ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1830/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția

civilă, la data de 8 iunie 2012,

reclamantul

C.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 640.000 euro,

reprezentând daune morale, a dobânzii legale aferente despăgubirilor anterior menționate,

calculate de la data depunerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului, cu

cheltuieli de judecată.

Acțiunea civilă a fost precizată la 25

martie 2013, reclamantul indicând că temeiul juridic al cererii sale este art. 1

și art. 2 din Legea nr. 221/2009, art. 21 alin. (1)-alin. (3) din Constituția României,

art. 998-art. 999 și art. 1089 C. civ., art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 16 alin.

(1) din Constituția României și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința nr. 1098 din 25 aprilie 2013

a Tribunalului Mureș, secția civilă,

a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.E., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 1420 R din 5 noiembrie

2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș,

secția I civilă, a fost respins recursul promovat în cauză de reclamantul C.E. împotriva

sentinței nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

Deși inițial, reclamantul a declarat apel

împotriva hotărârii instanței de fond, Curtea, față de temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, precizat și prin notele de ședință depuse la dosar la 25

martie 2013, a recalificat calea de atac drept recurs și a dispus întregirea completului

de judecată pentru soluționarea acestuia.

În motivarea deciziei, instanța a arătat

că, în raport de situația de fapt dedusă judecății, aceasta nu poate atrage automat

dreptul la despăgubiri din partea statului, în condițiile în care trecerea frauduloasă

a frontierei de către reclamant nu a avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar

instaurat în România, la 6 martie 1945.

Referitor la despăgubirile solicitate,

Curtea a reținut că această solicitare a fost respinsă în mod temeinic de către

instanța de fond, având în vedere că reclamantul a determinat cadrul procesual în

raport de caracterul politic al condamnării suferite, reglementate de Legea nr.

221/2009.

Instanța de recurs a constatat că motivul

solicitării despăgubirilor de către reclamant în temeiul dispozițiilor dreptului

comun, îl constituie consfințirea caracterului de neconstituționalitate al prevederilor

art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin pronunțarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010 de către Curtea Constituțională.

În opinia instanței de recurs, cauza supusă

analizei nu se circumscrie dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ., întrucât nu

sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

De altfel, în speță, nu sunt incidente

nici prevederile art. 504 C. proc. pen., care statuează, fără echivoc, condițiile

care se impun a fi îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Referitor la „speranța legitimă” de care

se prevalează reclamantul, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi privită ca o

valoare patrimonială, susceptibilă de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional

Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, în dreptul

intern, ar fi fost evidențiată o practică judiciară constantă și clară, după cum

s-a statuat în cauza Măria Atanasiu contra României.

Însă, o asemenea jurispradență nu era conturată

până la emiterea deciziilor de neconstituționalitate menționate anterior, jurisdicția

supremă nedefinitivând procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unei hotărâri

irevocabile, care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Totodată, instanța de recurs a arătat că

dreptul de acces la un tribunal și protecția prevăzută de dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu semnifică recunoașterea unui drept fără

legitimitate în ordinea juridică internă.

Curtea a menționat că reclamantul nu a

dovedit culpa pârâtului și nici prejudiciul de 640.000 euro, pretenții fundamentate

pe dispozițiile dreptului comun, mai ales că, prin fapta sa, constând în trecerea

frauduloasă a frontierei, incriminată de dispozițiile art. 267 C. pen., nu a manifestat,

de fapt, opoziție față de regimul totalitar instaurat în România.

Critica privind modul de analiză a probelor

administrate în cauză a fost găsită ca nefondată, având în vedere că redactarea

unei hotărâri judecătorești implică examinarea aspectelor esențiale deduse judecății

și nu un răspuns expresis verbis Ia toate argumentele detaliate în cererea de chemare

în judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

reclamantul C.E., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivare, acesta a arătat că greșita

calificare a căii de atac făcută de către instanță, nu conduce la înlăturarea dreptului

părții interesate de a-și exercita drepturile procesuale prevăzute de lege.

O soluție contrară ar conduce la încălcarea

principiului constituțional al legalității căilor de atac, reglementat de dispozițiile

art. 129 din Constituția României.

Recurentul-reclamant a menționat că cererea

sa de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-art. 999

C. civ., pe principiul echității și al nediscriminării, pretenția sa nefiind fundamentată

pe prevederile abrogate ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nici

pe cele reglementate de art. 504 C. proc. pen., întrucât nu a solicitat repararea

prejudiciilor cauzate de erorile judiciare, săvârșite în procesele penale.

Alegațiile reclamantului s-au referit și

la aprecierea corectă a temeiului juridic al acțiunii civile, făcută de instanța

de fond, care a pronunțat sentința în raport de dispozițiile dreptului comun.

Din această perspectivă, în mod greșit

Curtea a calificat calea de atac exercitată anterior în cauză drept recurs, întrucât,

în opinia sa, nu erau aplicabile prevederile art. 282

1

C. proc. civ.,

art. 5 alin. (2) raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sau

art. 504 C. proc. pen.

Prin urmare, reclamantul a susținut că

instanța care a pronunțat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale, motiv de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc.

civ.

De altfel, decizia dată în acest context

este lipsită de temei legal, întrucât instanțele de fond au aplicat greșit prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, străin de acțiunea dedusă judecății,

care este fundamentată pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ.

Criticile recurentului-reclamant au mai

vizat și faptul că instanța anterioară a încălcat și prevederile art. 4 din Legea

nr. 303/2004 și principiul echității, decizia pronunțată în cauză statuând că acestuia

nu i se cuvin despăgubirile solicitate, întrucât a avut doar o simplă dorință de

a părăsi țara și nu a manifestat oponență față de regimul totalitar.

Din punctul sau de vedere, nu au fost respectate

nici dispozițiile art. 21 alin. (1)-alin. (3) din Constituția României, principiul

general al răspunderii civile reglementat de art. 998-art. 999 C. civ., art. 25

din Decretul nr. 31/1954 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Încălcând aceste norme, instanțele anterioare

au concluzionat greșit că reclamantul nu a făcut dovada culpei pârâtului și a faptelor

cauzatoare de prejudiciu, deși, în realitate, această probă a fost făcută prin însăși

recunoașterea expresă făcută de Statul Român cu privire la caracterul ilicit al

faptelor de condamnare politică stipulate în art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009,

precum și prin alte rapoarte, declarații, înscrisuri și fapte de notorietate ale

acestuia.

În același context, reclamantul a afirmat

că a atestat existența faptelor ilicite, expuse în cererea de chemare în judecată,

a raportului de cauzalitate și a prejudiciilor morale, cu mijloacele de probă administrate

în cauză, reiterate, pe larg, în memoriul de recurs.

Criticile invocate în această cale de atac

au mai vizat și încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și de Protocolul nr. 12 la aceasta, de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

precum și de o serie de dispoziții legale din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, din Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei, Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind

victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, Rezoluția O.N.U. nr. XXIII/1968,

ratificată prin Decretul nr. 547/196.

Recursul este inadmisibil, pentru următoarele

argumente:

Conform dispozițiilor art. 299 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum

și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt

supuse recursului, iar potrivit prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 4 din același

act normativ sunt hotărâri irevocabile cele date în recurs, chiar dacă prin acestea

s-a soluționat fondul cauzei.

În speță, decizia nr. 1420 R din 5 noiembrie

2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, care face obiectului prezentului

recurs, este irevocabilă.

Din această perspectivă, criticile dezvoltate

în memoriul acestei căi de atac, și care vizează, în special, greșita calificare

a apelului promovat în cauză drept recurs, făcută de instanța anterioară, sunt nefondate.

Astfel urmare a adoptării Legii nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin dispozițiile

art. XIII pct. 1 din acest act normativ, a fost eliminată calea de atac a apelului

în litigiile formulate în baza Legii nr. 221/2009.

Demersul judiciar al reclamantului, precizat

și în notele de ședință din 25 manie 2013, a fost întemeiat pe prevederile art.

1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, pe principiul echității și pe cel al răspunderii

civile delictuale, reglementat de C. civ., pe dispozițiile art. 21 alin. (1)-alin.

(3) din Constituția României, art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și pe o serie de alte declarații și rapoarte emise de unele autorități.

Așa fiind, în cauză, se constată aplicabilitatea

dispozițiilor art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârea

pronunțată în acord cu alin. (4) din Legea nr. 221/2009 este supusă recursului,

care este de competența curții de apel.

Incidența acestor norme în prezenta cauză

este incontestabilă, întrucât, la data pronunțării primei hotărâri, respectiv sentința

nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureș, secția civilă, dispozițiile Legii

nr. 221/2009 fuseseră deja modificate prin Legea nr. 202/2010, care, conform

art. XXVI a devenit aplicabilă și proceselor aflate în curs de soluționare în primă

instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a acestui

act normativ.

Or, în litigiul de față, așa după cum s-a

arătat deja, instanța de fond a soluționat cauza printr-o sentință adoptată ulterior

modificării Legii nr. 221/2009 de Legea nr. 202/2010, care nu mai era susceptibilă

de apel, ci doar de recurs, soluționat, de altfel, prin decizia nr. 1420/R din 5

noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă.

Prin urmare, această hotărâre nu mai poate

fi supusă reformării tot pe calea recursului, în raport de dispozițiile art. 299

C. proc. civ.

Criticile recurentului-reclamant referitoare

la admisibilitatea prezentei căi de atac, în baza dispozițiilor art. 998-art. 999

C. civ. sunt nefondale, întrucât, potrivit principiului disponibilității care guvernează

procesul civil, acesta a înțeles să deducă judecății o cerere de chemare în judecată

întemeiată pe prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, solicitând acordarea

despăgubirilor aferente condamnării cu caracter politic pe care a suferit-o.

Deși recurentul a susținut că pretențiile

sale sunt fundamentate pe dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ., ceea ce ar atrage

competența și regimul căilor de atac de drept comun, în realitate, cererea principală

a acestuia, vizând caracterul politic al condamnării, se grefează pe dispozițiile

art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, solicitarea de despăgubiri decurgând din

aceasta și având caracter accesoriu.

Cum calea de atac se determină în raport

de obiectul principal al învestirii instanței, operând o prorogare și în privința

soluției date cererilor accesorii, rezultă că în mod corect instanța anterioară

a apreciat că este învestită să judece recursul, față de dispozițiile legale menționate

anterior, care au suprimat calea de atac a apelului în această materie.

În realitate, reclamantul a tins la o eludare

a dispozițiilor speciale, pretinzând, în condițiile declarării neconstituționalității

prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea de despăgubiri

pentru condamnările cu caracter politic, că își fundamentează cererea doar pe dispozițiile

art. 1 și art. 2 din acest act normativ și că temeiul juridic al pretențiilor sale

ar fi reprezentat de normele dreptului comun, pentru ca, în felul acesta, să nu

devină incidente prevederile legale referitoare la timbraj, prescripție extinctivă,

cale de atac.

În consecință, toate aceste aspecte, coroborate

cu împrejurarea că împotriva unei hotărâri judecătorești nu pot fi exercitate decât

căile de atac prevăzute de lege în mod imperativ, potrivit principiului unicității,

recursul declarat în cauză va fi respins, ca inadmisibil, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de reclamantul C.E. împotriva deciziei nr. 1420/R din 5 noiembrie 2013 a Curții

de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

11 iunie 2014.