ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 694/2013

Prin Sentința civilă nr. 2101 din 8 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 457/325/2008, Tribunalul Timiș, după ce a luat act că aceeași instanță, prin Decizia civilă nr. 584 din 3 septembrie 2010 în dosar nr. 457/325/2008 a anulat sentința civilă nr. 18953/2009 a Judecătoriei Timișoara, a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicarea unui imobil naționalizat, formulată de către reclamanta C.R.R.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin primarul și Consiliul Local Timișoara. Tribunalul, ca instanță de fond, după anulare, a reținut că, prin Sentința civila nr. 18953/2009 pronunțată în Dosarul 457/325/2008, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.R.R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timișoara, și în consecință: a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului teren în suprafață de 5.352 mp., suprafață aflată sub nr. top.

nou 29861/1/1 mp, înscris în CF nr. 118923 Timișoara, Cf nr. 256 Timișoara fiind sistată, situat în intravilanul municipiului Timișoara, identificat în planul de situație anexat raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.I. și care face parte integrantă din prezenta sentință: a dispus restituirea acestei suprafețe de teren în următoarea modalitate și anume: nr. top. nr. top.29861/1/1, zona verde și garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, cu suprafața de 10.589 mp., se va dezlipi astfel, în nr. top. 29861/1/1/1, zona verde și garajul 67 cu bateria V de garaje cuprinzând garajele 43-66, cu suprafața de 5237 mp. cu reînscrierea în favoarea vechilor proprietari, și nr. top.

29861/1/1/2, teren intravilan, cu suprafața de 5.352 mp. cu transcrierea în CF nou în favoarea vechiului proprietar, respectiv, antecesorul reclamantei, numitul R.R.; a respins în rest acțiunea pentru diferența de teren solicitată, și a obligat pârâtul sa plătească reclamantei suma de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timișoara, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. În motivarea apelului, apelantul a arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, neținând cont de dispozițiile legale în materie și de probatoriul administrat.

Apelantul a apreciat că cererea formulată de reclamantă putea fi soluționată numai pe calea procedurii prevăzută de legea specială respectiv Legea nr. 10/2001, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant". Invocând prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 1, 2 și 46 din Legea nr. 10/2001, apelantul a arătat că reclamanta nu a formulat în termenul legal notificare pentru restituirea imobilului.

S-a mai arătat de către apelant că, preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil întrucât a fost o consecință a aplicării de către stat a prevederilor Decretului nr. 92/1950, dispoziții ce au fost respectate la momentul preluării fiind îndeplinită și condiția intabulării dreptului de proprietate al Statului Român . Urmare a respingerii cererii privind constatarea nevalabilității titlului de preluare de către Statul Român și rectificării cărții funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, urmează a fi respinsă și cererea de constatare a nulității actelor subsecvente, a apreciat același apelant. În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc.

civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001. Intimata nu a formulat întâmpinare. În apel nu au fost solicitate și administrate probe noi. Prin Decizia civilă nr. 584/A din 3 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admis apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 18953 din 17 decembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar 457/325/2008, în contradictoriu cu intimata -reclamantă C.R.R.M. A fost anulată hotărârea apelată și trimisă cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului Timiș. Deliberând prioritar asupra acestui aspect, în conformitate cu art 137 alin. (1) C. proc.

civ., tribunalul a reținut următoarele: Conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) din același cod, tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepțiile expres prevăzute în același text normativ. Având în vedere că cererea de chemare în judecată are o valoare de peste 500.000 lei, conform evaluării făcută de reclamantă potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., competența de soluționare în primă instanță revenea Tribunalului Timiș, astfel încât, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc.

civ. raportat la art. 158 și 159 pct. 2 C. proc. civ., tribunalul a admis apelul, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului Timiș. La Tribunalul Timiș cauza a fost reînregistrată sub nr. 457.1/325/2008. Așa cum, cu îndestulătoare evidență rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil, o confirmă probatoriul administrat și nu neagă petiționara, cel din urmă subiect procesual activ (prevalând calitatea de moștenitor legal al fostului proprietar tabular - al imobilului teren în suprafață de 5.352 mp., suprafața aflată sub nr. top.

nou 29861/1/1 mp, înscris în CF nr. 118923 Timișoara, Cf nr. 256 Timișoara fiind sistată, preluat în patrimoniul statului, cu titlu de naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, și, mai apoi, supus, pe durata pretinsei detenții precare, unor multiple dezmembrări și încorporând parțial mai multe edificate), la 14 ianuarie 2009, a recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin. (2) apartenent art. 6 din Legea nr. 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ și topografic, de care autorii săi au fost lipsiți, în intervalul temporal conturat legislativ de același art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A mai reținut prima instanță că, într-un raționament de logică juridică devine neîndoielnică concluzia că în speță se tinde la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă sferei de incidență a Legii nr. 10/2001.

Cum anterior apariției Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art. 480-481 C. civ., ori al responsabilității civile, ambele texte ale legii vechi și, finalmente, de alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, cu aplicație generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945, a înglobat domeniului său de activitate și imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar în fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil prin acțiunea conjugată a celor 2 principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin. (2) al art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ., efectele aplicării imediate a legii noi.

Chemată, în condițiile de exigență ale alin. (1) al art. 329 C. proc. civ. - în versiunea atunci în vigoare, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea Raportului dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv și Codul civil, ca lege generală, în materia revendicării; cum și chestiunea raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială internă, și Convenția europeană a drepturilor omului.

Statuând, în limitele exclusivității de competență ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității Legii nr. 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală, are a fi rezolvat în favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul în discuție, să fie încorporat în textul legii speciale" (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin. (4) introdus, prin Legea nr. 1/2009, în corpul art. 46 al Legii nr. 10/2001, a primit și consacrare legislativă).

Reținând în limita celui de al doilea posibil conflict, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani" a instanței europene, obiectivată prin Hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigențelor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție date în cauzele Brumărescu, Raicu, Străin, Jujescu Păduraru și, nu în ultimul rând, Porțeanu) că „în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală", aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni indeniabili și clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate". Cu precizarea că, în situația prevalării unui bun aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice"; (cea din urmă cerință - lasă a se înțelege jurisdicția supremă, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală, a unui bun în accepția art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).

În dezvoltarea argumentelor ce au fundamentat soluția pronunțată, redactorul hotărârii a mai făcut trimitere la principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la doctrină, la practica Curții Constituționale, la dispozițiile Constituției și la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite în recurs în interesul legii, concluzionând inadmisibilitatea demersului judiciar inițiat de reclamantă pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, peste termen, reclamanta C.R.R.M., nemotivat la momentul înregistrării, 20 octombrie 2011. Apelul a fost motivat ulterior, la data de 29 martie 2012 de către C.R.D., moștenitorul reclamantei, în calitate de fiu, care a cerut în același timp repunerea în termenul de declarare și de motivare a apelului, argumentat de faptul că reclamanta C.R.R.M.

a decedat chiar în interiorul termenului de depunere a apelului, respectiv la data de 14 octombrie 2011, prezentând ca dovadă certificatul de deces emis de autoritățile germane din localitatea Offenbach am Main - fila 7 dosar apel. În acest context, curtea analizând cererea de repunere în termenul de apel făcută de moștenitorul și continuatorul acțiunii reclamantei, C.R.D., din perspectiva disp. art. 284-285 C. proc. civ. raportat la art. 103 C. proc. civ., a constatat că aceasta este întemeiată, astfel că reclamantul - apelant C.R.D., succesorul legal al reclamantei C.R.R.M. a fost repus în termenul de declarare a apelului. În aceea ce privește motivele de apel, reclamantul a susținut să soluția tribunalului este eronată, prin raportare la disp.

art. 480 C. civ. coroborat cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru toate instanțele din România, în sensul în care atunci când nu există potențiale vătămări ale intereselor unor terți de bună credință și atunci când pot exista posibile neconcordante între dreptul intern și Convenția europeană a drepturilor omului, acțiunea în revendicarea pe calea dreptului comun este admisibilă în principiu. Or, în cazul în speță, imobilul revendicat de către reclamantă a fost naționalizat abuziv de la antecesorul acesteia, în baza Decretului nr. 92/1950 și se află și la acest moment în proprietatea Statului Român, nefiind înstrăinat unor terți în baza Legii nr. 112/1995.

Intimații, deși legal citați în cauză nu au formulat întâmpinare. Prin Decizia civilă nr. 102/A din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă s-a dispus repunerea în termenul de apel a succesorului defunctei reclamante C.R.R.M. A admis apelul declarat de reclamantul C.R.D., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a admis acțiunea, constatând preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului teren în suprafață de 5352 m.p., nr. top. 29861/1/111, înscris în CF 118923 Timișoara, fost C.F. 256 Timișoara. A dispus restituirea în natură către reclamant a acestei suprafețe, în următoarea modalitate: nr. top. 29861/1/1/1, zona verde și grupul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, în suprafață totală de 10589 m.p.

și va dezlipi astfel încât nr. top. nou 29861/1/1, zona verde și garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66 cu suprafața de teren de 5237 m.p., și va reînscrie în favoarea vechilor proprietari și nr. top. Nou 29861/1/1/1/2, teren intravilan cu suprafața de 5352 m.p., restituit în natură reclamantului. A respins în rest acțiunea. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5980 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru fond și apel.

Pentru a decide astfel Curtea, a reținut, în esență, următoarele considerente: Din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este admisibil în principiu, atât pentru că nu există potențiale vătămări ale intereselor unor terți de bună credință și totodată pentru faptul că pot exista posibile neconcordanțe între dreptul intern și Convenția europeană a drepturilor omului, mai ales din perspectiva cauzei Atanasiu și alții vs. România, când instanța de la Strasbourg, ca măsură sancționatorie extremă a ales calea deciziei-pilot, constatând că Statul Român a eșuat în demersul său legislativ și administrativ în a rezolva situația imobilelor naționalizate abuziv în perioada comunistă.

Esențial în speță este și faptul că dreptul reclamantei nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Tot astfel, în cazul în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai afla în deținerea unei persoane juridice, fiind înstrăinat de stat, persoana interesată are deschisă calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească. Așadar, acțiunea în revendicare, chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozițiile acestei legi sau a alteia.

Declararea ca inadmisibile a acțiunilor în revendicare sub imperiul Legii nr. 10/2001 care reglementa regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, instituia a priori o procedură prealabilă administrativă, au fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura corespunde principiului principiului proporționalității. Respingerea unei cereri pe motiv că instanțele nu au competență să soluționeze ar afecta însăși substanța dreptului de acces la justiție în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

De altfel, legislația României este în consens cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cu prevederile Convenției, mărturie în acest sens stând dispozițiile art. 21 din Constituția României, și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. A socoti legală soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare înseamnă a ignora acțiunea reală imobiliară, care permite recunoașterea dreptului de proprietate și compararea titlurilor de proprietate, operațiuni care nu sunt decât în competența instanțelor judecătorești.

S-a mai reținut de către prima instanță și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță, cauza Katz contra României, în care Curtea Europeană a constatat că Legea nr. 10/2001 nu funcționează efectiv, condamnând România nu numai la despăgubiri către reclamanți, dar și să ia de urgență măsuri generale pentru a se înlătura obstacolele juridice care împiedică foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor/despăgubire rezonabilă. Odată lămurită chestiunea admisibilității în principiu a acțiunii, Curtea a constatat că reclamanta este moștenitoarea legală a numitului R.R. în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor depus la dosar și acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F nr. 2156 Timișoara, nr. top.

2641, 2642 și 2643 în anul 1944 cu titlu de cumpărare. În anul 1963 acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Preluarea imobilului întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 92/1950 nu are la bază un titlu valabil, acest act normativ contravenind atât dispozițiilor Constituției din anul 1948, care în art. 8 se referă la garantarea dreptului de proprietate, iar în art. 10 se refera la exproprierea cu dreapta și prealabila despăgubire, drepturi care au fost încălcate prin aceasta naționalizare. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 145 din 25 martie 2004, a atestat faptul că dacă imobilul a fost preluat fără titlu, dreptul de proprietate al fostului proprietar nu a încetat să existe, arătându-se ca nimeni și nimic nu împiedică fostul proprietar, în speță, moștenitorul legal al acestuia, să exercite o acțiune în comparare de titluri pentru a sista această stare de drept, potrivit normelor de drept comun.

Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză de exp. ing. S.I. se reține că imobilul în cauză este situat în intravilanul municipiului Timișoara, și este înscris în C.F nr. 2156 Timișoara, sub nr. top. 2641, 2642, 2643, numere top. care au fost comasate și renumerotate, având la nord str.I.I. de la , la est str. H., la sud str. B., la vest zona blocuri. Imobilul este ocupat cu construcții în suprafață de 167 mp, iar diferența de suprafață o constituie curtea și grădina casei cu nr. 1. Expertul menționează ca suprafața totală neocupată de construcții și care nu este aferentă construcțiilor este de 5.385 mp. Potrivit suplimentului la raportul de expertiză, din suprafața însumată a nr. top.

vechi 2641, nr. top. vechi, 2642 și nr. top. vechi 2643, de 30.232 mp., suprafața de teren neafectată de construcții este de 5.352 mp., suprafață aflată în nr. top. nou 29861/1/1. Expertul propune dezlipirea nr. top. 29861/1/1, zona verde și garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, cu suprafața de 10.589 mp., astfel, în nr. top.29861/1/1/1, zona verde și suprafața de 5237 mp. și reînscrierea în favoarea vechilor proprietari, și nr. top.29861/1/1/2, teren intravilan, cu suprafața de 5.352 mp. și transcrierea în CF nou în favoarea vechiului proprietar. Nu există nicio incompatibilitate între prevederile art. 480 C. civ.

și cele ale Legii nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, dispozițiile Legii nr. 10/2001 se circumscriu acestor limite la care face referire art. 480 C. civ.: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege"" și care obligă la a analiza printre altele dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura de urmat pentru redobândirea unui imobil preluat abuziv de stat este aceea în revendicare de drept comun ori aceea reglementată de legea specială.

Restricționarea reclamantei să uzeze de o acțiune judecătorească de drept comun ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în condițiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplineau caracterul preciziei, previzibilității și clarității, în sensul că la 6 ani după adoptarea acestui act normativ, respectiv după expirarea termenelor de depunere a notificărilor, s-a schimbat poziția statului român, noua reglementare introdusă prin H.G. nr. 250/2007 stabilind că preluarea este abuzivă în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 92/1950. Prin urmare, Curtea, pe baza acestor argumente, în baza art. 284-285 C. proc. civ. raportat la art. 103 C. proc.

civ., a repus în termenul de apel pe reclamantul - apelant C.R.D., succesorul legal al reclamantei C.R.R.M. și în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul declarat de reclamantul C.R.D. împotriva Sentinței civile nr. 2101 din 8 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 457.1/325/2008, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea precizată a reclamantei, continuată de succesorul C.R.D. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Statul Român prin Consiliul Local Timișoara invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate: Criticile aduse deciziei pronunțate în apel se referă la faptul că instanța nu a ținut cont de situația reală și a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauza de față de către expert ing. S.I. nu a avut în vedere faptul că terenul în litigiu este afectat de utilități publice neputând fi restituit în natură. S-a mai susținut că, acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în revendicare specifică sistemului de carte funciară, o astfel de cerere putând fi soluționată numai pe calea Legii nr. 10/2001, condiționată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii și prealabilă sesizării instanțelor de judecată. Că, în acest sens este și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică legea specială.

În alți termeni, recurentul a susținut că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic acțiunea întemeiată pe dreptul comun cât timp reclamanta nu a parcurs procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001. A mai arătat recurentul - pârât că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care respectă prevederile Constituției, astfel încât acesta face parte din domeniul public al statului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind preluat cu titlu valabil. La data de 25 iulie 2012, recurentul - pârât și-a completat motivele de recurs invocând faptul că imobilul situat în Timișoara, str. B. nr. 23, înscris în CF nr. 118923 Timișoara, nr. top.

2639 și 2640 în suprafață totală de 10589 m.p., a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 de către numitul S.G. Prin dispoziția nr. 3454 din 28 decembrie 2007, emisă de Primarul Municipiului Timișoara s-a dispus restituirea în natură a terenului cu nr. top. 29861/1/1/2 cu suprafața de 449 m.p. și respectiv 919 m.p. conform documentației întocmită de ing. S.I. și respectiv S.C. „O." SRL. A mai arătat recurentul - pârât că, dispoziția nr. 3454 din 28 decembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara a fost atacată de numitul S.G. formându-se Dosarul nr. 3761/30/2008 aflat pe rolul Tribunalului Timiș. Prin aceeași cerere completatoare recurentul - pârât a solicitat suspendarea judecății recursului dat fiind faptul că se contestă același drept de proprietate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății recursului formulată pe calea completării motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază cererea în discuție ca inoportună întrucât soluționarea prezentului recurs nu depinde de dreptul numitului S.G. care face obiectul altei judecăți. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de recurentul - pârât Statul Român prin Consiliul Local Timișoara este întemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Deși recurentul - pârât a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analiza lor din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la aplicarea în cauză a concursului dintre legea specială și legea generală în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Critica referitoare la interpretarea probatoriului administrat în cauza de față nu poate fi analizată întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat. Critica recurentului - pârât întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, este de asemenea nefondată întrucât recurentul nu a dezvoltat în nici un fel această critică.

În ceea ce privește cazul din art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă. Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății, ci de modul de aplicare și interpretare a legii în legătură cu concursul dintre legea specială și dreptul comun în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român. Sub acest din urmă aspect, rezultă că, la data de 14 ianuarie 2008 reclamanta C.R.R.M.

a învestit Judecătoria Timișoara cu o acțiune de drept comun prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Consiliul Local Timișoara la restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului - teren în suprafață de circa 5500 m.p., înscris în CF 2156 Timișoara preluat în mod abuziv de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Reclamanta nu a contestat împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu a invocat existența unor cauze obiective de natură a împiedica formularea notificării în termenul legal.

Reclamanta a considerat că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în revendicarea bunului. Prin urmare, problema de drept în discuție este analiza posibilității reclamantei de a solicita restituirea bunului pe calea dreptului comun fără ca aceasta să uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Problema de drept, în discuție, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant", concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în lega specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun" în sensul acestui articol. Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun, Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre definitivă și executorie prin care nu numai s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în sensul restituirii bunului. În speță, reclamanta nu are un „bun actual" din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Timișoara, va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 2101/PI/ din 8 aprilie 2011 a Tribunalului Timiș pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. formulată de recurentul-pârât Statul Român prin Consiliul Local Timișoara. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Timișoara împotriva Deciziei nr. 102A din 24 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 2101/PI din 8 aprilie 2011 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o păstrează. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013. Procesat de GGC - DG