ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1906/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1906/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Craiova la nr. 33653/215/2011, reclamantul B.A. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale -

Agenția Domeniilor Statului București pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință

suprafața de 420 ha teren situat în comuna N., județul Teleorman.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este moștenitorul de drept al proprietarului acestui

teren pe care statul îl are în posesie fără drept din 23 martie 1945 și pentru

care nu s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale decât în

limita a 50 de ha teren care exced suprafeței în litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 588/17 ianuarie 2012, Judecătoria Craiova și-a declinat competența în

favoarea Judecătoriei Zimnicea, județul Teleorman, instanță în circumscripția

căreia se află terenul revendicat.

Prin Sentința civilă

nr. 509 din 1 martie 2013, Judecătoria Zimnicea și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Teleorman, având în vedere art. 2 alin. (1) lit. b) C.

proc. civ. și valoarea necontestată a litigiului de peste 500.000 lei.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

și a arătat că acest teren se încadrează în categoria de terenuri cărora le

sunt aplicabile dispozițiile art. 22

1

din Legea nr. 1/2000, sunt în

domeniul public al statului și nu pot face obiectul reconstituirii dreptului de

proprietate.

Prin Sentința civilă

nr. 17 aprilie 2013, Tribunalul Teleorman a admis excepția invocată de pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului

București și a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară

formulată de reclamant, pentru următoarele considerente:

Imobilul revendicat

de reclamant face obiectul unei legi speciale de reparație și anume Legea nr.

1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole solicitate potrivit dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu ce a

intrat în vigoare anterior promovării prezentei acțiuni (13 decembrie 2011).

Controversa dintre părți cu privire la incidența dispozițiilor art. 22

1

din Legea nr. 1/2000 în cauză, nu poate fi lămurită decât în cadrul legal al

procedurii speciale de restituire a proprietății preluate abuziv.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul B.A., iar prin Decizia civilă nr. 330/A

din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prioritar, Curtea a

apreciat că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, o astfel de soluție

apărând ca fiind excesiv de formalistă de vreme ce prima instanță a fost

învestită de reclamant cu o acțiune în revendicare imobiliară a unui teren, iar

fundamentul unei asemenea cereri se regăsește în dispozițiile art. 480 C. civ.,

iar nu în dispozițiile noului C. civ., o atare precizare a temeiului juridic

nefiind de natură să conducă la concluzia temeiniciei acțiunii, incidența legii

generale reprezentate de Codul civil neputând face abstracție de realitățile

juridice actuale, mai exact de legislația specială adoptată de statul român în

materia imobilelor preluate de stat, aplicabilă cu prioritate.

Curtea a avut în

vedere, totodată, faptul că apelantul-reclamant nu a contestat afirmațiile

pârâtului în sensul deținerii de către acesta a terenului în litigiu și a dedus

că autorul reclamantului a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare

transcris la Tribunalul Teleorman sub nr. 859 din 9 februarie 1938 teren și

conac, fiindu-i expropriate 79 ha teren arabil și 351 ha teren inundabil, în

baza legii reformei agrare, respectiv Legea nr. 187 din 23 martie 1945, statul

probând astfel deținerea cu titlu a imobilului revendicat.

Curtea a reținut că

reclamantul s-a adresat organelor competente și în temeiul legilor speciale de

reparație în materia fondului funciar, Primăria Zimnicea soluționând cererea

acestuia în mod favorabil în sensul înscrierii acestuia în anexa 38 la Legea

nr. 1/2000, poz. 3, cu suprafața de 50 ha, emițându-se apelantului titlul de

proprietate nr. 1100001 din 23 mai 2005, în limita suprafeței de 50 ha.

Apelantul a

recunoscut că terenul revendicat a fost întotdeauna și este situat în

extravilanul localității N., situație care determină incidența legilor speciale

de reparație în materia fondului funciar.

Curtea a apreciat ca

lipsită de relevanță încadrarea terenului în categoria terenurilor agricole

provenite din îndiguiri sau desecări, respectiv din transformarea unor terenuri

inundabile în terenuri agricole, de vreme ce în cauza de față altele au fost

considerentele care au condus instanța la considerarea pretențiilor

reclamantului ca fiind nefondate.

Existența Legii nr.

18/1991 presupune obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor

persoane de dreptul la un tribunal pentru că, împotriva hotărârii emise în

procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia

i se conferă o jurisdicție deplină, fiind pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Curtea a constatat că

reclamantul a formulat notificare și în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a

solicitat restituirea construcțiilor și terenului aferent, proprietatea sa,

aflate în administrarea SC P. SA Zimnicea, această notificare fiind soluționată

de către Agenția Domeniilor Statului prin Decizia nr. 160.464 din 31 iulie 2009

în sensul respingerii notificării cu motivarea că terenul se află în

extravilanul localității, bunul notificat nefăcând obiectul Legii nr. 10/2001,

față de dispozițiile art. 8 alin. (1) și, totodată, pentru faptul că

reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 1/2000,

notificarea rămânând astfel fără obiect.

Curtea a analizat cu

prioritate și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului dacă, în ceea ce privește terenul revendicat, reclamantul are calitatea

de deținător al unui "bun actual", constatând că în cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărâre a din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea a arătat că un "bun actual"

există în patrimoniul reclamantului deposedat abuziv de stat doar dacă în prealabil

s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se

calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (par. 140 și

143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

S-a considerat că,

prin respingerea acțiunii în revendicare nu se aduce atingere nici art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

deoarece norma convențională garantează protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă. Or, reclamantul nu a făcut dovada deținerii

unui "bun actual".

Cum în cauză

exproprierea s-a produs înainte de ratificarea Convenției și fiecare stat

contractant a avut o marjă de apreciere în adoptarea acestor legi, iar statul

român a considerat că în materia fondului funciar legile de reparație sunt

adecvate pentru îndreptarea nedreptăților comise de regimul anterior, Curtea a

apreciat ca nefondată susținerea reclamantului în sensul că legea internă în

această materie ar fi neîndestulătoare întrucât nu ar da posibilitatea unei

reparații integrale.

De vreme ce statul

român, pentru situația unor imobile similare și a unor situații de drept din

aceeași categorie ca și a reclamantului, a statuat prin legi speciale de

reparație condițiile și limitele reconstituirii dreptului de proprietate, iar

reclamantul a urmat această procedură, obținând, în limitele stabilite de legea

specială o reparație pentru dreptul pretins, verificarea în prezenta cauză a

modului în care s-a realizat preluarea imobilului apare ca inutilă, de vreme ce

reclamantul, neavând un "bun actual", nu poate obține nici un folos

practic din constatarea caracterului acestei preluări.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.A. pentru motive

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că instanța de apel, încălcând regulile de procedură

prevăzute la art. 294 - 298 C. proc. civ. pentru judecarea apelului, a

considerat că poate soluționa, direct în apel, fondul procesului, cu motivarea

că trimiterea spre rejudecare la instanța de fond care respinsese acțiunea pe

cale de excepție, fără a intra în cercetarea fondului, apare ca fiind extrem de

formalistă.

În acest fel

reclamantul-apelant a fost lipsit de o cale de atac în ceea ce privește soluția

dată pe fondul cauzei, acesta fiind rezolvat, pentru prima dată, definitiv, de

instanța de control judiciar, deși era atributul primei instanțe să rezolve

fondul, iar reclamantul, pentru a se bucura de dublul grad de jurisdicție și de

un proces echitabil (recurs efectiv în legislația comunitară) avea dreptul să supună

controlului instanței superioare, pe calea apelului, soluția dată de

judecătorie asupra fondului cauzei, drept care i-a fost suprimat prin decizia

recurată.

Legea nr. 18/1991,

Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000 nu au asigurat restituirea întregului

terenului preluat abuziv de stat fără o justă și prealabilă despăgubire, cum

prevedea Constituția României de la data la care era în vigoare Legea nr.

187/1945, astfel că nu se poate reține că aceste legi sunt o piedică în calea

unei acțiuni în revendicare.

Legea nr. 187/1945

constituie un abuz deoarece încălcă dreptul de proprietate al autorului

recurentului prin refuzul restituirii întregului imobil preluat, pe motiv că

statul deține acest teren ca proprietar, câtă vreme imobilul a fost preluat

prin deposedare abuzivă care nu poate conferi un titlul de proprietate

autorului abuzului în contra adevăratului proprietar, care, în statul de drept,

trebuie să se mulțumească doar cu ce binevoiește statul să mai lase de la el,

din ce a luat.

Motivarea deciziei este

și contradictorie: pe de o parte se menționează că recurentul nu a urmat

procedura prevăzută de legile speciale de restituire și că nu are calitatea de

proprietar ori nu are un bun pe care să îl poată revendica iar, pe de altă

parte, că în urma parcurgerii acelor proceduri i s-au restituit 50 ha, ceea ce

dovedește implicit că a fost făcută de către recurent dovada calității de

proprietar ori de moștenitor, deci de persoană îndreptățită la restituire,

pentru că numai în această calitate i se puteau restitui cele 50 ha prin titlul

de proprietate.

În mod greșit s-a

apreciat că terenul revendicat de reclamant face obiect de reglementare al unor

legi speciale de reparație, întrucât legile speciale de reparație adoptate de

stat după 1989, aplicabile altor categorii de terenuri ori beneficiari, nu

asigură respectarea dreptului de proprietate al recurentului, în condițiile în

care restituirile au fost plafonate la limita de 50 de hectare, astfel că

suprafața de 420 ha revendicată în acest dosar nu putea fi restituită prin

acele legi speciale.

Terenul în litigiu a

fost preluat de stat abuziv, fără titlu valabil, prin Legea nr. 187 din 23

martie 1945, fără respectarea dispozițiilor constituționale în vigoare la data

preluării și fără nicio despăgubire.

În condițiile

arătate, acțiunea în revendicare de drept comun era singurul mijloc juridic de

apărare a dreptului de proprietate încălcat de stat, deci acțiunea era

admisibilă în condițiile concrete ale speței.

Respingerea, ca

inadmisibilă, a acțiunii în revendicare introdusă ulterior legilor speciale de

reparație ar avea drept efect privarea recurentului de orice posibilitate

rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv, ceea ce este contrar

dreptului de acces la justiție, drept ce este garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Terenul revendicat nu

este exceptat de la restituire nici de dispozițiile art. 22

1

din

Legea nr. 1/2000, deoarece el nu a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945

pentru înfăptuirea reformei agrare nici de la Domeniul Coroanei, nici de la

Ministerul Apărării Naționale, nici de la ferme de stat, nici de stat, CAP sau

IAS după anul 1945. Îndiguirile și desecările respective, care au dus la

transformarea unor terenuri inundabile în terenuri agricole nu au fost

executate de stat, CAP sau IAS, ci au fost executate de către proprietarii

terenurilor din zona respectivă, între anii 1930 - 1937.

În faza procesuală a

recursului, intimata Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Agenția

Domeniilor Statului, a formulat note scrise, solicitând respingerea recursului.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., însă sunt

nefondate pentru considerente ce succed:

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că în

apel nu a avut loc o analiză a cauzei pe fond, din perspectiva temeiului de

drept invocat de reclamant, respectiv a art. 480 C. civ., întrucât nu s-a

trecut la verificarea valabilității titlurilor de proprietate invocate de părți

și apoi la compararea acestora, în baza unor criterii de preferabilitate.

Considerentele

deciziei pronunțate în apel au vizat exclusiv aspectul admisibilității acțiunii

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, cercetarea fiind

extinsă sub aspectul deținerii de către reclamant a unui bun actual asupra

terenului în litigiu, în accepțiunea dată acestei noțiuni de către Curtea Europeană

a Drepturilor Omului.

Aspectul deținerii de

către reclamant a unui bun actual cu privire la imobilul în litigiu, deși nu

constituie un aspect de fond al cauzei, se impune a fi analizat pentru

dezlegarea problemei de drept vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare de

drept comun introdusă după intrarea în vigoare a unei legi speciale.

Prin recursul în

interesul legii care a făcut obiect al Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție, în Secții Unite, a stabilit, cu referire la Legea nr.

10/2001, că nu se poate aprecia că existența legii speciale de reparație

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Raționamentul juridic

al Deciziei nr. 33/2008 se impunea a fi verificat și în prezenta cauză, pentru

identitate de rațiune, întrucât acțiunea în revendicare de față se întemeiază

tot pe dispozițiile dreptului comun fiind formulată ulterior intrării în

vigoare a unei legi speciale de reparație, alta decât Legea nr. 10/2001.

În măsura în care

reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun actual, acțiune în revendicare ar

fi devenit admisibilă, iar instanța de apel, realizând și o verificare de

legalitate sub acest aspect a ajuns la concluzia că este corectă soluția primei

instanțe de fond și din perspectiva incidenței în cauză a art. 1 al Primului

Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, argumentele

suplimentare aduse de instanța de apel în motivarea soluției de respingere a

acțiunii ca inadmisibilă nu reprezintă o analiză a cauzei pe fond realizată în

apel pentru prima dată și nu încalcă prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că este nefondată critica recurentului privind privarea sa de un

grad de jurisdicție, adusă în susținerea motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Nici argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi

primită întrucât considerentele deciziei recurate nu sunt contradictorii.

Recurentul susține că

instanța a argumentat contradictoriu soluția dată în apel, atunci când a

apreciat că reclamantul are calitatea de proprietar al imobilului, în contextul

în care i-au fost restituite în natură cele 50 ha teren, pentru ca mai apoi să

constate că nu a făcut această dovadă, deoarece nu deține un bun actual asupra

imobilului în litigiu în suprafață de 420 ha, deși atât terenul de 50 de ha,

cât și cel de 420 de ha au fost proprietatea autorului reclamantului.

Înalta Curte constată

că raționamentul instanței de apel este corect, cât timp în cauză nu s-a

contestat calitatea reclamantului de moștenitor al fostului proprietar și nici

faptul că de la acesta s-ar fi naționalizat o suprafață mai mare de 50 de ha

teren arabil. Dimpotrivă, altele au fost argumentele instanței de apel. Aceasta

a motivat că, potrivit legii speciale, incidente în raport de categoria de folosință

a terenului, respectiv Legea nr. 18/1991, nu se pot restitui mai mult decât 50

de ha, iar pentru diferență nu se vor acorda despăgubiri deoarece statul român

nu a înțeles să prevadă alte măsuri reparatorii în temeiul legilor pe care le-a

adoptat ulterior aderării la Convenția europeană a drepturilor omului.

Or, Curtea europeană

a drepturilor omului a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi

interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală

de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003), iar, atunci

când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul

nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea

legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire

(Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

Se observă că prin

Legea nr. 18/1991 s-a prevăzut doar o restituire parțială, iar nu totală, a

bunurilor confiscate într-un regim anterior, ceea ce face ca, pentru suprafața

de teren care excede celor 50 de ha teren, care i-au fost restituite

reclamantului în natură, să nu se fi generat un nou drept de proprietate.

Prin urmare, cele 420

ha de teren care fac obiectul prezentei cauze, nu constituie un bun care intră

sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece depășesc limita maximă a

suprafeței de teren pentru care legiuitorul a înțeles să acorde măsuri

reparatorii prin lege specială.

În contextul

consacrării prin lege a acordării unor măsuri reparatorii parțiale,

recunoașterea calității de proprietar a reclamantului pentru o parte a

imobilului și respingerea cererii sale pentru suprafața de teren care excede

limitei maxime impusă de lege pentru despăgubire nu reprezintă o motivare

contradictorie, ci o corectă aplicare a legii interne de reparație, astfel

încât nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este

incident în cauză.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

precizează că a avut loc o greșită apreciere a instanței de apel cu privire la

inexistența în patrimoniul reclamantului a unui bun actual asupra celor 420 ha

de teren, situate în comuna Năsturel, județul Teleorman.

Înalta Curte

consideră că și acest ultim motiv de recurs este nefondat, întrucât, după

căderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul

reparării atingerilor aduse dreptului de proprietate de către acest regim, iar

pentru terenurile agricole a fost adoptată Legea nr. 18/1991 care le-a

recunoscut foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul la

restituirea parțială a terenurilor agricole.

Cea mai importantă

modificare a acestei legi a fost adusă prin Legea nr. 1/2000 care a crescut

suprafața de teren ce putea fi restituită până la 50 de hectare de persoană

pentru terenurile arabile și până la 100 de hectare de persoană pentru pășuni.

În lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despăgubire, însă numai în

limita maximă prevăzută de lege.

Reclamantul a urmat

procedura acestei legi speciale, în temeiul căreia a obținut restituirea în

natură a 50 ha de teren arabil, deci a beneficiat de măsuri reparatorii, în

limita maximă în care statul român a acceptat să acorde măsuri reparatorii

pentru abuzurile comise de statul comunist.

Recurentul pretinde

că este îndreptățit să îi fie recunoscut întregul drept de proprietate de care

autorul său a fost privat, respectiv 79 ha teren arabil și 351 ha teren

inundabil, care au fost expropriate de statul român de la autorul său în

temeiul Legii nr. 187 din 23 martie 1945 privind reforma agrară, deci dincolo

de limita de 50 de ha pe care Legea nr. 18/1991 a prevăzut-o.

În acest scop,

recurentul a înțeles să urmeze și procedura altei legi speciale, Legea nr.

10/2001, cererea fiindu-i respinsă întrucât terenul, fiind arabil, nu făcea

parte din domeniul de aplicare al acestei legi.

În prezenta cauză,

recurentul-reclamant dorește valorificarea dreptului pretins, în temeiul

dreptului comun în materie de revendicare, reprezentat de art. 480 C. civ.

Astfel cum s-a

motivat anterior, prin recursul în interesul legii, care a format obiectul

Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a decis că rezolvarea concursului dintre legea specială și legea

generală se realizează în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Ca atare reclamantul

nu poate alege între legea specială și cea generală, având a urma numai calea

legii speciale și a obține reparații în limitele pe care aceasta le stabilește,

iar cu privire la suprafața care excede limitării aduse de legea specială poate

pretinde reparații pe calea acțiunii în revendicare de drept comun numai dacă

dovedește că deține un bun actual.

Recurentul susține că

nu i se poate imputa că nu a făcut dovada deținerii unui bun actual, în

condițiile în care, deși a urmat procedura legilor speciale, acestea nu i-au

recunoscut calitatea de titular al unui bun actual asupra celor 420 ha de

teren. În opinia sa, singura modalitate pe care o are pentru valorificarea

dreptului pretins rămâne calea dreptului comun în materie de revendicare.

Astfel cum a remarcat

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu, parag. 92

"restituirea nu este un drept absolut și poate fi supusă unor condiții sau

limitări numeroase. Același lucru este valabil și pentru dreptul la o

despăgubire".

Întrucât fiecare stat

a avut o marjă de apreciere în adoptarea legilor de reparație, Curtea europeană

consideră că este legală repararea de către statele contractante numai în parte

a prejudiciului produs de regimul comunist prin preluarea abuzivă a bunurilor

unei persoane, astfel că aceste legi de reparație nu încalcă prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Implicit, o asemenea

limitare a măsurilor reparatorii respectă și dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ceea ce face ca persoanele care doresc restituirea

integrală a bunurilor preluate, dincolo de limita prevăzută de lege, să nu

poată invoca încălcarea dreptului de acces la justiție pentru a obține o

reparație pe care legea internă nu o prevede.

Totodată, este unanim

acceptat în doctrină și jurisprudență că art. 1 din Protocolul 1 nu garantează

dreptul de a obține proprietatea asupra unui bun, ci doar respectarea

drepturilor existente asupra unui bun. În acest context, pentru ca o cerere să

fie admisibilă, reclamantul trebuie să dovedească că, la un moment dat, după

ratificarea Convenției, a avut recunoscut un drept asupra bunului și că, urmare

a unei acțiuni a statului, acest drept a fost afectat.

Din coroborarea

cerințelor legale și jurisprudențiale menționate anterior, rezultă că, în

considerarea principiului specialia generalibus derogant, recurentul nu poate

uza de dispozițiile drept comun în materie de revendicare, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 18/1991, decât dacă invocă deținerea unui bun actual, adică

o hotărâre judecătorească de restituire în natură asupra celor 420 ha teren.

Această accepțiune a

noțiunii de "bun actual" a fost exprimată de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în cauza pilot Atanasiu, în parag. 140, potrivit căruia

"existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului".

În cauza de față,

după ratificarea Convenției, nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se

restitui terenul în litigiu, astfel încât în mod corect instanța de apel a

considerat că acțiunea în revendicare de drept comun nu devine admisibilă nici

din perspectiva existenței unui bun actual.

Referirile

recurentului la art. 22

1

din Legea nr. 1/2000 nu vor fi analizate

deoarece constituie argumente referitoare la admisibilitatea acțiunii în

revendicare care nu au fost analizate de către instanța de apel în motivarea

soluției pronunțate, motiv pentru care nu se pot constitui în critici de

nelegalitate a deciziei recurate.

Pentru toate aceste

considerente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 330/A

din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV