ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1830/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 8 iunie 2012, reclamantul C.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 640.000 euro, reprezentând daune morale, a dobânzii legale aferente despăgubirilor anterior menționate, calculate de la data depunerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată. Acțiunea civilă a fost precizată la 25 martie 2013, reclamantul indicând că temeiul juridic al cererii sale este art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, art. 21 alin. (1)-alin.

(3) din Constituția României, art. 998-art. 999 și art. 1089 C. civ., art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 16 alin. (1) din Constituția României și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Prin sentința nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureș, secția civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 1420 R din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, a fost respins recursul promovat în cauză de reclamantul C.E. împotriva sentinței nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

Deși inițial, reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii instanței de fond, Curtea, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precizat și prin notele de ședință depuse la dosar la 25 martie 2013, a recalificat calea de atac drept recurs și a dispus întregirea completului de judecată pentru soluționarea acestuia. În motivarea deciziei, instanța a arătat că, în raport de situația de fapt dedusă judecății, aceasta nu poate atrage automat dreptul la despăgubiri din partea statului, în condițiile în care trecerea frauduloasă a frontierei de către reclamant nu a avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România, la 6 martie 1945. Referitor la despăgubirile solicitate, Curtea a reținut că această solicitare a fost respinsă în mod temeinic de către instanța de fond, având în vedere că reclamantul a determinat cadrul procesual în raport de caracterul politic al condamnării suferite, reglementate de Legea nr. 221/2009.

Instanța de recurs a constatat că motivul solicitării despăgubirilor de către reclamant în temeiul dispozițiilor dreptului comun, îl constituie consfințirea caracterului de neconstituționalitate al prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin pronunțarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 de către Curtea Constituțională. În opinia instanței de recurs, cauza supusă analizei nu se circumscrie dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. De altfel, în speță, nu sunt incidente nici prevederile art. 504 C. proc. pen., care statuează, fără echivoc, condițiile care se impun a fi îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

Referitor la „speranța legitimă” de care se prevalează reclamantul, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi privită ca o valoare patrimonială, susceptibilă de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, în dreptul intern, ar fi fost evidențiată o practică judiciară constantă și clară, după cum s-a statuat în cauza Măria Atanasiu contra României. Însă, o asemenea jurispradență nu era conturată până la emiterea deciziilor de neconstituționalitate menționate anterior, jurisdicția supremă nedefinitivând procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unei hotărâri irevocabile, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Totodată, instanța de recurs a arătat că dreptul de acces la un tribunal și protecția prevăzută de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu semnifică recunoașterea unui drept fără legitimitate în ordinea juridică internă.

Curtea a menționat că reclamantul nu a dovedit culpa pârâtului și nici prejudiciul de 640.000 euro, pretenții fundamentate pe dispozițiile dreptului comun, mai ales că, prin fapta sa, constând în trecerea frauduloasă a frontierei, incriminată de dispozițiile art. 267 C. pen., nu a manifestat, de fapt, opoziție față de regimul totalitar instaurat în România. Critica privind modul de analiză a probelor administrate în cauză a fost găsită ca nefondată, având în vedere că redactarea unei hotărâri judecătorești implică examinarea aspectelor esențiale deduse judecății și nu un răspuns expresis verbis Ia toate argumentele detaliate în cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul C.E., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și pct. 9 C. proc.

civ. În motivare, acesta a arătat că greșita calificare a căii de atac făcută de către instanță, nu conduce la înlăturarea dreptului părții interesate de a-și exercita drepturile procesuale prevăzute de lege. O soluție contrară ar conduce la încălcarea principiului constituțional al legalității căilor de atac, reglementat de dispozițiile art. 129 din Constituția României. Recurentul-reclamant a menționat că cererea sa de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ., pe principiul echității și al nediscriminării, pretenția sa nefiind fundamentată pe prevederile abrogate ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nici pe cele reglementate de art. 504 C. proc.

pen., întrucât nu a solicitat repararea prejudiciilor cauzate de erorile judiciare, săvârșite în procesele penale. Alegațiile reclamantului s-au referit și la aprecierea corectă a temeiului juridic al acțiunii civile, făcută de instanța de fond, care a pronunțat sentința în raport de dispozițiile dreptului comun. Din această perspectivă, în mod greșit Curtea a calificat calea de atac exercitată anterior în cauză drept recurs, întrucât, în opinia sa, nu erau aplicabile prevederile art. 282 1 C. proc. civ., art. 5 alin. (2) raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sau art. 504 C. proc. pen. Prin urmare, reclamantul a susținut că instanța care a pronunțat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, motiv de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc.

civ. De altfel, decizia dată în acest context este lipsită de temei legal, întrucât instanțele de fond au aplicat greșit prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, străin de acțiunea dedusă judecății, care este fundamentată pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ. Criticile recurentului-reclamant au mai vizat și faptul că instanța anterioară a încălcat și prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004 și principiul echității, decizia pronunțată în cauză statuând că acestuia nu i se cuvin despăgubirile solicitate, întrucât a avut doar o simplă dorință de a părăsi țara și nu a manifestat oponență față de regimul totalitar. Din punctul sau de vedere, nu au fost respectate nici dispozițiile art. 21 alin. (1)-alin.

(3) din Constituția României, principiul general al răspunderii civile reglementat de art. 998-art. 999 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Încălcând aceste norme, instanțele anterioare au concluzionat greșit că reclamantul nu a făcut dovada culpei pârâtului și a faptelor cauzatoare de prejudiciu, deși, în realitate, această probă a fost făcută prin însăși recunoașterea expresă făcută de Statul Român cu privire la caracterul ilicit al faptelor de condamnare politică stipulate în art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, precum și prin alte rapoarte, declarații, înscrisuri și fapte de notorietate ale acestuia. În același context, reclamantul a afirmat că a atestat existența faptelor ilicite, expuse în cererea de chemare în judecată, a raportului de cauzalitate și a prejudiciilor morale, cu mijloacele de probă administrate în cauză, reiterate, pe larg, în memoriul de recurs.

Criticile invocate în această cale de atac au mai vizat și încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Protocolul nr. 12 la aceasta, de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum și de o serie de dispoziții legale din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, Rezoluția O.N.U. nr. XXIII/1968, ratificată prin Decretul nr. 547/196. Recursul este inadmisibil, pentru următoarele argumente: Conform dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului, iar potrivit prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 4 din același act normativ sunt hotărâri irevocabile cele date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul cauzei. În speță, decizia nr. 1420 R din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, care face obiectului prezentului recurs, este irevocabilă. Din această perspectivă, criticile dezvoltate în memoriul acestei căi de atac, și care vizează, în special, greșita calificare a apelului promovat în cauză drept recurs, făcută de instanța anterioară, sunt nefondate.

Astfel urmare a adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin dispozițiile art. XIII pct. 1 din acest act normativ, a fost eliminată calea de atac a apelului în litigiile formulate în baza Legii nr. 221/2009. Demersul judiciar al reclamantului, precizat și în notele de ședință din 25 manie 2013, a fost întemeiat pe prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, pe principiul echității și pe cel al răspunderii civile delictuale, reglementat de C. civ., pe dispozițiile art. 21 alin. (1)-alin. (3) din Constituția României, art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe o serie de alte declarații și rapoarte emise de unele autorități.

Așa fiind, în cauză, se constată aplicabilitatea dispozițiilor art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârea pronunțată în acord cu alin. (4) din Legea nr. 221/2009 este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Incidența acestor norme în prezenta cauză este incontestabilă, întrucât, la data pronunțării primei hotărâri, respectiv sentința nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureș, secția civilă, dispozițiile Legii nr. 221/2009 fuseseră deja modificate prin Legea nr. 202/2010, care, conform art. XXVI a devenit aplicabilă și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, în litigiul de față, așa după cum s-a arătat deja, instanța de fond a soluționat cauza printr-o sentință adoptată ulterior modificării Legii nr. 221/2009 de Legea nr. 202/2010, care nu mai era susceptibilă de apel, ci doar de recurs, soluționat, de altfel, prin decizia nr. 1420/R din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă. Prin urmare, această hotărâre nu mai poate fi supusă reformării tot pe calea recursului, în raport de dispozițiile art. 299 C. proc. civ. Criticile recurentului-reclamant referitoare la admisibilitatea prezentei căi de atac, în baza dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ. sunt nefondale, întrucât, potrivit principiului disponibilității care guvernează procesul civil, acesta a înțeles să deducă judecății o cerere de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, solicitând acordarea despăgubirilor aferente condamnării cu caracter politic pe care a suferit-o.

Deși recurentul a susținut că pretențiile sale sunt fundamentate pe dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ., ceea ce ar atrage competența și regimul căilor de atac de drept comun, în realitate, cererea principală a acestuia, vizând caracterul politic al condamnării, se grefează pe dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009, solicitarea de despăgubiri decurgând din aceasta și având caracter accesoriu. Cum calea de atac se determină în raport de obiectul principal al învestirii instanței, operând o prorogare și în privința soluției date cererilor accesorii, rezultă că în mod corect instanța anterioară a apreciat că este învestită să judece recursul, față de dispozițiile legale menționate anterior, care au suprimat calea de atac a apelului în această materie.

În realitate, reclamantul a tins la o eludare a dispozițiilor speciale, pretinzând, în condițiile declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea de despăgubiri pentru condamnările cu caracter politic, că își fundamentează cererea doar pe dispozițiile art. 1 și art. 2 din acest act normativ și că temeiul juridic al pretențiilor sale ar fi reprezentat de normele dreptului comun, pentru ca, în felul acesta, să nu devină incidente prevederile legale referitoare la timbraj, prescripție extinctivă, cale de atac. În consecință, toate aceste aspecte, coroborate cu împrejurarea că împotriva unei hotărâri judecătorești nu pot fi exercitate decât căile de atac prevăzute de lege în mod imperativ, potrivit principiului unicității, recursul declarat în cauză va fi respins, ca inadmisibil, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva deciziei nr. 1420/R din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2014.