ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 23 iunie 2011, sub nr. 23190/301, reclamantul Primarul sectorului 3 a chemat în judecată pârâții Primăria municipiului București, C.M. și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, solicitând să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 13.249 din 16 noiembrie 2010, emisa de Primarul General, prin care s-a restituit în natură, în proprietatea cesionarei C.M., a terenului în suprafață de 2249,34 mp situat în București, str. L.R., sector 3, cu nr. actual 2C; totodată a solicitat rectificarea Cărții Funciare și radierea încheierii de Carte Funciară Individuală nr. 120907 din 26 ianuarie 2011, a extrasului de Carte Funciară Individuală cu nr. 108416, precum și a nr. cadastral 12580. În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 - 118 C. proc.

civ., prevederile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 213/1998, H.G. nr. 250/2007, H.G. nr. 348/2004, precum și Legea nr. 7/1996. Prin Sentința civilă nr. 9.635 din data de 30 mai 2012, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială invocată de Municipiul București, prin Primarul General și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În motivare, judecătoria a reținut că, față de Decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, judecătoria nu este competentă să soluționeze litigiile determinate de refuzul persoanelor juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura, ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.

A mai motivat Înalta Curte că, astfel cum s-a arătat în Decizia nr. IX din 20 martie 2006, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată. Aplicând aceleași rațiuni de simetrie și la speță, care are ca obiect nulitatea absolută a deciziei de restituire în natură a imobilului și prin care se contestă modul în care a fost soluționată notificarea adresată de pârâta C.M.

în baza Legii nr. 10/2001, competența nu poate aparține decât Tribunalului București. Printr-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situația în care o contestație formulată de "persoana îndreptățită" împotriva deciziei de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură să fie judecată de tribunal, iar o contestație formulată de o terță persoană împotriva unei decizii de admitere a restituirii în urma notificării să fie soluționată de judecătorie, deși controlul de legalitate al instanței se refera tot ia aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001. În urma declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București cu nr. 33658/3/2012.

Prin Sentința civilă nr. 243 din data de 24 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu a declinat competența de soluționarea a cauzei, în favoarea judecătoriei Sectorului 3 București iar, în consecință, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus sesizarea Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilesc o competență materială specială în favoarea tribunalului, în situația în care persoana care pretinde a fi îndreptățită formulează contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.

S-a mai reținut că, astfel după cum rezultă din economia Legii nr. 30/2001, competența materială specială, derogatorie de la normele de drept comun, trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se aplică numai în condițiile strict descrise de acest act normativ, reglementările sale neputând fi extinse, pe cale de interpretare, și la alte categorii de litigii, în speță reclamantul neavând calitatea de persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a considerat că nu poate fi interpretată prin analogie Decizia IX din 20 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în RIL, cu privire la oricare acțiuni în legătură cu Legea nr. 10/2001, deoarece decizia a ținut seama de argumentul a fortiori - qui potest plus, potest minus, cu privire la procedura prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, argument neaplicabil în speță.

Tribunalul a reținut că, în speță, este vorba despre un litigiu având un obiect patrimonial, privind constatarea nulității unui act juridic, motiv pentru care competența materială de soluționare a cauzei se determină raportat la valoarea obiectului litigiului. Potrivit propriei aprecieri a reclamantului exprimată la data de 13 noiembrie 2013, necontestată de pârâți, valoarea obiectului cauzei este de 299.754 RON, ce determină competența materială a judecătoriei, potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 36 F din data de 7 aprilie 2014, Curtea de Apel București și pentru cauze cu minori și de familie, analizând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria sectorului 3 și Tribunalul București, Curtea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București.

A reținut curtea de apel că obiectul acțiunii introductive de instanță, în raport de care se stabilește instanța competenta material să soluționeze acțiunea, îl reprezintă cererea privind constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 13249 din 16 noiembrie 2010, emisă de Primarul General în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată de Primarul Sectorului 3, terț, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură. Curtea de apel a reținut că textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că doar persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii poate ataca dispoziția emisă în temeiul legii speciale la tribunal - secția civilă.

Per a contrario, toate celelalte persoane care contestă o asemenea dispoziție se adresează instanței în condițiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea a reținut că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz., dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Cum decizia sau dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, competența materială de soluționare a acțiunii în anulare promovată de reclamant, care invocă încălcarea legii în procedura retrocedării imobilului, aparține judecătoriei.

Pârâta C.M. a declarat recurs la data de 28 aprilie 2014, în temeiul dispozițiilor art 304 pct 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate și stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului. În primul rând, recurenta a invocat faptul că, deși Legea nr. 10/2001 nu conține o dispoziție expresă privind competența materială pentru a soluționa cauza în situația în care o alta persoană decât persoana îndreptățită atacă dispoziția emisă în baza legii speciale, iar art. 1 C. proc. civ. consacră principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor, în același timp, același art. 1 C. proc. civ. consacră prin teza "date prin lege în competența altor instanțe", o excepție de la regula competenței generale a judecătoriei.

Apreciază că, în mod corect, a reținut Judecătoria sectorului 3 București, că acțiunea în constatarea nulității dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată de un terț, trebuie să aibă același regim juridic cu cel al contestației formulate de persoana îndreptățită, iar, prin urmare, controlul de legalitate trebuie să aparțină tot tribunalului. În al doilea rând, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 C. proc. civ., în temeiul cărora tribunalul judecă în procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia partajului succesoral, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor în materia fondului funciar.

Recurentul a susținut că cererea promovată este evaluabilă în bani și nu se înscrie în excepțiile de la regula prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc. civ., iar, potrivit concluziilor scrise depuse la data de 17 februarie 2014, la Tribunalul București, din valorilor orientative înscrise în ghidul notarilor publici pentru anul 2013, se reține valoarea unui metru pătrat pentru zona 59 Bl în care se încadrează terenul restituit în natură de 436 EUR/mp, iar globală, pentru terenul în suprafață de 2,249,34 mp, de 980.712,24 EUR, respectiv de 4.413.205,08 RON în echivalent, calculată la cursul oficial al BNR din 17 februarie 2014, de 4,5 RON/EUR.

Examinând recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Pe cale de consecință, doar persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau dispoziție, poate ataca în instanță, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care competența materiala de soluționare revine, în prima instanță, tribunalului.

În schimb, în situația în care o dispoziție emisă în favoarea unei persoane îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată de către o terță persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalității și valabilității acesteia se va putea face în condițiile dreptului comun și în niciun caz în condițiile procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar dacă terța persoană ar susține și emite pretenții proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziției atacate. Se mai observă că Decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL a avut o cu totul altă ipoteză de aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) C. proc.

civ., pentru situația refuzului de a emite decizia sau dispoziția de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, ce nu își găsește rațiunea de aplicare în cauza de față. Înalta Curte reține că normele de competență de excepție sunt de strictă interpretare astfel încât, în lipsa unor dispoziții speciale, derogatorii de la dispozițiile de drept comun în materie de competență, competența de soluționare în prima instanță a acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute introdusă de terți împotriva deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001, aparține instanței competente potrivit dreptului comun.

Concluzia este susținută de prevederile alin. (4) ale art. 25 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forță probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Actul a cărui nulitate se invocă reprezintă, potrivit dispozițiilor legale citate, un titlu de proprietate, intrat în circuitul civil și poate fi atacat numai pe calea dreptului comun, în fața instanțelor de drept comun. În consecință, având în vedere caracterul patrimonial al obiectului juridic dedus judecății revine instanțelor de drept comun competența de soluționare a cauzei, în raport de valoarea obiectului dedus judecății.

Înalta Curte constată însă că nu sunt întemeiate criticile potrivit cărora au fost încălcate dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., revenind tribunalului competența de soluționare a cauzei, în raport de valoarea obiectului cererii dedus judecății, de 4.413.205,08 RON. Înalta Curte reține că valoarea obiectului cererii dedus judecății se determină de reclamant, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., prin cererea de chemare în judecată și poate fi modificată, în condițiile art. 132 C. proc. civ., iar pârâții au posibilitatea să conteste valoarea stabilită de reclamant. În speță, reclamantul a determinat valoarea obiectului cererii dedus judecății în fața Tribunalului București, la data de 13 noiembrie 2013, la suma de 299.754 RON, sumă necontestată de pârâți și nemodificată ulterior, în condițiile legii de procedură civilă.

Față de prevederile art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reține modificarea valorii obiectului cererii dedus judecății, realizată prin concluzii scrise depuse în fața Tribunalului București, necomunicată părții adverse și nesupusă dezbaterii contradictorii. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.M. împotriva Sentinței nr. 36 F din 7 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014. Procesat de GGC - AM