ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1545/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1545/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 10 septembrie 2008,

ulterior modificată, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând restituirea sumei de 42.051 ROL, actualizată, reprezentând

prețul plătit pentru imobilul situat în București, Calea D., cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995 și ulterior revendicat de foștii proprietari, precum și

restituirea diferenței dintre valoarea actuală de circulație și prețul actualizat.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC R. SA,

solicitând restituirea comisionului de 1%.

În rejudecare (după desființarea

sentinței pronunțate de tribunal în primă instanță și trimiterea spre rejudecare),

prin încheierea din 22 iunie 2012, tribunalul a respins excepția netimbrarii și

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 2312 din 14 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea în contradictoriu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte cererea principală

modificată și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

952.690 RON reprezentând prețul actualizat al imobilului. A fost respinsă cererea

de chemare în garanție, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata sumei de

1.600 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, s-a constatat incidența dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care conferă legitimare procesuală pasivă

Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului actualizat, conform

art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare

a fost anulat.

Cu referire la cererea

de chemare în garanție formulată de pârât pentru restituirea comisionului de 1%

în contradictoriu cu SC R. SA, tribunalul a constatat că nu sunt incidente prevederile

art. 60 C. proc. civ., între cele două instituții neexistând un raport juridic care

să genereze o eventuală cerere de despăgubire, iar din contractul din 27 martie

1997 nu reiese încasarea acestui comision de către vânzătorul SC R. SA.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul.

Reclamanta B.M. a susținut

că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 50-art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, considerând eronat că se impune restituirea numai a prețului

actualizat pentru imobilul în litigiu. Reclamanta a solicitat să i se restituie

prețul de piață, deoarece nu a eludat nicio dispoziție legală la dată încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997 și a fost de bună-credință.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a susținut că în dispozitivul sentinței civile apelate s-a strecurat o gravă

eroare în ceea ce privește cuantumul sumei acordate, ce nu corespunde prețului actualizat

al imobilului, ci prețului de piață, potrivit raportului de expertiză efectuat în

cauză. De asemenea, a contestat modul în care a fost evaluat imobilul prin raportul

de expertiză, precum și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

Apelantul pârât a criticat și dispoziția instanței de fond privind obligarea sa

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 262 A din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 42.051.149 ROL, sumă ce se va actualiza

la data plății efective și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În considerentele acestei

decizii s-au reținut următoarele:

Critica formulată de reclamantă,

în ceea ce privește interpretarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor

art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu poate fi reținută, întrucât

situația juridică în care se află reclamanta nu poate conduce decât la aplicabilitatea

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Așa cum în mod

corect a reținut și prima instanță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

de reclamantă pentru apartamentul în litigiu cu eludarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, acest aspect fiind consacrat în mod irevocabil prin decizia civilă

nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005.

Potrivit considerentelor

acestei hotărâri judecătorești irevocabile, s-a reținut că respectivul contract

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 112/1995 și ca urmare, considerațiile formulate de apelantă privind buna sau

reaua credință la cumpărarea apartamentului în litigiu nu pot fi reținute și nu

mai pot constitui subiect al analizei în prezentul litigiu.

În ceea ce privește critica

formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, vizând împrejurarea că prima

instanță a obligat acest pârât la plata sumei de 952.690 RON ce reprezintă prețul

de piață al imobilului, Curtea a constatat că, deși prima instanță a expus în considerente,

în mod legal, argumentele pentru care reclamanta este îndreptățită să primească

prețul actualizat al imobilului, a acordat prețul de piață calculat conform expertizei

întocmite în cauză.

Ca urmare, Curtea a schimbat

în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma

de 42.051.149 ROL, sumă ce se va actualiza la data plății efective.

Critica formulată de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, vizând netemeinica acțiunii reclamantei în privința

restituirii prețului actualizat al apartamentului în cauză nu a fost reținută, instanța

de apel făcând trimitere la argumentele expuse anterior și reținând că dispozițiile

art. 1337 și art. 1334 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât nu constituie

temei juridic al cererii deduse judecății. S-a mai reținut că aceste dispoziții

legale constituie dreptul comun în materie, în speță fiind incidente dispozițiile

legii speciale, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

prin care legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct situațiile juridice generate

de restituirea prețului actualizat pentru apartamentele cumpărate în baza Legii

nr. 112/1995.

În ceea ce privește respingerea

ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, Curtea a reținut că prima instanță

a aplicat corect dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că partea

poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte,

în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

Aceste dispoziții de principiu

se coroborează cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit cărora restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Ca atare, de vreme ce

s-a creat un fond extrabugetar cu destinație specială la dispoziția acestui pârât,

o eventuală despăgubire a acestuia nu are suport legal. Eventualul comision de 1%

încasat de SC R. SA este corespunzător serviciilor prestate în calitate de mandatar

al Municipiului București. Pe de altă parte, așa cum a reținut în mod corect prima

instanță, încasarea acestui comision nu rezultă din contractul de vânzare-cumpărare

din 27 martie 1997.

S-a mai reținut că instanța

de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ.,

întrucât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este partea căzută în pretenții.

Împotriva deciziei nr.

262/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au

declarat recurs reclamanta B.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta reclamantă B.M.

invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

hotărârea din apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 50-art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, deoarece greșit s-a considerat

că este îndrituită doar la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de

indicele de inflație, fără a motiva în concret care sunt dispozițiile Legii nr.

112/1995 pe care reclamanta, în calitate de cumpărătoare, le-ar fi eludat la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța trebuia să stabilească

dacă acest contract a fost încheiat cu eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Invocarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005 constituie

o gravă eroare și contribuie la îndepărtarea de o soluție legală și corectă în acest

litigiu.

Această decizie civilă

conține afirmații contrazise de însăși probele aflate la dosar, de care instanța

nu a vrut să țină cont. Prin hotărârea referitoare la pretinsa rea-credință

a cumpărătoarei B.M. se dovedește și se întărește valabilitatea constatărilor

C.E.D.O., privind lipsa de certitudine și insecuritatea juridică.

Recurenta face referire

la situația vecinilor care au cumpărat apartamente în același imobil și au fost

considerați de bună-credință și contestă cele reținute în motivarea deciziei civile

nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 în ceea ce privește reaua sa credință.

Se mai susține de către

recurentă că prețul de cumpărare nu reprezintă valoarea totală a apartamentului,

nefiind luate în considerare investițiile efectuate de reclamantă după preluarea

imobilului în calitate de chiriaș.

Recurenta mai solicită

să se țină seama de faptul că valoarea imobilelor, la momentul 1997, era mult mai

scăzută, comparativ cu cea actuală.

Hotărârea de a-i acorda

reclamantei o sumă care reprezintă doar diferență între prețul apartamentului și

investițiile făcute în calitate de chiriașă, sumă cu care aceasta nu-și poate

cumpăra o altă locuința, încalcă sub toate aspectele prevederile Convenției Europene.

Recurenta consideră ca

Statul și-a asumat întreaga răspundere a legalității contractului, reclamanta nefăcând

decât să uzeze de dreptul de a cumpăra conferit prin lege. Potrivit principiului

răspunderii personale, o interpretare potrivit căreia fostul chiriaș trebuie sa

răspundă (în sensul că trebuie să fie privat de o suma considerabilă de bani, negându-i-se

dreptul la valoarea de piață a imobilului pe care l-a cumpărat), pentru simplul

motiv ca Statul ar fi eludat prevederile unei anumite legi, este în mod vădit injustă,

inechitabilă și nu poate fi primită. Prin urmare, în absența dovedirii relei-credințe

a fostului chiriaș la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care în această

materie s-ar concretiza în dovedirea faptului că acesta a cunoscut, la momentul

încheierii respectivului contract, că există o cerere de restituire în natură a

imobilului pe care l-a cumpărat, care ar fi putut să fie admisă, nu putem vorbi

despre o eludare, fiind cu totul nedrept ca fostului chiriaș să i se impute o acțiune

sau o omisiune a Statului, prin care acesta din urmă ar fi eludat legea, și nu el,

fostul chiriaș, care nici măcar nu avea la dispoziție vreun mijloc prin care ar

fi putut controla dacă Statul și-a îndeplinit sau nu obligația de a verifica existența

sau inexistența unei cereri de restituire având ca obiect acel imobil.

Recurenta face referire

la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 112/1995, care impun condiții imperative

pe care trebuia să le respecte cererea de restituire a solicitantului, arătând că

simplul fapt că reclamanta a cunoscut existența unei cereri de restituire, dar care,

însă, nu a fost susținută în niciun fel, nefiind deci dovedită, nu echivalează cu

reaua sa credință la încheierea contractului, întrucât nu există niciun indiciu

că cererea ar fi putut să fie admisă.

Faptul că s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997 nu implică

în mod indisolubil reaua credință a fostului chiriaș.

Împrejurarea că Statul

nu și-a îndeplinit obligația de a respecta Legea nr. 112/1995, soluționând cererea

cu decizia de respingere a retrocedării și acordare de despăgubiri, dar tergiversând

tacit finalizarea acordării despăgubirilor către fostul proprietar, pentru a-i da

acestuia posibilitatea să afirme că cererea sa de restituire în natură a rămas „nesoluționată”,

nu face altceva decât să denote reaua-credință a Statului, care, însă, nu poate

fi extinsă la ambele părți contractante, în lipsa unui temei.

Recurenta invocă și prevederile

art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, susținând că acest text legal este o dovadă

clară a faptului că legiuitorul însuși acceptă posibilitatea ca un astfel de

contract să fie anulat în instanță, fără a se concluziona automat reaua credință

a cumpărătorului.

Se mai susține în motivarea

recursului că fostul proprietar a fost în conivență frauduloasă cu autoritățile,

de vreme ce nu a atacat soluția de acordare de despăgubiri în termenul legal și

nici nu a făcut, timp de ani de zile, niciun demers pentru a le obține, adresându-se

instanțelor, însă, la numai câteva zile după apariția Legii nr. 10/2001.

Recurentul pârât Ministerul

Finanțelor Publice invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând următoarele argumente:

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea prevederilor art. 1337 și art. 1344 C. civ. din 1864, deoarece, în

caz de evicțiune, răspunderea revine vânzătorului, iar prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde acestuia calitate procesuală

pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Cererea de chemare în

garanție a fost în mod greșit respinsă, fără a se ține seama de prevederile art.

41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, din care reiese clar

că acest comision de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București,

în speță, de SC R. SA.

Ministerul Finanțelor

Publice nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie

sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât

pârâtul nu poate fi obligat și la restituirea acestuia.

În mod eronat instanța

de judecată a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de

1.600 RON, atâta timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală a Ministerului

Finanțelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și

nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurentei reclamante

B.M. privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50-art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Din interpretarea sistematică

a dispozițiilor art. 50 alin. (2), alin. (2

1

) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu în toate cazurile în care chiriașul cumpărător

a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilului

ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995. Chiriașul cumpărător are dreptul la restituirea prețului de piață

în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins de către fostul proprietar

sau de moștenitorii acestuia, astfel încât contractul, deși valid sub aspectul

îndeplinirii condițiilor de fond și de formă, și-a pierdut eficiența

juridică.

Sfera noțiunii de „desființare”

la care se face referire în art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din conținutul

prevederilor art. 20 alin. (2

1

) ale aceleiași legi.

Potrivit acestui text

legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință

imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate,

„fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile

locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Chiar dacă textul legal

menționat are ca obiect principal de reglementare dreptul foștilor chiriași de a

li se asigura cu prioritate o locuință de către autoritățile locale și centrale

ale statului, din conținutul acestui text reiese clar ce anume a înțeles legiuitorul

prin „desființarea” contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situația

în care acestea au fost anulate, dar și ipoteza în care și-au pierdut efectul ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului. Cu toate acestea,

cele două situații de „desființare” a actului juridic nu produc aceleași consecințe

juridice.

Art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea

nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Din conținutul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru acordarea prețului de piață, se impune

îndeplinirea cumulativă a două condiții: încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Or, în speță, prin decizia

civilă nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, irevocabilă,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia

reclamanta dobândise imobilul în cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Motivul de nulitate a

contractului de vânzare-cumpărare, reținut de instanță în motivarea deciziei menționate,

a fost cel decurgând din nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995,

text potrivit căruia chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie

în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea

termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală

sau în rate a prețului.

Rezultă că instanța de

apel a reținut corect, ținând seama și de statuările jurisdicționale anterioare,

că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, acesta fiind constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă. În consecință, reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obținerea prețului de piață

al imobilului, nefiind întrunită condiția ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare

să se fi făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța învestită cu

cererea reclamantei de restituire a prețului de piață nu ar fi putut să reanalizeze

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare decât cu încălcarea puterii de lucru

judecat a deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 a Curții de Apel București.

Aspectele invocate în

motivarea recursului, referitoare la dispozițiile Legii nr. 112/1995 (care s-au

reținut, în procesul anterior, ca fiind eludate cu ocazia încheierii contractului

de vânzare-cumpărare), împrejurarea că altor persoane care au cumpărat apartamente

în același imobil li s-au menținut contracte de vânzare-cumpărare (inclusiv, raportat

la acest aspect, invocarea lipsei de certitudine legislativă și insecuritatea juridică

generată de soluționarea neunitară a unor cauze vizând apartamente din același imobil,

aflate în situație identică), sunt irelevante în cadrul acestui litigiu, care presupune

verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață, și nu a condițiilor de validitate

ale contractului de vânzare-cumpărare.

Invocarea deciziei civile

nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005 nu constituie o eroare, așa cum susține

recurenta. Existența acestei decizii este hotărâtoare în dezlegarea pricinii, deoarece

anularea contractului de vânzare-cumpărare face ca una dintre condițiile prevăzute

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 să nu fie îndeplinită.

Susținerea recurentei,

în sensul că această decizie civilă conține afirmații contrazise de probele aflate

la dosar nu poate fi examinată în acest cadru procesul, deoarece decizia este irevocabilă,

ca urmare a respingerii recursului, neputând face obiectul unui nou control judiciar.

Argumentul recurentei

privind investițiile efectuate la imobil este străin de cadrul procesual al prezentului

litigiu. Instanța a fost învestită exclusiv cu cererea privind acordarea prețului

de piață, îndreptată împotriva pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, nu cu

o cerere privind acordarea valorii îmbunătățirilor, care își are temeiul legal în

prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și care trebuie promovată împotriva persoanei

îndreptățite la restituire în natură.

Împrejurarea că valoarea

imobilelor, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era mult mai

scăzută, comparativ cu cea actuală, nu constituie un argument pentru stabilirea

unui cuantum mai mare al despăgubirii cuvenite reclamantei. Ca urmare a anulării

contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta se încadrează în prevederile art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cuvenindu-i-se doar prețul actualizat plătit

în baza contractului de vânzare-cumpărare, indiferent de valoarea actuală a imobilului.

Pentru același considerent, nu poate fi avută în vedere nici susținerea reclamantei

privind imposibilitatea de a-și cumpăra o nouă locuință cu suma acordată de instanța

de apel. Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea unei despăgubiri

la valoarea unei locuințe similare, ci doar restituirea prețul actualizat plătit

la cumpărarea imobilului.

Susținerea recurentei

potrivit căreia doar Statul ar fi eludat prevederile legii cu ocazia vânzării, nu

poate fi primită, având în vedere că actul de înstrăinare a fost sancționat cu nulitatea

absolută, determinată de încălcarea unei dispoziții legale imperative, iar această

sancțiune antrenează ineficacitatea actului juridic, în privința ambelor părți contractante.

Ca efect al nulității, părțile sunt repuse în situația anterioară, în sensul că

fiecare va avea dreptul la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului

anulat (restitutio in integrum), prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

fiind o aplicație a acestui principiu. Or, prestația efectuată de reclamantă în

baza contractului a fost plata prețului, fiind îndreptățită, așadar, doar la restituirea

sumei plătite cu acest titlu, actualizată, așa cum prevede textul legal menționat.

Față de motivul de nulitate

absolută, reținut pentru desființarea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv,

încălcarea unei norme legale imperative, și în raport de dispozițiile legale care

stabilesc pentru această ipoteză doar dreptul la prețul plătit, actualizat, nu poate

fi primită susținerea recurentei referitoare la buna sa credință la momentul încheierii

contractului.

Invocarea condițiilor

în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, sub aspectul posibilității

de a verifica existența unei cereri de restituire la momentul încheierii contractului,

respectiv, șansele de soluționare favorabilă pe care le avea respectiva cerere,

constituie apărări care trebuiau invocate în cadrul procesului având ca obiect nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare și revendicare. În această fază a raporturilor

juridice dintre părți, asemenea verificări nu se mai pot efectua, fără a se ajunge

la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile pronunțate în litigiul

anterior.

În raport de obiectul

prezentei cauze, instanța de apel a procedat în mod corect, verificând condițiile

legale pentru acordarea prețului de piață, solicitat de reclamantă, prevăzute de

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, și anume, existența unui contract încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființarea prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă a acestui contract, condiții care trebuiau întrunite cumulativ.

În speță, una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, deoarece s-a statuat că

actul s-a încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care

o reanalizare a împrejurărilor încheierii contractului, care să conducă la o eventuală

constatare a bunei-credințe a reclamantei, nu mai este posibilă.

Faptul că Statul nu și-a

îndeplinit obligația de a respecta Legea nr. 112/1995, ceea ce a condus la desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, atrage răspunderea acestuia în condițiile legii.

Prin decizia instanței de apel s-au aplicat corect prevederile legale, care instituie

răspunderea statului, prin organele sale reprezentative, în acest caz, prin Ministerul

Finanțelor Publice, răspunderea fiind limitată la prețul actualizat plătit de chiriaș

în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat.

Împrejurarea că prevederile

art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 lasă posibilitatea ca un astfel

de contract să fie anulat în instanță, fără a se concluziona automat reaua credință

a cumpărătorului, nu este de natură să înlăture concluzia și soluția instanței de

apel. Atâta vreme cât una dintre condițiile pentru acordarea prețului de piață este

aceea ca actul să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar în cauză

această condiție nu este îndeplinită, verificarea bunei credințe a cumpărătoarei

nu ar avea nicio finalitate.

Conduita fostului proprietar

și maniera în care acesta și-a condus demersurile judiciare, finalizate cu obținerea

imobilului în natură, nu face obiectul verificării în acest cadru procesual, împotriva

proprietarului nefiind formulată nicio cerere care să justifice analiza acestor

aspecte.

În ceea ce privește recursul

declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prima critică, referitoare

la încălcarea prevederilor art. 1337 și art. 1344 C. civ. din 1864, este nefondată,

deoarece aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză.

Contrar susținerilor recurentului,

în situația dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor

Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținerea recurentului

în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului este lipsită de substanță, nefiind un argument fundamentat

din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale

ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul

modalității de dezdăunare prevăzută de art. 50

1

și art. 50 alin. (2),

dar și al titularului obligației de despăgubire.

Calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice rezultă din voința legiuitorului, care a instituit

obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate

că nu a participat la încheierea contractului. Atare obligație este justificată

de faptul că această instituție este cea care dispune, în condițiile legii, de fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în

care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași.

În consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect,

ca nefondate.

În ceea ce privește întinderea

obligației stabilite în cauză în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, se constată

că, în mod corect, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la restituirea

integrală a prețului (din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995), incluzând comisionul de 1% din prețul de vânzare stabilit în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 prevede obligația Ministerului Finanțelor Publice de restituire

a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum

și sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menționat,

indiferent de elementele componente ale acestuia și, deci, indiferent dacă vreuna

dintre componentele prețului a fost sau nu virat în acest fond. Drept urmare, vor

fi respinse și criticile pe acest aspect.

De asemenea, vor fi respinse

și susținerilor referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de

judecată, soluția instanței de apel fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aplicarea acestei norme, este suficientă

culpa procesuală, rezultată din simplul fapt al admiterii pretențiilor părții adverse

care a dovedit efectuarea acestor cheltuieli.

În raport cu aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge recursurile declarate

de reclamanta B.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 262/A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 mai 2014.