ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1545/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 10 septembrie 2008, ulterior modificată, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea sumei de 42.051 ROL, actualizată, reprezentând prețul plătit pentru imobilul situat în București, Calea D., cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și ulterior revendicat de foștii proprietari, precum și restituirea diferenței dintre valoarea actuală de circulație și prețul actualizat. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC R. SA, solicitând restituirea comisionului de 1%.

În rejudecare (după desființarea sentinței pronunțate de tribunal în primă instanță și trimiterea spre rejudecare), prin încheierea din 22 iunie 2012, tribunalul a respins excepția netimbrarii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința civilă nr. 2312 din 14 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea în contradictoriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte cererea principală modificată și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 952.690 RON reprezentând prețul actualizat al imobilului.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.600 RON cheltuieli de judecată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, s-a constatat incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului actualizat, conform art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat. Cu referire la cererea de chemare în garanție formulată de pârât pentru restituirea comisionului de 1% în contradictoriu cu SC R. SA, tribunalul a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 60 C. proc.

civ., între cele două instituții neexistând un raport juridic care să genereze o eventuală cerere de despăgubire, iar din contractul din 27 martie 1997 nu reiese încasarea acestui comision de către vânzătorul SC R. SA. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul. Reclamanta B.M. a susținut că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 50-art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, considerând eronat că se impune restituirea numai a prețului actualizat pentru imobilul în litigiu. Reclamanta a solicitat să i se restituie prețul de piață, deoarece nu a eludat nicio dispoziție legală la dată încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997 și a fost de bună-credință.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că în dispozitivul sentinței civile apelate s-a strecurat o gravă eroare în ceea ce privește cuantumul sumei acordate, ce nu corespunde prețului actualizat al imobilului, ci prețului de piață, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză. De asemenea, a contestat modul în care a fost evaluat imobilul prin raportul de expertiză, precum și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție. Apelantul pârât a criticat și dispoziția instanței de fond privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 262 A din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 42.051.149 ROL, sumă ce se va actualiza la data plății efective și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele: Critica formulată de reclamantă, în ceea ce privește interpretarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi reținută, întrucât situația juridică în care se află reclamanta nu poate conduce decât la aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamantă pentru apartamentul în litigiu cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest aspect fiind consacrat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005.

Potrivit considerentelor acestei hotărâri judecătorești irevocabile, s-a reținut că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ca urmare, considerațiile formulate de apelantă privind buna sau reaua credință la cumpărarea apartamentului în litigiu nu pot fi reținute și nu mai pot constitui subiect al analizei în prezentul litigiu. În ceea ce privește critica formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, vizând împrejurarea că prima instanță a obligat acest pârât la plata sumei de 952.690 RON ce reprezintă prețul de piață al imobilului, Curtea a constatat că, deși prima instanță a expus în considerente, în mod legal, argumentele pentru care reclamanta este îndreptățită să primească prețul actualizat al imobilului, a acordat prețul de piață calculat conform expertizei întocmite în cauză.

Ca urmare, Curtea a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 42.051.149 ROL, sumă ce se va actualiza la data plății efective. Critica formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, vizând netemeinica acțiunii reclamantei în privința restituirii prețului actualizat al apartamentului în cauză nu a fost reținută, instanța de apel făcând trimitere la argumentele expuse anterior și reținând că dispozițiile art. 1337 și art. 1334 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât nu constituie temei juridic al cererii deduse judecății. S-a mai reținut că aceste dispoziții legale constituie dreptul comun în materie, în speță fiind incidente dispozițiile legii speciale, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct situațiile juridice generate de restituirea prețului actualizat pentru apartamentele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, Curtea a reținut că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Aceste dispoziții de principiu se coroborează cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Ca atare, de vreme ce s-a creat un fond extrabugetar cu destinație specială la dispoziția acestui pârât, o eventuală despăgubire a acestuia nu are suport legal.

Eventualul comision de 1% încasat de SC R. SA este corespunzător serviciilor prestate în calitate de mandatar al Municipiului București. Pe de altă parte, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, încasarea acestui comision nu rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997. S-a mai reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., întrucât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este partea căzută în pretenții. Împotriva deciziei nr. 262/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta B.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Recurenta reclamantă B.M. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că hotărârea din apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50-art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece greșit s-a considerat că este îndrituită doar la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație, fără a motiva în concret care sunt dispozițiile Legii nr. 112/1995 pe care reclamanta, în calitate de cumpărătoare, le-ar fi eludat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Instanța trebuia să stabilească dacă acest contract a fost încheiat cu eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995. Invocarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005 constituie o gravă eroare și contribuie la îndepărtarea de o soluție legală și corectă în acest litigiu.

Această decizie civilă conține afirmații contrazise de însăși probele aflate la dosar, de care instanța nu a vrut să țină cont. Prin hotărârea referitoare la pretinsa rea-credință a cumpărătoarei B.M. se dovedește și se întărește valabilitatea constatărilor C.E.D.O., privind lipsa de certitudine și insecuritatea juridică. Recurenta face referire la situația vecinilor care au cumpărat apartamente în același imobil și au fost considerați de bună-credință și contestă cele reținute în motivarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 în ceea ce privește reaua sa credință. Se mai susține de către recurentă că prețul de cumpărare nu reprezintă valoarea totală a apartamentului, nefiind luate în considerare investițiile efectuate de reclamantă după preluarea imobilului în calitate de chiriaș.

Recurenta mai solicită să se țină seama de faptul că valoarea imobilelor, la momentul 1997, era mult mai scăzută, comparativ cu cea actuală. Hotărârea de a-i acorda reclamantei o sumă care reprezintă doar diferență între prețul apartamentului și investițiile făcute în calitate de chiriașă, sumă cu care aceasta nu-și poate cumpăra o altă locuința, încalcă sub toate aspectele prevederile Convenției Europene. Recurenta consideră ca Statul și-a asumat întreaga răspundere a legalității contractului, reclamanta nefăcând decât să uzeze de dreptul de a cumpăra conferit prin lege. Potrivit principiului răspunderii personale, o interpretare potrivit căreia fostul chiriaș trebuie sa răspundă (în sensul că trebuie să fie privat de o suma considerabilă de bani, negându-i-se dreptul la valoarea de piață a imobilului pe care l-a cumpărat), pentru simplul motiv ca Statul ar fi eludat prevederile unei anumite legi, este în mod vădit injustă, inechitabilă și nu poate fi primită.

Prin urmare, în absența dovedirii relei-credințe a fostului chiriaș la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care în această materie s-ar concretiza în dovedirea faptului că acesta a cunoscut, la momentul încheierii respectivului contract, că există o cerere de restituire în natură a imobilului pe care l-a cumpărat, care ar fi putut să fie admisă, nu putem vorbi despre o eludare, fiind cu totul nedrept ca fostului chiriaș să i se impute o acțiune sau o omisiune a Statului, prin care acesta din urmă ar fi eludat legea, și nu el, fostul chiriaș, care nici măcar nu avea la dispoziție vreun mijloc prin care ar fi putut controla dacă Statul și-a îndeplinit sau nu obligația de a verifica existența sau inexistența unei cereri de restituire având ca obiect acel imobil.

Recurenta face referire la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 112/1995, care impun condiții imperative pe care trebuia să le respecte cererea de restituire a solicitantului, arătând că simplul fapt că reclamanta a cunoscut existența unei cereri de restituire, dar care, însă, nu a fost susținută în niciun fel, nefiind deci dovedită, nu echivalează cu reaua sa credință la încheierea contractului, întrucât nu există niciun indiciu că cererea ar fi putut să fie admisă. Faptul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997 nu implică în mod indisolubil reaua credință a fostului chiriaș.

Împrejurarea că Statul nu și-a îndeplinit obligația de a respecta Legea nr. 112/1995, soluționând cererea cu decizia de respingere a retrocedării și acordare de despăgubiri, dar tergiversând tacit finalizarea acordării despăgubirilor către fostul proprietar, pentru a-i da acestuia posibilitatea să afirme că cererea sa de restituire în natură a rămas „nesoluționată”, nu face altceva decât să denote reaua-credință a Statului, care, însă, nu poate fi extinsă la ambele părți contractante, în lipsa unui temei. Recurenta invocă și prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, susținând că acest text legal este o dovadă clară a faptului că legiuitorul însuși acceptă posibilitatea ca un astfel de contract să fie anulat în instanță, fără a se concluziona automat reaua credință a cumpărătorului.

Se mai susține în motivarea recursului că fostul proprietar a fost în conivență frauduloasă cu autoritățile, de vreme ce nu a atacat soluția de acordare de despăgubiri în termenul legal și nici nu a făcut, timp de ani de zile, niciun demers pentru a le obține, adresându-se instanțelor, însă, la numai câteva zile după apariția Legii nr. 10/2001. Recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele argumente: Hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1337 și art. 1344 C. civ. din 1864, deoarece, în caz de evicțiune, răspunderea revine vânzătorului, iar prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Cererea de chemare în garanție a fost în mod greșit respinsă, fără a se ține seama de prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, din care reiese clar că acest comision de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță, de SC R. SA. Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât pârâtul nu poate fi obligat și la restituirea acestuia. În mod eronat instanța de judecată a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.600 RON, atâta timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentei reclamante B.M. privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50-art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, este nefondată. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu în toate cazurile în care chiriașul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Chiriașul cumpărător are dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins de către fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia, astfel încât contractul, deși valid sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de formă, și-a pierdut eficiența juridică. Sfera noțiunii de „desființare” la care se face referire în art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din conținutul prevederilor art. 20 alin. (2 1 ) ale aceleiași legi.

Potrivit acestui text legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, „fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Chiar dacă textul legal menționat are ca obiect principal de reglementare dreptul foștilor chiriași de a li se asigura cu prioritate o locuință de către autoritățile locale și centrale ale statului, din conținutul acestui text reiese clar ce anume a înțeles legiuitorul prin „desființarea” contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situația în care acestea au fost anulate, dar și ipoteza în care și-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului. Cu toate acestea, cele două situații de „desființare” a actului juridic nu produc aceleași consecințe juridice.

Art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Din conținutul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru acordarea prețului de piață, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiții: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Or, în speță, prin decizia civilă nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia reclamanta dobândise imobilul în cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995. Motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, reținut de instanță în motivarea deciziei menționate, a fost cel decurgând din nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, text potrivit căruia chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Rezultă că instanța de apel a reținut corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acesta fiind constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În consecință, reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obținerea prețului de piață al imobilului, nefiind întrunită condiția ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Instanța învestită cu cererea reclamantei de restituire a prețului de piață nu ar fi putut să reanalizeze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 a Curții de Apel București.

Aspectele invocate în motivarea recursului, referitoare la dispozițiile Legii nr. 112/1995 (care s-au reținut, în procesul anterior, ca fiind eludate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare), împrejurarea că altor persoane care au cumpărat apartamente în același imobil li s-au menținut contracte de vânzare-cumpărare (inclusiv, raportat la acest aspect, invocarea lipsei de certitudine legislativă și insecuritatea juridică generată de soluționarea neunitară a unor cauze vizând apartamente din același imobil, aflate în situație identică), sunt irelevante în cadrul acestui litigiu, care presupune verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață, și nu a condițiilor de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare.

Invocarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005 nu constituie o eroare, așa cum susține recurenta. Existența acestei decizii este hotărâtoare în dezlegarea pricinii, deoarece anularea contractului de vânzare-cumpărare face ca una dintre condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 să nu fie îndeplinită. Susținerea recurentei, în sensul că această decizie civilă conține afirmații contrazise de probele aflate la dosar nu poate fi examinată în acest cadru procesul, deoarece decizia este irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, neputând face obiectul unui nou control judiciar. Argumentul recurentei privind investițiile efectuate la imobil este străin de cadrul procesual al prezentului litigiu.

Instanța a fost învestită exclusiv cu cererea privind acordarea prețului de piață, îndreptată împotriva pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, nu cu o cerere privind acordarea valorii îmbunătățirilor, care își are temeiul legal în prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și care trebuie promovată împotriva persoanei îndreptățite la restituire în natură. Împrejurarea că valoarea imobilelor, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era mult mai scăzută, comparativ cu cea actuală, nu constituie un argument pentru stabilirea unui cuantum mai mare al despăgubirii cuvenite reclamantei. Ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta se încadrează în prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cuvenindu-i-se doar prețul actualizat plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, indiferent de valoarea actuală a imobilului.

Pentru același considerent, nu poate fi avută în vedere nici susținerea reclamantei privind imposibilitatea de a-și cumpăra o nouă locuință cu suma acordată de instanța de apel. Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea unei despăgubiri la valoarea unei locuințe similare, ci doar restituirea prețul actualizat plătit la cumpărarea imobilului. Susținerea recurentei potrivit căreia doar Statul ar fi eludat prevederile legii cu ocazia vânzării, nu poate fi primită, având în vedere că actul de înstrăinare a fost sancționat cu nulitatea absolută, determinată de încălcarea unei dispoziții legale imperative, iar această sancțiune antrenează ineficacitatea actului juridic, în privința ambelor părți contractante.

Ca efect al nulității, părțile sunt repuse în situația anterioară, în sensul că fiecare va avea dreptul la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat (restitutio in integrum), prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fiind o aplicație a acestui principiu. Or, prestația efectuată de reclamantă în baza contractului a fost plata prețului, fiind îndreptățită, așadar, doar la restituirea sumei plătite cu acest titlu, actualizată, așa cum prevede textul legal menționat. Față de motivul de nulitate absolută, reținut pentru desființarea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, încălcarea unei norme legale imperative, și în raport de dispozițiile legale care stabilesc pentru această ipoteză doar dreptul la prețul plătit, actualizat, nu poate fi primită susținerea recurentei referitoare la buna sa credință la momentul încheierii contractului.

Invocarea condițiilor în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, sub aspectul posibilității de a verifica existența unei cereri de restituire la momentul încheierii contractului, respectiv, șansele de soluționare favorabilă pe care le avea respectiva cerere, constituie apărări care trebuiau invocate în cadrul procesului având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și revendicare. În această fază a raporturilor juridice dintre părți, asemenea verificări nu se mai pot efectua, fără a se ajunge la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile pronunțate în litigiul anterior.

În raport de obiectul prezentei cauze, instanța de apel a procedat în mod corect, verificând condițiile legale pentru acordarea prețului de piață, solicitat de reclamantă, prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, și anume, existența unui contract încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, condiții care trebuiau întrunite cumulativ. În speță, una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, deoarece s-a statuat că actul s-a încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care o reanalizare a împrejurărilor încheierii contractului, care să conducă la o eventuală constatare a bunei-credințe a reclamantei, nu mai este posibilă.

Faptul că Statul nu și-a îndeplinit obligația de a respecta Legea nr. 112/1995, ceea ce a condus la desființarea contractului de vânzare-cumpărare, atrage răspunderea acestuia în condițiile legii. Prin decizia instanței de apel s-au aplicat corect prevederile legale, care instituie răspunderea statului, prin organele sale reprezentative, în acest caz, prin Ministerul Finanțelor Publice, răspunderea fiind limitată la prețul actualizat plătit de chiriaș în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat. Împrejurarea că prevederile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 lasă posibilitatea ca un astfel de contract să fie anulat în instanță, fără a se concluziona automat reaua credință a cumpărătorului, nu este de natură să înlăture concluzia și soluția instanței de apel.

Atâta vreme cât una dintre condițiile pentru acordarea prețului de piață este aceea ca actul să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar în cauză această condiție nu este îndeplinită, verificarea bunei credințe a cumpărătoarei nu ar avea nicio finalitate. Conduita fostului proprietar și maniera în care acesta și-a condus demersurile judiciare, finalizate cu obținerea imobilului în natură, nu face obiectul verificării în acest cadru procesual, împotriva proprietarului nefiind formulată nicio cerere care să justifice analiza acestor aspecte. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prima critică, referitoare la încălcarea prevederilor art. 1337 și art. 1344 C. civ.

din 1864, este nefondată, deoarece aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză. Contrar susținerilor recurentului, în situația dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținerea recurentului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului este lipsită de substanță, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul modalității de dezdăunare prevăzută de art. 50 1 și art. 50 alin. (2), dar și al titularului obligației de despăgubire.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă din voința legiuitorului, care a instituit obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Atare obligație este justificată de faptul că această instituție este cea care dispune, în condițiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași. În consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.

În ceea ce privește întinderea obligației stabilite în cauză în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a prețului (din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), incluzând comisionul de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligația Ministerului Finanțelor Publice de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum și sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menționat, indiferent de elementele componente ale acestuia și, deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele prețului a fost sau nu virat în acest fond.

Drept urmare, vor fi respinse și criticile pe acest aspect. De asemenea, vor fi respinse și susținerilor referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, soluția instanței de apel fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aplicarea acestei norme, este suficientă culpa procesuală, rezultată din simplul fapt al admiterii pretențiilor părții adverse care a dovedit efectuarea acestor cheltuieli. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge recursurile declarate de reclamanta B.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 262/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2014.