ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei constată următoarele:

Prin

cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 23 iunie

2011, sub nr. 23190/301, reclamantul Primarul sectorului 3 a chemat în judecată

pârâții Primăria municipiului București, C.M. și Oficiul de Cadastru și

Publicitate Imobiliară, solicitând să se constate nulitatea absolută a

Dispoziției nr. 13.249 din 16 noiembrie 2010, emisa de Primarul General, prin

care s-a restituit în natură, în proprietatea cesionarei C.M., a terenului în

suprafață de 2249,34 mp situat în București, str. L.R., sector 3, cu nr. actual

2C; totodată a solicitat rectificarea Cărții Funciare și radierea încheierii de

Carte Funciară Individuală nr. 120907 din 26 ianuarie 2011, a extrasului de

Carte Funciară Individuală cu nr. 108416, precum și a nr. cadastral 12580.

În

drept au fost invocate dispozițiile art. 115 - 118 C. proc. civ., prevederile

Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 213/1998, H.G. nr. 250/2007, H.G. nr.

348/2004, precum și Legea nr. 7/1996.

Prin

Sentința civilă nr. 9.635 din data de 30 mai 2012, Judecătoria sectorului 3

București a admis excepția de necompetență materială invocată de Municipiul

București, prin Primarul General și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

În

motivare, judecătoria a reținut că, față de Decizia nr. IX din 20 martie 2006

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii, judecătoria nu este competentă să soluționeze litigiile

determinate de refuzul persoanelor juridice notificate, deținătoare a

imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura,

ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.

A

mai motivat Înalta Curte că, astfel cum s-a arătat în Decizia nr. IX din 20

martie 2006, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei

juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau

dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri,

potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui

refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are

sediul persoana juridică notificată.

Aplicând

aceleași rațiuni de simetrie și la speță, care are ca obiect nulitatea absolută

a deciziei de restituire în natură a imobilului și prin care se contestă modul

în care a fost soluționată notificarea adresată de pârâta C.M. în baza Legii

nr. 10/2001, competența nu poate aparține decât Tribunalului București.

Printr-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situația în care o contestație

formulată de "persoana îndreptățită" împotriva deciziei de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură să fie judecată de

tribunal, iar o contestație formulată de o terță persoană împotriva unei

decizii de admitere a restituirii în urma notificării să fie soluționată de

judecătorie, deși controlul de legalitate al instanței se refera tot ia

aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.

În

urma declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București cu nr. 33658/3/2012.

Prin

Sentința civilă nr. 243 din data de 24 februarie 2014, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din

oficiu a declinat competența de soluționarea a cauzei, în favoarea judecătoriei

Sectorului 3 București iar, în consecință, constatând ivit conflictul negativ

de competență, a dispus sesizarea Curții de Apel București pentru soluționarea

conflictului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul

a reținut că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilesc o

competență materială specială în favoarea tribunalului, în situația în care

persoana care pretinde a fi îndreptățită formulează contestație împotriva

deciziei sau dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură. S-a mai reținut că, astfel după cum rezultă din economia

Legii nr. 30/2001, competența materială specială, derogatorie de la normele de

drept comun, trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se aplică numai în

condițiile strict descrise de acest act normativ, reglementările sale neputând

fi extinse, pe cale de interpretare, și la alte categorii de litigii, în speță

reclamantul neavând calitatea de persoană îndreptățită, în sensul prevederilor

art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul

a considerat că nu poate fi interpretată prin analogie Decizia IX din 20 martie

2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în RIL,

cu privire la oricare acțiuni în legătură cu Legea nr. 10/2001, deoarece

decizia a ținut seama de argumentul a fortiori - qui potest plus, potest minus,

cu privire la procedura prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

argument neaplicabil în speță.

Tribunalul

a reținut că, în speță, este vorba despre un litigiu având un obiect

patrimonial, privind constatarea nulității unui act juridic, motiv pentru care

competența materială de soluționare a cauzei se determină raportat la valoarea

obiectului litigiului. Potrivit propriei aprecieri a reclamantului exprimată la

data de 13 noiembrie 2013, necontestată de pârâți, valoarea obiectului cauzei

este de 299.754 RON, ce determină competența materială a judecătoriei, potrivit

art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin

Sentința civilă nr. 36 F din data de 7 aprilie 2014, Curtea de Apel București

și pentru cauze cu minori și de familie, analizând conflictul negativ de

competență ivit între Judecătoria sectorului 3 și Tribunalul București, Curtea

a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

sectorului 3 București.

A

reținut curtea de apel că obiectul acțiunii introductive de instanță, în raport

de care se stabilește instanța competenta material să soluționeze acțiunea, îl

reprezintă cererea privind constatarea nulității absolute a dispoziției nr.

13249 din 16 noiembrie 2010, emisă de Primarul General în temeiul Legii nr.

10/2001, formulată de Primarul Sectorului 3, terț, atât în raport cu emitentul,

cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură.

Curtea

de apel a reținut că textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede

expres că doar persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură

sau acordarea de măsuri reparatorii poate ataca dispoziția emisă în temeiul

legii speciale la tribunal - secția civilă. Per a contrario, toate celelalte

persoane care contestă o asemenea dispoziție se adresează instanței în

condițiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Pe

de altă parte, curtea a reținut că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, decizia sau, după caz., dispoziția de aprobare a restituirii în natură

a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia,

are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu

pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară. Cum decizia sau dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar

nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, competența materială

de soluționare a acțiunii în anulare promovată de reclamant, care invocă

încălcarea legii în procedura retrocedării imobilului, aparține judecătoriei.

Pârâta

C.M. a declarat recurs la data de 28 aprilie 2014, în temeiul dispozițiilor art

304 pct 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a

hotărârii recurate și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului.

În

primul rând, recurenta a invocat faptul că, deși Legea nr. 10/2001 nu conține o

dispoziție expresă privind competența materială pentru a soluționa cauza în

situația în care o alta persoană decât persoana îndreptățită atacă dispoziția

emisă în baza legii speciale, iar art. 1 C. proc. civ. consacră principiul

plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor, în același timp, același art. 1

C. proc. civ. consacră prin teza "date prin lege în competența altor

instanțe", o excepție de la regula competenței generale a judecătoriei.

Apreciază

că, în mod corect, a reținut Judecătoria sectorului 3 București, că acțiunea în

constatarea nulității dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată

de un terț, trebuie să aibă același regim juridic cu cel al contestației

formulate de persoana îndreptățită, iar, prin urmare, controlul de legalitate

trebuie să aparțină tot tribunalului.

În

al doilea rând, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 C.

proc. civ., în temeiul cărora tribunalul judecă în procesele și cererile în

materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepția

cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia partajului succesoral,

a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor în materia fondului funciar.

Recurentul

a susținut că cererea promovată este evaluabilă în bani și nu se înscrie în

excepțiile de la regula prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc. civ., iar, potrivit

concluziilor scrise depuse la data de 17 februarie 2014, la Tribunalul

București, din valorilor orientative înscrise în ghidul notarilor publici

pentru anul 2013, se reține valoarea unui metru pătrat pentru zona 59 Bl în

care se încadrează terenul restituit în natură de 436 EUR/mp, iar globală,

pentru terenul în suprafață de 2,249,34 mp, de 980.712,24 EUR, respectiv de

4.413.205,08 RON în echivalent, calculată la cursul oficial al BNR din 17

februarie 2014, de 4,5 RON/EUR.

Examinând

recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte urmează a-l respinge,

pentru următoarele considerente:

Înalta

Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

"decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se

pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Pe

cale de consecință, doar persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001, în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau

dispoziție, poate ataca în instanță, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, ipoteză în care competența materiala de soluționare revine, în

prima instanță, tribunalului.

În

schimb, în situația în care o dispoziție emisă în favoarea unei persoane

îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată de

către o terță persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia,

cenzurarea legalității și valabilității acesteia se va putea face în condițiile

dreptului comun și în niciun caz în condițiile procedurii speciale,

reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar dacă terța persoană ar susține și

emite pretenții proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziției

atacate.

Se

mai observă că Decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în RIL a avut o cu totul altă ipoteză de aplicare a

dispozițiilor art. 26 alin. (3) C. proc. civ., pentru situația refuzului de a

emite decizia sau dispoziția de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu

își găsește rațiunea de aplicare în cauza de față.

Înalta

Curte reține că normele de competență de excepție sunt de strictă interpretare

astfel încât, în lipsa unor dispoziții speciale, derogatorii de la dispozițiile

de drept comun în materie de competență, competența de soluționare în prima

instanță a acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute introdusă

de terți împotriva deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001, aparține

instanței competente potrivit dreptului comun.

Concluzia

este susținută de prevederile alin. (4) ale art. 25 din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în

natură în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite

asupra acestuia, are forță probantă a unui înscris autentic și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de

publicitate imobiliară. Actul a cărui nulitate se invocă reprezintă, potrivit

dispozițiilor legale citate, un titlu de proprietate, intrat în circuitul civil

și poate fi atacat numai pe calea dreptului comun, în fața instanțelor de drept

comun.

În

consecință, având în vedere caracterul patrimonial al obiectului juridic dedus

judecății revine instanțelor de drept comun competența de soluționare a cauzei,

în raport de valoarea obiectului dedus judecății.

Înalta

Curte constată însă că nu sunt întemeiate criticile potrivit cărora au fost

încălcate dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., revenind

tribunalului competența de soluționare a cauzei, în raport de valoarea

obiectului cererii dedus judecății, de 4.413.205,08 RON.

Înalta

Curte reține că valoarea obiectului cererii dedus judecății se determină de

reclamant, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., prin

cererea de chemare în judecată și poate fi modificată, în condițiile art. 132

C. proc. civ., iar pârâții au posibilitatea să conteste valoarea stabilită de

reclamant.

În

speță, reclamantul a determinat valoarea obiectului cererii dedus judecății în

fața Tribunalului București, la data de 13 noiembrie 2013, la suma de 299.754

RON, sumă necontestată de pârâți și nemodificată ulterior, în condițiile legii

de procedură civilă.

Față

de prevederile art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate

reține modificarea valorii obiectului cererii dedus judecății, realizată prin

concluzii scrise depuse în fața Tribunalului București, necomunicată părții

adverse și nesupusă dezbaterii contradictorii.

Pentru

toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul formulat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.M. împotriva Sentinței nr. 36 F din

7 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.

Procesat

de GGC - AM