în care s-a realizat preluarea imobilului apare ca inutilă, de vreme ce reclamantul, neavând un "bun actual", nu poate obține nici un folos practic din constatarea caracterului acestei preluări. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanța de apel, încălcând regulile de procedură prevăzute la art. 294 - 298 C. proc. civ. pentru judecarea apelului, a considerat că poate soluționa, direct în apel, fondul procesului, cu motivarea că trimiterea spre rejudecare la instanța de fond care respinsese acțiunea pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea fondului, apare ca fiind extrem de formalistă.

În acest fel reclamantul-apelant a fost lipsit de o cale de atac în ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei, acesta fiind rezolvat, pentru prima dată, definitiv, de instanța de control judiciar, deși era atributul primei instanțe să rezolve fondul, iar reclamantul, pentru a se bucura de dublul grad de jurisdicție și de un proces echitabil (recurs efectiv în legislația comunitară) avea dreptul să supună controlului instanței superioare, pe calea apelului, soluția dată de judecătorie asupra fondului cauzei, drept care i-a fost suprimat prin decizia recurată. Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000 nu au asigurat restituirea întregului terenului preluat abuziv de stat fără o justă și prealabilă despăgubire, cum prevedea Constituția României de la data la care era în vigoare Legea nr. 187/1945, astfel că nu se poate reține că aceste legi sunt o piedică în calea unei acțiuni în revendicare.

Legea nr. 187/1945 constituie un abuz deoarece încălcă dreptul de proprietate al autorului recurentului prin refuzul restituirii întregului imobil preluat, pe motiv că statul deține acest teren ca proprietar, câtă vreme imobilul a fost preluat prin deposedare abuzivă care nu poate conferi un titlul de proprietate autorului abuzului în contra adevăratului proprietar, care, în statul de drept, trebuie să se mulțumească doar cu ce binevoiește statul să mai lase de la el, din ce a luat.

Motivarea deciziei este și contradictorie: pe de o parte se menționează că recurentul nu a urmat procedura prevăzută de legile speciale de restituire și că nu are calitatea de proprietar ori nu are un bun pe care să îl poată revendica iar, pe de altă parte, că în urma parcurgerii acelor proceduri i s-au restituit 50 ha, ceea ce dovedește implicit că a fost făcută de către recurent dovada calității de proprietar ori de moștenitor, deci de persoană îndreptățită la restituire, pentru că numai în această calitate i se puteau restitui cele 50 ha prin titlul de proprietate.

În mod greșit s-a apreciat că terenul revendicat de reclamant face obiect de reglementare al unor legi speciale de reparație, întrucât legile speciale de reparație adoptate de stat după 1989, aplicabile altor categorii de terenuri ori beneficiari, nu asigură respectarea dreptului de proprietate al recurentului, în condițiile în care restituirile au fost plafonate la limita de 50 de hectare, astfel că suprafața de 420 ha revendicată în acest dosar nu putea fi restituită prin acele legi speciale. Terenul în litigiu a fost preluat de stat abuziv, fără titlu valabil, prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945, fără respectarea dispozițiilor constituționale în vigoare la data preluării și fără nicio despăgubire.

În condițiile arătate, acțiunea în revendicare de drept comun era singurul mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate încălcat de stat, deci acțiunea era admisibilă în condițiile concrete ale speței. Respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare introdusă ulterior legilor speciale de reparație ar avea drept efect privarea recurentului de orice posibilitate rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv, ceea ce este contrar dreptului de acces la justiție, drept ce este garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Terenul revendicat nu este exceptat de la restituire nici de dispozițiile art. 22 1 din Legea nr. 1/2000, deoarece el nu a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare nici de la Domeniul Coroanei, nici de la Ministerul Apărării Naționale, nici de la ferme de stat, nici de stat, CAP sau IAS după anul 1945. Îndiguirile și desecările respective, care au dus la transformarea unor terenuri inundabile în terenuri agricole nu au fost executate de stat, CAP sau IAS, ci au fost executate de către proprietarii terenurilor din zona respectivă, între anii 1930 - 1937. În faza procesuală a recursului, intimata Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Agenția Domeniilor Statului, a formulat note scrise, solicitând respingerea recursului.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., însă sunt nefondate pentru considerente ce succed: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că în apel nu a avut loc o analiză a cauzei pe fond, din perspectiva temeiului de drept invocat de reclamant, respectiv a art. 480 C. civ., întrucât nu s-a trecut la verificarea valabilității titlurilor de proprietate invocate de părți și apoi la compararea acestora, în baza unor criterii de preferabilitate. Considerentele deciziei pronunțate în apel au vizat exclusiv aspectul admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, cercetarea fiind extinsă sub aspectul deținerii de către reclamant a unui bun actual asupra terenului în litigiu, în accepțiunea dată acestei noțiuni de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aspectul deținerii de către reclamant a unui bun actual cu privire la imobilul în litigiu, deși nu constituie un aspect de fond al cauzei, se impune a fi analizat pentru dezlegarea problemei de drept vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a unei legi speciale. Prin recursul în interesul legii care a făcut obiect al Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, a stabilit, cu referire la Legea nr. 10/2001, că nu se poate aprecia că existența legii speciale de reparație exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Raționamentul juridic al Deciziei nr. 33/2008 se impunea a fi verificat și în prezenta cauză, pentru identitate de rațiune, întrucât acțiunea în revendicare de față se întemeiază tot pe dispozițiile dreptului comun fiind formulată ulterior intrării în vigoare a unei legi speciale de reparație, alta decât Legea nr. 10/2001. În măsura în care reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun actual, acțiune în revendicare ar fi devenit admisibilă, iar instanța de apel, realizând și o verificare de legalitate sub acest aspect a ajuns la concluzia că este corectă soluția primei instanțe de fond și din perspectiva incidenței în cauză a art. 1 al Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, argumentele suplimentare aduse de instanța de apel în motivarea soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă nu reprezintă o analiză a cauzei pe fond realizată în apel pentru prima dată și nu încalcă prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este nefondată critica recurentului privind privarea sa de un grad de jurisdicție, adusă în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Nici argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită întrucât considerentele deciziei recurate nu sunt contradictorii.

Recurentul susține că instanța a argumentat contradictoriu soluția dată în apel, atunci când a apreciat că reclamantul are calitatea de proprietar al imobilului, în contextul în care i-au fost restituite în natură cele 50 ha teren, pentru ca mai apoi să constate că nu a făcut această dovadă, deoarece nu deține un bun actual asupra imobilului în litigiu în suprafață de 420 ha, deși atât terenul de 50 de ha, cât și cel de 420 de ha au fost proprietatea autorului reclamantului. Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este corect, cât timp în cauză nu s-a contestat calitatea reclamantului de moștenitor al fostului proprietar și nici faptul că de la acesta s-ar fi naționalizat o suprafață mai mare de 50 de ha teren arabil.

Dimpotrivă, altele au fost argumentele instanței de apel. Aceasta a motivat că, potrivit legii speciale, incidente în raport de categoria de folosință a terenului, respectiv Legea nr. 18/1991, nu se pot restitui mai mult decât 50 de ha, iar pentru diferență nu se vor acorda despăgubiri deoarece statul român nu a înțeles să prevadă alte măsuri reparatorii în temeiul legilor pe care le-a adoptat ulterior aderării la Convenția europeană a drepturilor omului.

Or, Curtea europeană a drepturilor omului a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003), iar, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

Se observă că prin Legea nr. 18/1991 s-a prevăzut doar o restituire parțială, iar nu totală, a bunurilor confiscate într-un regim anterior, ceea ce face ca, pentru suprafața de teren care excede celor 50 de ha teren, care i-au fost restituite reclamantului în natură, să nu se fi generat un nou drept de proprietate. Prin urmare, cele 420 ha de teren care fac obiectul prezentei cauze, nu constituie un bun care intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece depășesc limita maximă a suprafeței de teren pentru care legiuitorul a înțeles să acorde măsuri reparatorii prin lege specială.

În contextul consacrării prin lege a acordării unor măsuri reparatorii parțiale, recunoașterea calității de proprietar a reclamantului pentru o parte a imobilului și respingerea cererii sale pentru suprafața de teren care excede limitei maxime impusă de lege pentru despăgubire nu reprezintă o motivare contradictorie, ci o corectă aplicare a legii interne de reparație, astfel încât nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că a avut loc o greșită apreciere a instanței de apel cu privire la inexistența în patrimoniul reclamantului a unui bun actual asupra celor 420 ha de teren, situate în comuna Năsturel, județul Teleorman.

Înalta Curte consideră că și acest ultim motiv de recurs este nefondat, întrucât, după căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul reparării atingerilor aduse dreptului de proprietate de către acest regim, iar pentru terenurile agricole a fost adoptată Legea nr. 18/1991 care le-a recunoscut foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul la restituirea parțială a terenurilor agricole. Cea mai importantă modificare a acestei legi a fost adusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafața de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană pentru terenurile arabile și până la 100 de hectare de persoană pentru pășuni. În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire, însă numai în limita maximă prevăzută de lege.

Reclamantul a urmat procedura acestei legi speciale, în temeiul căreia a obținut restituirea în natură a 50 ha de teren arabil, deci a beneficiat de măsuri reparatorii, în limita maximă în care statul român a acceptat să acorde măsuri reparatorii pentru abuzurile comise de statul comunist. Recurentul pretinde că este îndreptățit să îi fie recunoscut întregul drept de proprietate de care autorul său a fost privat, respectiv 79 ha teren arabil și 351 ha teren inundabil, care au fost expropriate de statul român de la autorul său în temeiul Legii nr. 187 din 23 martie 1945 privind reforma agrară, deci dincolo de limita de 50 de ha pe care Legea nr. 18/1991 a prevăzut-o. În acest scop, recurentul a înțeles să urmeze și procedura altei legi speciale, Legea nr. 10/2001, cererea fiindu-i respinsă întrucât terenul, fiind arabil, nu făcea parte din domeniul de aplicare al acestei legi.

În prezenta cauză, recurentul-reclamant dorește valorificarea dreptului pretins, în temeiul dreptului comun în materie de revendicare, reprezentat de art. 480 C. civ. Astfel cum s-a motivat anterior, prin recursul în interesul legii, care a format obiectul Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a decis că rezolvarea concursului dintre legea specială și legea generală se realizează în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Ca atare reclamantul nu poate alege între legea specială și cea generală, având a urma numai calea legii speciale și a obține reparații în limitele pe care aceasta le stabilește, iar cu privire la suprafața care excede limitării aduse de legea specială poate pretinde reparații pe calea acțiunii în revendicare de drept comun numai dacă dovedește că deține un bun actual. Recurentul susține că nu i se poate imputa că nu a făcut dovada deținerii unui bun actual, în condițiile în care, deși a urmat procedura legilor speciale, acestea nu i-au recunoscut calitatea de titular al unui bun actual asupra celor 420 ha de teren. În opinia sa, singura modalitate pe care o are pentru valorificarea dreptului pretins rămâne calea dreptului comun în materie de revendicare.

Astfel cum a remarcat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu, parag. 92 "restituirea nu este un drept absolut și poate fi supusă unor condiții sau limitări numeroase. Același lucru este valabil și pentru dreptul la o despăgubire". Întrucât fiecare stat a avut o marjă de apreciere în adoptarea legilor de reparație, Curtea europeană consideră că este legală repararea de către statele contractante numai în parte a prejudiciului produs de regimul comunist prin preluarea abuzivă a bunurilor unei persoane, astfel că aceste legi de reparație nu încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Implicit, o asemenea limitare a măsurilor reparatorii respectă și dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ceea ce face ca persoanele care doresc restituirea integrală a bunurilor preluate, dincolo de limita prevăzută de lege, să nu poată invoca încălcarea dreptului de acces la justiție pentru a obține o reparație pe care legea internă nu o prevede. Totodată, este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că art. 1 din Protocolul 1 nu garantează dreptul de a obține proprietatea asupra unui bun, ci doar respectarea drepturilor existente asupra unui bun. În acest context, pentru ca o cerere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să dovedească că, la un moment dat, după ratificarea Convenției, a avut recunoscut un drept asupra bunului și că, urmare a unei acțiuni a statului, acest drept a fost afectat.

Din coroborarea cerințelor legale și jurisprudențiale menționate anterior, rezultă că, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, recurentul nu poate uza de dispozițiile drept comun în materie de revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, decât dacă invocă deținerea unui bun actual, adică o hotărâre judecătorească de restituire în natură asupra celor 420 ha teren. Această accepțiune a noțiunii de "bun actual" a fost exprimată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza pilot Atanasiu, în parag.

140, potrivit căruia "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului". În cauza de față, după ratificarea Convenției, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui terenul în litigiu, astfel încât în mod corect instanța de apel a considerat că acțiunea în revendicare de drept comun nu devine admisibilă nici din perspectiva existenței unui bun actual.

Referirile recurentului la art. 22 1 din Legea nr. 1/2000 nu vor fi analizate deoarece constituie argumente referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare care nu au fost analizate de către instanța de apel în motivarea soluției pronunțate, motiv pentru care nu se pot constitui în critici de nelegalitate a deciziei recurate. Pentru toate aceste considerente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 330/A din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2014. Procesat de GGC - GV