ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 614/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 831/339/2013 la 12 februarie 2013 la Judecătoria Zimnicea reclamantele B.A.D. și B.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.A.D.R. - A.D.S., să-l oblige să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața totală de 307,53 ha teren extravilan, în teritoriul cadastral al orașului Zimnicea, teren individualizat astfel: în tarlaua 17/3 - suprafața de 42 ha; în tarlaua 159 - suprafața de 73,65 ha; în tarlaua 167 - suprafața de 48,95 ha; în tarlaua 164 - suprafața de 19,12 ha; în tarlaua 166 - suprafața de 23,83 ha; în tarlaua 165 - suprafața de 63,98 ha; în tarlaua 162 - suprafața de 36 ha.

În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele proprietarului terenului pe care-l revendică, acesta fiind defunctul C.D. (decedat). Acest defunct a avut ca moștenitori legali pe soția sa F.D., precum și pe fratele său A.D., pe sora sa S.M. și trei nepoți de soră predecedată -. V.P. și I.B. (copiii sorei predecedate A.B., născută D.), așa cum atestă și copia Jurnalului din 23 septembrie 1946 dat de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a civilă. F.D., recăsătorită B., decedat, moștenitori fiind cei trei copii ai săi – B.B., B.H. și A.R.M., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 29 mai 1984, eliberat de Notariatul de Stat sector 2 București. La 15 august 2004, a decedat B.B., moștenitoarele sale fiind reclamanta B.A.D.

(fiică) și reclamanta B.E. (soție supraviețuitore), situație ce rezultă din certificatul de moștenitor din 28 septembrie 2004, eliberat de B.N.P. ,I.D. Terenul în cauză a fost „expropriat” pentru prima dată de la defunct în anul 1922, făcând parte dintr-o suprafață mai mare, de 5.742 ha. Reclamantele au arătat că proprietarii terenului de 5 742 ha, printre care și defunctul C.D.,” nu au pierdut însă posesia terenurilor, fiind astfel o dovadă că exproprierea a fost de facto, formală și abuzivă, motiv pentru care au hotărât să înființeze o asociație de ameliorațiuni funciare „Z.B.” Această asociație, cu bani proprii, a făcut numeroase lucrări de ameliorarea solului, ca de exemplu: îndiguiri, desecări etc. Ca urmare a acestor lucrări, s-a constatat că sunt îndeplinite obligațiile impuse de art. 14 din legea agrară de la acea dată.

Astfel, Administrația Generală a P.A.R.I.D. - R.P.C., cu adresa din 31 martie 1937 comunică unei familii că în ședința din 23 februarie 1937 a dat aviz că lucrările sunt bune. Tot prin această adresă se comunică că, prin adresa din 1937 terenul a fost scos definitiv de sub expropriere. P.A.R.I.D. cu adresa din 02 martie 1937 precizează că sunt îndeplinite condițiile de a primi titlu de proprietate. Asociația a fost înființată prin Statutul tip publicat în M.Of. din 15 noiembrie 1929, având la bază un „Tablou” de suprafețe aflate în posesia membrilor „A.A.F.Z.N.” Posesorii acestor suprafețe de teren au reintrat în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate și au lucrat terenurile până în 1945 când prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945 (M. Of.

68/bis din 23 martie 1945), aceste terenuri au fost din nou expropriate intrând în patrimoniul statului, respectiv „G.A.S.” până în 1989, apoi s-a înființat A.D.S. Reclamantele au mai arătat că terenul din speță a intrat abuziv în patrimoniul statului prin încălcarea Constituției din anul 1944 prin care a fost repusă in vigoare parțial Constituția din 1923, prin Decretul constituțional nr. 1623 din 31 august 1944. Constituția din 1923 care prin art. 16 prevedea că proprietatea este inviolabilă și că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Or, susțin reclamantele, această condiție a fost încălcată prin dispozițiile abuzive ale Legii nr. 187/1945, care la art. 7 prevedea: „toate bunurile arătate în art. 3 și 6, trec imediat, fără nici o despăgubire, pe deplin, în proprietatea statului”.

În susținerea acțiunii r eclamantele au mai arătat că pârâta refuză să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile ocupate abuziv și că, nerestituirea terenului constituie în accepțiunea C.E.D.O., o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, ingerința constând în refuzul retrocedării terenului. În susținerea acțiunii, reclamantele au depus la dosar copii de pe următoarele înscrisuri: proces - verbal din 23 iulie 1946; jurnalul din 13 august 1946; copie de pe jurnalul din 23 septembrie 1946, cerere pentru deschiderea succesiunii, certificat de moștenitor din 29 mai 1984; certificat de moștenitor din 28 septembrie 2004; copie de pe jurnalul din 23 septembrie 1946; statut tip; adresele P.A.R.I.D; proces-verbal datat 19 decembrie 1936; deciziune din 03 martie 1937, monitoare oficiale; tablou de suprafețe aflate în posesia membrilor Asociațiunii de ameliorațiuni Funciare Zimnicea - Bragadiru.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 C. civ. (art. 480 C. civ. din 1864) coroborate cu art. 1 din C.E.D.O. Prin sentința civilă nr. 1044 din 19 aprilie 2013 Judecătoria Zimnicea a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman. A reținut în esență, că în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b C. proc. civ., competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Teleorman, având în vedere valoarea obiectului cererii deduse judecății, care depășește suma de 1.000.000 lei. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Teleorman la 08 mai 2013, iar la 09 decembrie 2013 reclamanta B.A.D.

a modificat obiectul acțiunii, solicitând revendicarea suprafeței de 460,66 ha față de suprafața de 307,53 ha cât solicitase inițial. Astfel reclamantele au susținut că urmare a eliberării unor documente de la Arhivele Statului - Biroul Județean Teleorman - la 28 noiembrie 2013, a constatat că autorului său, C.D., i-a fost expropriată suprafața de 460,66 ha din moșia în suprafață totală de 613,16 ha, anexând în acest sens procesul-verbal din 25 august 1945 al Comitetului local de Expropriere al com. Bogdana; procesul-verbal de verificare din 29 ianuarie 1946 al Comisiunii de îndrumare a aplicării reformei agrare din județul Teleorman; procesul-verbal din 07 iulie 1946 al Comisiei de reformă agrară a Plasei Zimnicea.

Prin sentința civilă nr. 72 din 10 februarie 2014, Tribunalul Teleorman a respins acțiunea formulată de reclamantele B.A.D. și B.E., prin moștenitor B.A.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de M.A.D.R. - A.D.S., ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Reclamantele au solicitat revendicarea întregii suprafețe de 460,66 ha care a aparținut antecesorului lor C.D., în calitate de moștenitoare, susținând că deposedarea proprietarului terenului s-a făcut în baza procesului-verbal de expropriere din 25 august 1945 și viza suprafața de 425,50 ha. Temeiul de drept al exproprierii a fost art. 5 din Legea nr. 187/1945, care prevedea următoarele: „Se consideră o singură proprietate agricolă în ce privește aplicarea art. 3, pct. h : a) terenurile agricole aparținând aceluiași proprietar, aflate în diferite părți ale țării; b) proprietățile agricole ale soțului și soției.

În cazul când soția are proprietate separată de a soțului, moștenită sau primită ca zestre înainte sau după căsătorie și dovedită cu acte, va rămâne asupra soției 10 ha, cu latitudinea din partea soților de a-și rezerva cotele legale din una sau ambele proprietăți, după buna lor învoială; c) proprietățile agricole ale părinților și copiilor minori; d) bunurile agricole aflate în coproprietate”. Instanța de fond a reținut că prevederea legală în baza căreia a fost expropriat terenul, contravenea art. 481 C. civ., dar și Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art. 8 si 10), precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte și care stipula că, cedarea proprietății nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Titlul de proprietate al statului asupra imobilului este astfel fondat pe un act abuziv, iar preluarea de către stat s-a făcut în mod abuziv. Pe de altă parte, reține instanța de fond, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat în ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, acțiuni în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200, următoarele: „concursul dintre legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială expres.

Cu toate acestea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Astfel, s-a reținut că potrivit deciziei sus evocate, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se respecte accesul la justiție.

S-a mai reținut că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptul comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Instanța de fond a mai reținut că, Legea nr. 10/2001, constituie dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare. Persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001. În cadrul acestui control partea interesată putând deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit că simpla solicitare de a obține un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru contra României). Prin urmare, s-a reținut că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile acestui act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția celor pendinte la data de 14 februarie 2001, în caz contrar s-ar ajunge la situația în care Legea nr. 10/2001 ar fi golită de conținut și nu ar produce consecințe juridice. Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Astfel, instanța de fond a reținut că reclamantele nu dețin o hotărâre judecătorească prin care li s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate, iar art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 invocat de reclamante, a fost abrogat de pct. 2 al art. 1 din Legea nr. 1/2009. Prin urmare,instanța de fond a reținut că în conformitate cu decizia dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, reclamanții nu pot opta între procedura de drept comun a revendicării si cea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun fiind inadmisibilă și respinsă ca atare.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 339 din 9 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind admis apelul, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, s-a constatat că din punct de vedere teleologic, finele de neprimire, în rândul cărora se înscrie și cel din prezenta cauză, a fost calificat ca având o natură mixtă, fiind o categorie intermediară între excepțiile de procedură și apărările de fond. S-a reținut că finele de neprimire se aseamănă cu excepțiile de procedură prin aceea că nu contrazic direct pretenția și se apropie de apărările de fond pentru că au ca efect respingerea definitivă a cererii, în timp ce excepțiile de procedură doar întârzie examinarea acesteia.

Așadar, aceste „mijloace de inadmisibilitate” nu atacă nici procedura, nici dreptul material pretins, ci se îndreaptă împotriva dreptului la acțiune. Din această perspectivă, a concepției „trilogiei procedurale”, instanța de apel a reținut că mijloacele de apărare vor fi repartizate „tripartit”: excepții de procedură, fine de neprimire și apărări de fond, fiecare integrându-se perfect, în structura logică a procesului. În consecință, în temeiul considerentelor expuse, vizând în mod predilect efectul juridic al acestor mijloace de apărare analizate în ce privește finele de neprimire, instanța de apel a constatat caracterul lor esențial în proces.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a reținut că în virtutea principiului subsidiarității care rezultă din coroborarea art. 1, 13 și 35 din Convenție și care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenției” sau de „prim judecător al Convenției”, chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența C.E.D.O. dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, instanța este obligată să țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății. Din această perspectivă, s-a reținut că este de necontestat că art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră într-o largă accepțiune, recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, în materie de procedură civilă, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană, definind principiul contradictorialității ca o componentă a garanțiilor unui proces echitabil, a statuat că sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți, lipsa unei asemenea dezbateri contradictorii, determinând încălcarea principiului contradictorialității și deci, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția E.D.O. Astfel, în cauza Cimolino contra Italiei, nr. 12532 din 05, hotărâre din 22 septembrie 2009, instanța de contencios european a arătat că nu orice chestiune juridică trebuie să fie pusă în discuția părților, ci doar cele care pot influența soluționarea litigiului. Sub un al treilea aspect, în temeiul art. 127, art. 128 și art. 129 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că inclusiv din perspectivă internă, principiile oralității, al contradictorialității și cel al dreptului la apărare, reprezintă principii fundamentale ale procesului civil, consacrate expres legislativ. Într-adevăr, analiza exegetică a textelor de lege enunțate relevă faptul că în procesul civil, părțile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii, cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune.

Pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța de judecată are în temeiul art. 129 C. proc. civ., obligația de a pune în discuția părților, toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul. Nerespectarea acestei obligații, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea nulității absolute intervenind ca urmare a caracterului fundamental al principiilor astfel încălcate.

Aplicând toate aceste considerente de ordin doctrinar, cauzei pendinte, instanța de apel a reținut că deși la termenele de judecată când au avut loc dezbaterile, prima instanță în mod expres a acordat cuvântul asupra fondului, partea prezentă formulând concluzii în aceste limite circumscrise, totuși tribunalul s-a pronunțat asupra finelui de neprimire constând în alegerea unei greșite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamantei - calea acțiunii de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001, mijloc de apărare invocat de intimat prin întâmpinarea formulată. Or, acest fine de neprimire vizează dreptul la acțiune și nu fondul cauzei, înțeles ca raport juridic configurat între persoanele indicate ca reclamant și pârât, dedus judecății instanței.

Sub același aspect, s-a mai reținut că pledoaria avocatului ales al reclamantei de la primul termen de dezbateri din fața tribunalului, s-a circumscris fondului și finelui de neprimire dedus din principiul specialia generalibus derogant, în raport de legile funciare de reparație - Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, fine de neprimire distinct de cel în temeiul căruia s-a pronunțat prima instanță de judecată. Procedând astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a soluționat procesul în baza unui fine de neprimire ce, potrivit considerentelor expuse, reprezintă un aspect esențial care a fost omis a fi pus în dezbaterea contradictorie a părților și că această omisiune determină concluzia că în soluționarea cauzei, instanța nu a respectat cu rigurozitate spiritul european, dar și național al echității juridice, neținând cont de toate garanțiile conferite individului, privitoare la exercitarea dreptului la apărare și contradictorialitate.

În consecință, instanța de apel a reținut că se impune anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe. Având în vedere că soluția de admitere a apelului și anulare cu trimitere spre rejudecare, s-a impus în virtutea motivului de ordin procedural evocat, instanța de apel a reținut că nu poate proceda la analiza celorlalte motive de apel arondate (ne)legalității soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, inclusiv din perspectiva argumentelor primei instanțe de judecată vizând conformitatea soluției cu Convenția Europeană și cu jurisprudența dezvoltată pe tărâmul acesteia, în acord cu exigențele Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, această analiză reprezentând o operațiune juridică subsecventă cronologic celei a dezbaterii contradictorii, a finelui de neprimire.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.D.S. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care a fost admis apelul formulat de B.A.D. pe considerentul că, aspectul inadmisibilității acțiunii, fiind un fine de neprimire, ce vizează un aspect esențial al cauzei, trebuia pus în dezbaterea contradictorie a părților. Ca atare, recurenta susține că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât nepunerea în discuția părților a inadmisibilității acțiunii, nu reprezintă o încălcare a formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105, alin. (2) C. proc.

civ., raportat la prevederile art. 137 C. proc. civ. Ca atare se susține că în cauză, nu au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, consacrate expres legislativ, respectiv principiul dreptului la apărare și al contradictorialității. Se arată astfel că potrivit art. 297. alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Potrivit acestui text de lege, instanța de apel poate dispune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, numai în cele două situații expres și limitativ prevăzute de lege.

Or, susține recurenta faptul că prima instanță nu a apus în discuția părților inadmisibilitatea acțiunii, nu se încadrează între situațiile reglementate de art. 297, alin. (1) C. proc. civ., astfel că în mod greșit s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. În aceeași idee, recurenta mai arată că pentru a admite calea de atac a părții adverse, instanța de apel a emis o serie de considerente de ordin doctrinar, cu privire la instituția „finelui de neprimire”, instituție juridică care însă nu s-a impus în doctrina și jurisprudența română, pentru că, în sistemul intern existau deja instituții juridice, care acopereau toate cazurile posibile. Prin urmare, susține recurenta, aspectul în litigiu trebuie privit doar din perspectiva modului și gradului în care inadmisibilitățile se delimitează sau nu de excepțiile de procedură.

În acest context se arată că, în C. proc. civ., se prevăd excepții de procedură și excepții de fond, astfel încât s-a agreat în doctrină că, prin acceptarea unei alte clasificări, aceea a inadmisibilităților, se încalcă nu numai litera, dar și spiritul textului. Excepțiile de fond constituie mijloace de apărare specifice, caracterizate prin trăsături care le apropie și în același timp le deosebesc atât de apărările de fond, cât și de excepțiile de procedură. Prin intermediul lor, pârâtul, fără a contesta direct dreptul invocat de adversarul său, se opune acțiunii acestuia, declarând-o inacceptabilă. Recurenta a mai arătat că în doctrină, s-a apreciat că este artificială încercarea de a consacra o instituție distinctă a inadmisibilităților, cu atât mai mult cu cât, C. proc.

civ. rezultă doar o clasificare a excepțiilor procesuale, dar nu în excepții de procedură și inadmisibilități. Noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii. În consecință, susține recurenta, soluția de trimitere spre rejudecare adoptată de instanța de apel este cu atât mai greșită cu cât inadmisibilitatea, este un mijloc de apărare.Pe de altă parte, apărările nu trebuie puse obligatoriu în discuția părților, iar procedând în acest fel, instanțele nu încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105, alin. (2) C. proc. civ. sau principiile fundamentale ale procesului civil. Din perspectiva celor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că art. 297 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".Rațiunea celor două cazuri de desființare cu trimitere stă în ideea de a nu fi prejudiciate părțile de un grad de jurisdicție atunci când procesul a fost soluționat pe baza unei excepții sau în lipsa unei părți care nu a avut cunoștință de litigiu.

Din această perspectivă față de înscrisurile de la dosarul instanței de fond filele 71-75 și respectiv notele scrise din 13 ianuarie 2014 depuse de reclamanta B.A.D. la filele 80- 81, este de reținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a textului legal sus evocat în condițiile în care anulând hotărârea apelată a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare motivat de nepunerea în discuția părților a excepției de inadmisibilitate a acțiunii pe care instanța de fond s-a pronunțat, reținând greșit că în această modalitate au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare. Astfel, este de reținut că prin „ Notele de ședință” depuse la 24 decembrie 2013 comunicate reprezentantului reclamantei, pârâta A.D.S., a ridicat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008.

Față de această excepție, reclamanta prin reprezentantul său a depus la 13 ianuarie 2014 „Note scrise”, arătând că :„ respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare (…) ar avea drept efect privarea ei de orice posibilitate rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv”. Or, față de această situație, în condițiile în care reclamanta a luat cunoștință de excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la care a depus și note scrise, filele 80-81 dosarul instanței de fond, rezultă fără posibilitate de echivoc că în mod greșit instanța de apel a apreciat că au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare. Principiul contradictorialității vizează într-adevăr dreptul părților de a participa în mod egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, precum și combaterea susținerilor făcute de fiecare dintre ele, în scopul stabilirii adevărului.

În virtutea principiului sus evocat, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în litigiu, prin cererile scrise adresate instanței. Or, în cauză în condițiile în care reclamanta a luat cunoșțință de excepția ridicată, a pus concluzii pe aceasta arătând că „respingerea acțiunii ca inadmisibilă, ar avea drept efect privarea de orice posibilitate rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv”, nu se poate reține că a fost încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, cum greșit a reținut instanța de apel.

Faptul că reprezentantul reclamantei a pus concluzii orale pe finele de neprimire a acțiunii în raport doar de legile funciare și nu în raport de excepția inadmisibilității acțiunii, ridicată de pârâtă, în raport de Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care instanța de fond a analizat cauza, nu poate fi apreciat ca o încălcare a principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, neputând determina nici incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., cum greșit a reținut instanța de apel. Din perspectiva celor expuse, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., urmează a fi admis recursul pârâtei, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei nr. 339/A din 9 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.