ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 694/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 694/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 2101 din 8 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 457/325/2008, Tribunalul

Timiș, după ce a luat act că aceeași instanță, prin Decizia civilă nr. 584 din

3 septembrie 2010 în dosar nr. 457/325/2008 a anulat sentința civilă nr.

18953/2009 a Judecătoriei Timișoara, a respins ca inadmisibilă acțiunea în

revendicarea unui imobil naționalizat, formulată de către reclamanta C.R.R.M.,

în contradictoriu cu Statul Român, prin primarul și Consiliul Local Timișoara.

Tribunalul, ca

instanță de fond, după anulare, a reținut că, prin Sentința civila nr.

18953/2009 pronunțată în Dosarul 457/325/2008, Judecătoria Timișoara a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta C.R.R.M., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timișoara, și în consecință: a

constatat preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului teren în suprafață de

5.352 mp., suprafață aflată sub nr. top. nou 29861/1/1 mp, înscris în CF nr.

118923 Timișoara, Cf nr. 256 Timișoara fiind sistată, situat în intravilanul

municipiului Timișoara, identificat în planul de situație anexat raportului de

expertiză întocmit în cauză de expert S.I. și care face parte integrantă din

prezenta sentință: a dispus restituirea acestei suprafețe de teren în

următoarea modalitate și anume: nr. top. nr. top.29861/1/1, zona verde și

garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, cu suprafața de

10.589 mp., se va dezlipi astfel, în nr. top. 29861/1/1/1, zona verde și

garajul 67 cu bateria V de garaje cuprinzând garajele 43-66, cu suprafața de

5237 mp. cu reînscrierea în favoarea vechilor proprietari, și nr. top. 29861/1/1/2,

teren intravilan, cu suprafața de 5.352 mp. cu transcrierea în CF nou în

favoarea vechiului proprietar, respectiv, antecesorul reclamantei, numitul

R.R.; a respins în rest acțiunea pentru diferența de teren solicitată, și a

obligat pârâtul sa plătească reclamantei suma de 3.500 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Statul Român reprezentat prin Consiliul Local

Timișoara, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii.

În motivarea

apelului, apelantul a arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală, neținând cont de dispozițiile legale în materie și de

probatoriul administrat.

Apelantul a apreciat

că cererea formulată de reclamantă putea fi soluționată numai pe calea

procedurii prevăzută de legea specială respectiv Legea nr. 10/2001, conform

principiului de drept „specialia generalibus derogant".

Invocând prevederile

art. 33 din Legea nr. 1/2000, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art.

1, 2 și 46 din Legea nr. 10/2001, apelantul a arătat că reclamanta nu a

formulat în termenul legal notificare pentru restituirea imobilului.

S-a mai arătat de

către apelant că, preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil întrucât a

fost o consecință a aplicării de către stat a prevederilor Decretului nr.

92/1950, dispoziții ce au fost respectate la momentul preluării fiind

îndeplinită și condiția intabulării dreptului de proprietate al Statului Român

.

Urmare a respingerii

cererii privind constatarea nevalabilității titlului de preluare de către

Statul Român și rectificării cărții funciare în sensul înscrierii dreptului de

proprietate al reclamantei, urmează a fi respinsă și cererea de constatare a

nulității actelor subsecvente, a apreciat același apelant.

În drept, apelul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ., Legea nr.

112/1995, Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001.

Intimata nu a

formulat întâmpinare.

În apel nu au fost

solicitate și administrate probe noi.

Prin Decizia civilă

nr. 584/A din 3 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admis

apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român reprezentat prin Consiliul

Local Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 18953 din 17 decembrie 2009,

pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar 457/325/2008, în contradictoriu cu

intimata -reclamantă C.R.R.M.

A fost anulată

hotărârea apelată și trimisă cauza spre soluționare în primă instanță

Tribunalului Timiș.

Deliberând prioritar

asupra acestui aspect, în conformitate cu art 137 alin. (1) C. proc. civ.,

tribunalul a reținut următoarele:

Conform art. 1 pct. 1

C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și

cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Potrivit art. 2 pct.

1 lit. b) din același cod, tribunalul judecă procesele și cererile în materie

civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepțiile expres

prevăzute în același text normativ.

Având în vedere că

cererea de chemare în judecată are o valoare de peste 500.000 lei, conform

evaluării făcută de reclamantă potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ.,

competența de soluționare în primă instanță revenea Tribunalului Timiș, astfel

încât, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 158 și 159

pct. 2 C. proc. civ., tribunalul a admis apelul, a anulat hotărârea apelată și

a trimis cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului Timiș.

La Tribunalul Timiș

cauza a fost reînregistrată sub nr. 457.1/325/2008.

Așa cum, cu

îndestulătoare evidență rezultă din expunerea rezumativă a actelor și

lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil, o confirmă probatoriul

administrat și nu neagă petiționara, cel din urmă subiect procesual activ

(prevalând calitatea de moștenitor legal al fostului proprietar tabular - al

imobilului teren în suprafață de 5.352 mp., suprafața aflată sub nr. top. nou

29861/1/1 mp, înscris în CF nr. 118923 Timișoara, Cf nr. 256 Timișoara fiind

sistată, preluat în patrimoniul statului, cu titlu de naționalizare în temeiul

Decretului nr. 92/1950, și, mai apoi, supus, pe durata pretinsei detenții

precare, unor multiple dezmembrări și încorporând parțial mai multe edificate),

la 14 ianuarie 2009, a recurs, direct, la concursul justiției pentru

retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării,

configurată legislativ de alin. (2) apartenent art. 6 din Legea nr. 213/1998, a

proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ și topografic, de care

autorii săi au fost lipsiți, în intervalul temporal conturat legislativ de

același art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A mai reținut prima

instanță că, într-un raționament de logică juridică devine neîndoielnică

concluzia că în speță se tinde la retrocedarea jurisdicțională, pe calea

dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă

sferei de incidență a Legii nr. 10/2001.

Cum anterior

apariției Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum (repunerea în starea de mai

înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de

preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat

legislativ de art. 480-481 C. civ., ori al responsabilității civile, ambele

texte ale legii vechi și, finalmente, de alin. (2) al art. 6 din Legea nr.

213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, cu aplicație

generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea

totalitară instalată la 6 martie 1945, a înglobat domeniului său de activitate

și imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu

titlu nevalabil ori chiar în fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că

legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil prin acțiunea

conjugată a celor 2 principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de

alin. (2) al art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ., efectele aplicării

imediate a legii noi.

Chemată, în

condițiile de exigență ale alin. (1) al art. 329 C. proc. civ. - în versiunea

atunci în vigoare, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra

admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), Înalta

Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a tranșat cu valoare obligatorie

pentru toate instanțele, atât chestiunea Raportului dintre Legea nr. 10/2001 ca

lege specială în materia imobilelor preluare abuziv și Codul civil, ca lege

generală, în materia revendicării; cum și chestiunea raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială internă, și Convenția europeană a drepturilor

omului.

Statuând, în limitele

exclusivității de competență ce i-a fost conferită în materia asigurării

interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării

jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității

Legii nr. 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția

supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în

rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea specială și legea generală, are a fi rezolvat în

favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul în

discuție, să fie încorporat în textul legii speciale" (abstracție făcând

că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, prin

norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în

noul alin. (4) introdus, prin Legea nr. 1/2009, în corpul art. 46 al Legii nr.

10/2001, a primit și consacrare legislativă).

Reținând în limita

celui de al doilea posibil conflict, (cu observarea riguroasă și a

jurisprudenței, „din ultimii ani" a instanței europene, obiectivată prin

Hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigențelor art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție date în cauzele Brumărescu, Raicu,

Străin, Jujescu Păduraru și, nu în ultimul rând, Porțeanu) că „în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul

cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție,

ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală", aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni

indeniabili și clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate".

Cu precizarea că, în

situația prevalării unui bun aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor

ce-i sunt asociate „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice"; (cea din urmă cerință - lasă a se înțelege jurisdicția supremă,

găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în

ecuația procesuală, a unui bun în accepția art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția europeană, instituie în sarcina instanței obligația de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a

principiului securității raporturilor juridice).

În dezvoltarea

argumentelor ce au fundamentat soluția pronunțată, redactorul hotărârii a mai

făcut trimitere la principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, la doctrină, la practica Curții Constituționale, la

dispozițiile Constituției și la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secții Unite în recurs în interesul legii,

concluzionând inadmisibilitatea demersului judiciar inițiat de reclamantă pe

calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, peste termen, reclamanta C.R.R.M., nemotivat la

momentul înregistrării, 20 octombrie 2011.

Apelul a fost motivat

ulterior, la data de 29 martie 2012 de către C.R.D., moștenitorul reclamantei,

în calitate de fiu, care a cerut în același timp repunerea în termenul de

declarare și de motivare a apelului, argumentat de faptul că reclamanta

C.R.R.M. a decedat chiar în interiorul termenului de depunere a apelului,

respectiv la data de 14 octombrie 2011, prezentând ca dovadă certificatul de

deces emis de autoritățile germane din localitatea Offenbach am Main - fila 7

dosar apel.

În acest context,

curtea analizând cererea de repunere în termenul de apel făcută de moștenitorul

și continuatorul acțiunii reclamantei, C.R.D., din perspectiva disp. art. 284-285

C. proc. civ. raportat la art. 103 C. proc. civ., a constatat că aceasta este

întemeiată, astfel că reclamantul - apelant C.R.D., succesorul legal al

reclamantei C.R.R.M. a fost repus în termenul de declarare a apelului.

În aceea ce privește

motivele de apel, reclamantul a susținut să soluția tribunalului este eronată,

prin raportare la disp. art. 480 C. civ. coroborat cu Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii,

obligatorie pentru toate instanțele din România, în sensul în care atunci când

nu există potențiale vătămări ale intereselor unor terți de bună credință și

atunci când pot exista posibile neconcordante între dreptul intern și Convenția

europeană a drepturilor omului, acțiunea în revendicarea pe calea dreptului

comun este admisibilă în principiu.

Or, în cazul în

speță, imobilul revendicat de către reclamantă a fost naționalizat abuziv de la

antecesorul acesteia, în baza Decretului nr. 92/1950 și se află și la acest

moment în proprietatea Statului Român, nefiind înstrăinat unor terți în baza

Legii nr. 112/1995.

Intimații, deși legal

citați în cauză nu au formulat întâmpinare.

Prin Decizia civilă

nr. 102/A din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I

civilă s-a dispus repunerea în termenul de apel a succesorului defunctei

reclamante C.R.R.M.

A admis apelul

declarat de reclamantul C.R.D., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul

că, a admis acțiunea, constatând preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului

teren în suprafață de 5352 m.p., nr. top. 29861/1/111, înscris în CF 118923

Timișoara, fost C.F. 256 Timișoara.

A dispus restituirea

în natură către reclamant a acestei suprafețe, în următoarea modalitate: nr.

top. 29861/1/1/1, zona verde și grupul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând

garajele 43-66, în suprafață totală de 10589 m.p. și va dezlipi astfel încât

nr. top. nou 29861/1/1, zona verde și garajul 67 cu bateria V de garaje,

cuprinzând garajele 43-66 cu suprafața de teren de 5237 m.p., și va reînscrie

în favoarea vechilor proprietari și nr. top. Nou 29861/1/1/1/2, teren

intravilan cu suprafața de 5352 m.p., restituit în natură reclamantului.

A respins în rest

acțiunea.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 5980 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată pentru fond și apel.

Pentru a decide

astfel Curtea, a reținut, în esență, următoarele considerente:

Din perspectiva

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este admisibil în principiu, atât

pentru că nu există potențiale vătămări ale intereselor unor terți de bună

credință și totodată pentru faptul că pot exista posibile neconcordanțe între

dreptul intern și Convenția europeană a drepturilor omului, mai ales din perspectiva

cauzei Atanasiu și alții vs. România, când instanța de la Strasbourg, ca măsură

sancționatorie extremă a ales calea deciziei-pilot, constatând că Statul Român

a eșuat în demersul său legislativ și administrativ în a rezolva situația

imobilelor naționalizate abuziv în perioada comunistă.

Esențial în speță

este și faptul că dreptul reclamantei nu a fost infirmat sau contestat până în

prezent, motiv pentru care constituie un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Tot astfel, în cazul

în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai

afla în deținerea unei persoane juridice, fiind înstrăinat de stat, persoana

interesată are deschisă calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească.

Așadar, acțiunea în revendicare, chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001

nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate

expres sau implicit prin dispozițiile acestei legi sau a alteia. Declararea ca

inadmisibile a acțiunilor în revendicare sub imperiul Legii nr. 10/2001 care

reglementa regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

- 22 decembrie 1989, instituia a priori o procedură prealabilă administrativă,

au fost sancționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul celei

de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1,

privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a

intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de

lege, iar măsura corespunde principiului principiului proporționalității.

Respingerea unei

cereri pe motiv că instanțele nu au competență să soluționeze ar afecta însăși

substanța dreptului de acces la justiție în sensul art. 6 alin. (1) din

Convenție. De altfel, legislația României este în consens cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului și cu prevederile Convenției, mărturie în

acest sens stând dispozițiile art. 21 din Constituția României, și art. 6 din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. A socoti legală soluția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare înseamnă a ignora acțiunea reală

imobiliară, care permite recunoașterea dreptului de proprietate și compararea

titlurilor de proprietate, operațiuni care nu sunt decât în competența

instanțelor judecătorești. S-a mai reținut de către prima instanță și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță, cauza Katz contra

României, în care Curtea Europeană a constatat că Legea nr. 10/2001 nu funcționează

efectiv, condamnând România nu numai la despăgubiri către reclamanți, dar și să

ia de urgență măsuri generale pentru a se înlătura obstacolele juridice care

împiedică foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor/despăgubire

rezonabilă.

Odată lămurită

chestiunea admisibilității în principiu a acțiunii, Curtea a constatat că

reclamanta este moștenitoarea legală a numitului R.R. în calitate de fiică,

potrivit certificatului de moștenitor depus la dosar și acesta a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F nr. 2156 Timișoara, nr.

top. 2641, 2642 și 2643 în anul 1944 cu titlu de cumpărare. În anul 1963 acest

imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Preluarea imobilului

întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 92/1950 nu are la bază un titlu

valabil, acest act normativ contravenind atât dispozițiilor Constituției din

anul 1948, care în art. 8 se referă la garantarea dreptului de proprietate, iar

în art. 10 se refera la exproprierea cu dreapta și prealabila despăgubire,

drepturi care au fost încălcate prin aceasta naționalizare.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 145 din 25 martie 2004, a atestat faptul că

dacă imobilul a fost preluat fără titlu, dreptul de proprietate al fostului

proprietar nu a încetat să existe, arătându-se ca nimeni și nimic nu împiedică

fostul proprietar, în speță, moștenitorul legal al acestuia, să exercite o

acțiune în comparare de titluri pentru a sista această stare de drept, potrivit

normelor de drept comun.

Din cuprinsul

raportului de expertiză întocmit în cauză de exp. ing. S.I. se reține că

imobilul în cauză este situat în intravilanul municipiului Timișoara, și este

înscris în C.F nr. 2156 Timișoara, sub nr. top. 2641, 2642, 2643, numere top.

care au fost comasate și renumerotate, având la nord str.I.I. de la , la est

str. H., la sud str. B., la vest zona blocuri.

Imobilul este ocupat

cu construcții în suprafață de 167 mp, iar diferența de suprafață o constituie

curtea și grădina casei cu nr. 1. Expertul menționează ca suprafața totală

neocupată de construcții și care nu este aferentă construcțiilor este de 5.385

mp.

Potrivit

suplimentului la raportul de expertiză, din suprafața însumată a nr. top. vechi

2641, nr. top. vechi, 2642 și nr. top. vechi 2643, de 30.232 mp., suprafața de

teren neafectată de construcții este de 5.352 mp., suprafață aflată în nr. top.

nou 29861/1/1.

Expertul propune

dezlipirea nr. top. 29861/1/1, zona verde și garajul 67 cu bateria V de garaje,

cuprinzând garajele 43-66, cu suprafața de 10.589 mp., astfel, în nr.

top.29861/1/1/1, zona verde și suprafața de 5237 mp. și reînscrierea în

favoarea vechilor proprietari, și nr. top.29861/1/1/2, teren intravilan, cu

suprafața de 5.352 mp. și transcrierea în CF nou în favoarea vechiului

proprietar.

Nu există nicio

incompatibilitate între prevederile art. 480 C. civ. și cele ale Legii nr.

10/2001 ci, dimpotrivă, dispozițiile Legii nr. 10/2001 se circumscriu acestor

limite la care face referire art. 480 C. civ.: „Proprietatea este dreptul ce

are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut,

însă în limitele determinate de lege"" și care obligă la a analiza

printre altele dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura de

urmat pentru redobândirea unui imobil preluat abuziv de stat este aceea în

revendicare de drept comun ori aceea reglementată de legea specială.

Restricționarea

reclamantei să uzeze de o acțiune judecătorească de drept comun ar reprezenta o

încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,

în condițiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplineau

caracterul preciziei, previzibilității și clarității, în sensul că la 6 ani

după adoptarea acestui act normativ, respectiv după expirarea termenelor de

depunere a notificărilor, s-a schimbat poziția statului român, noua

reglementare introdusă prin H.G. nr. 250/2007 stabilind că preluarea este

abuzivă în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, Curtea,

pe baza acestor argumente, în baza art. 284-285 C. proc. civ. raportat la art.

103 C. proc. civ., a repus în termenul de apel pe reclamantul - apelant C.R.D.,

succesorul legal al reclamantei C.R.R.M. și în baza art. 296 C. proc. civ. a

admis apelul declarat de reclamantul C.R.D. împotriva Sentinței civile nr. 2101

din 8 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 457.1/325/2008,

pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea precizată a

reclamantei, continuată de succesorul C.R.D.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs Statul Român prin Consiliul Local Timișoara

invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ. în

dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Criticile aduse

deciziei pronunțate în apel se referă la faptul că instanța nu a ținut cont de

situația reală și a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză.

Raportul de expertiză

tehnică întocmit în cauza de față de către expert ing. S.I. nu a avut în vedere

faptul că terenul în litigiu este afectat de utilități publice neputând fi

restituit în natură.

S-a mai susținut că,

acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în revendicare specifică

sistemului de carte funciară, o astfel de cerere putând fi soluționată numai pe

calea Legii nr. 10/2001, condiționată de parcurgerea procedurii administrative,

obligatorii și prealabilă sesizării instanțelor de judecată.

Că, în acest sens

este și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secții Unite în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat

că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică

legea specială.

În alți termeni,

recurentul a susținut că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic acțiunea

întemeiată pe dreptul comun cât timp reclamanta nu a parcurs procedura

necontencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

A mai arătat

recurentul - pârât că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului

Român în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care respectă prevederile

Constituției, astfel încât acesta face parte din domeniul public al statului

conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind preluat cu titlu valabil.

La data de 25 iulie

2012, recurentul - pârât și-a completat motivele de recurs invocând faptul că

imobilul situat în Timișoara, str. B. nr. 23, înscris în CF nr. 118923

Timișoara, nr. top. 2639 și 2640 în suprafață totală de 10589 m.p., a fost

revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 de către numitul S.G.

Prin dispoziția nr.

3454 din 28 decembrie 2007, emisă de Primarul Municipiului Timișoara s-a dispus

restituirea în natură a terenului cu nr. top. 29861/1/1/2 cu suprafața de 449

m.p. și respectiv 919 m.p. conform documentației întocmită de ing. S.I. și

respectiv S.C. „O." SRL.

A mai arătat

recurentul - pârât că, dispoziția nr. 3454 din 28 decembrie 2007 emisă de

Primarul Municipiului Timișoara a fost atacată de numitul S.G. formându-se

Dosarul nr. 3761/30/2008 aflat pe rolul Tribunalului Timiș.

Prin aceeași cerere

completatoare recurentul - pârât a solicitat suspendarea judecății recursului

dat fiind faptul că se contestă același drept de proprietate.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a judecății recursului formulată pe calea completării

motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază cererea în discuție ca inoportună

întrucât soluționarea prezentului recurs nu depinde de dreptul numitului S.G.

care face obiectul altei judecăți.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de recurentul - pârât

Statul Român prin Consiliul Local Timișoara este întemeiat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Deși recurentul -

pârât a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art.

304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este

posibilă analiza lor din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., cu privire la aplicarea în cauză a concursului dintre

legea specială și legea generală în materia imobilelor preluate în mod abuziv

de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Critica referitoare

la interpretarea probatoriului administrat în cauza de față nu poate fi

analizată întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat.

Critica recurentului

- pârât întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când

hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, este de

asemenea nefondată întrucât recurentul nu a dezvoltat în nici un fel această

critică.

În ceea ce privește

cazul din art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „referirea legiuitorului la actul

juridic dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit

neîndoielnic" a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea

greșită a acestuia vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul

dreptului invocat de reclamantă.

Or, critica în

discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății,

ci de modul de aplicare și interpretare a legii în legătură cu concursul dintre

legea specială și dreptul comun în materia imobilelor preluate în mod abuziv de

către Statul Român.

Sub acest din urmă

aspect, rezultă că, la data de 14 ianuarie 2008 reclamanta C.R.R.M. a învestit

Judecătoria Timișoara cu o acțiune de drept comun prin care a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român prin Consiliul Local Timișoara la restituirea

în deplină proprietate și posesie a imobilului - teren în suprafață de circa

5500 m.p., înscris în CF 2156 Timișoara preluat în mod abuziv de către Statul

Român în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Reclamanta nu a

contestat împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001 și nici nu a invocat existența unor cauze obiective de natură

a împiedica formularea notificării în termenul legal.

Reclamanta a

considerat că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o

acțiune în revendicarea bunului.

Prin urmare, problema

de drept în discuție este analiza posibilității reclamantei de a solicita

restituirea bunului pe calea dreptului comun fără ca aceasta să uzeze de

procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Problema de drept, în

discuție, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie

2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea

principiului „specialia generalibus derogant", concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă

aceasta nu este prevăzut expres în lega specială și că, în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, pentru a putea

invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul

ar trebui să aibă un „bun" în sensul acestui articol.

Convenția nu garantează

dreptul persoanei de a dobândi un bun,

Cel care pretinde

protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a

unui bun actual.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre definitivă și executorie prin care nu numai s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în sensul restituirii bunului.

În speță, reclamanta

nu are un „bun actual" din perspectiva Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local

Timișoara, va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat

de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 2101/PI/ din 8 aprilie 2011 a

Tribunalului Timiș pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

formulată de recurentul-pârât Statul Român prin Consiliul Local Timișoara.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Timișoara împotriva

Deciziei nr. 102A din 24 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Modifică decizia

atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva

Sentinței civile nr. 2101/PI din 8 aprilie 2011 a Tribunalului Timiș, secția

civilă, pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG