ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4092/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4092/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2574/2011,

Judecătoria Suceava a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Suceava, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la

data de 31 mai 2011.

Prin cererea

formulată la data de 23 decembrie 2010, reclamantul P.G. a chemat în judecată

pe pârâtul S.I.P.I. Suceava, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

300.000 RON reprezentând daune morale, decurgând dintr-o cauză penală.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că la data de 24 iunie 2003 a formulat plângere penală

împotriva numiților I.C., I.A., I.M., I.G. și N.A., care i-au incendiat

locuința, însă Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți a dispus neînceperea

urmăririi penale. La data de 6 iunie 2005 s-a adresat Postului de Poliție Marginea

cu solicitarea de interceptare a telefonului familiei I.C. și A. și de

înregistrare a discuțiilor dintre el și I.C.

La cererea

Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, la data de 9 iunie 2005,

Judecătoria Rădăuți a emis în Dosarul nr. 5877/2005 autorizația de interceptare

și înregistrare convorbiri, specificându-se că acestea vor fi efectuate prin

personalul specializat din cadrul S.I.P.I. Suceava, că la data de 4 iulie 2005,

să dispună suspendarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice.

Reclamantul a

precizat că S.I.P.I. Suceava se face vinovat de faptul că nu a transcris și

prezentat Judecătoriei Rădăuți înregistrarea dintre el și I.C. efectuată la

data de 10 iunie 2005, că înregistrările au fost secretizate, iar prin stoparea

acestora din proprie inițiativă, i-a provocat un prejudiciu material și moral.

Prin precizarea de

acțiune, făcută la 16 septembrie 2011, reclamantul a arătat că pârâtul se face

vinovat și de faptul că abia după o săptămână de la primirea încheierii de autorizare

a interceptării și înregistrării telefonice a sesizat Judecătoria Rădăuți,

solicitându-se îndreptarea erorii materiale și menționarea numărului de telefon

cu privire la care urma a se efectua interceptarea.

Reclamantul a arătat

că, deși pârâtul trebuia de urgență, începând cu data de 16 iunie 2005, să

procedeze la efectuarea interceptărilor și înregistrării convorbirilor

telefonice, abia după 7 zile a făcut demersuri în acest sens, constatând însă

că nr. de telefon mobil nu a fost utilizat de nicio persoană prezentată în

autorizația emisă de instanță, motiv pentru care în perioada 9 iunie 2005 - 4

iulie 2005, acesta, din proprie inițiativă, a suspendat executarea obligației

stabilite în sarcina sa.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Ulterior, s-a lărgit

cadrul procesual cu D.G.I.P.I. Suceava, cu Statul Român - prin Ministerul

Finanțelor Publice București și cu Ministerul Internelor și Reformei

Administrative București.

Prin Sentința nr. 795

din 27 martie 2012, Tribunalul Suceava a admis excepția lipsei capacității de

folosință a S.I.P.I. Suceava, a respins acțiunea având ca obiect pretenții

formulată de reclamantul P.G. în contradictoriu cu pârâtul S.I.P.I. Suceava, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul

Finanțelor Publice București, a respins acțiunea având ca obiect pretenții

formulate de reclamantul P.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin

Ministerul Finanțelor Publice București, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea având ca obiect

pretenții formulată de reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Administrației și Internelor București.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a chemat în judecată S.I.P.I.

Suceava, care este o structură internă a D.G.I.P.I., un dezmembrământ al

acesteia, fără personalitate juridică și, prin urmare, conform art. 41 alin.

(1) C. proc. civ., nu poate sta în proces în calitate de pârât, neavând

capacitate de folosință. În consecință, instanța a admis excepția lipsei

capacității de folosință a pârâtului S.I.P.I. Suceava și a respins ca atare

acțiunea îndreptată împotriva acestuia.

De asemenea, instanța

a apreciat că este fondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice București,

reținând că art. 52 din Constituția României reglementează dreptul persoanelor

vătămate de o autoritate publică, însă răspunderea patrimonială a statului

vizează prejudiciile cauzate prin erori judiciare, condițiile acestei

răspunderi fiind stabilite prin prevederile art. 504 C. proc. pen., care nu

sunt incidente în speța de față.

Antrenarea

răspunderii statului în temeiul art. 998 - 1000 C. civ. nu se justifică,

întrucât, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul-lege nr. 31/1954, statul nu

răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă

sunt persoane juridice. Or, în cauza de față, pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor, chemat a răspunde pentru structura din subordine, S.I.P.I.

Suceava, are personalitate juridică, astfel încât instanța a respins acțiunea

formulată împotriva Statului Român, ca fiind împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a invocat prin întâmpinare excepția prescripției

dreptului la acțiune, pe care instanța a admis-o.

Conform dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă,

în vigoare la data introducerii acțiunii, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

Prin urmare, termenul

de prescripție începe să curgă în speța de față, cel mai târziu de la data la

care reclamantul a formulat plângere penală împotriva lucrătorilor S.I.P.I.

Suceava, respectiv la data de 12 mai 2006, întrucât la data formulării

plângerii penale, reclamantul cunoștea că instituția Ministerului

Administrației și Internelor, în calitate de comitent, era ținută a răspunde

pentru prepușii săi, indiferent cum s-ar fi numit aceștia.

Referitor la

prejudiciul pe care reclamantul a susținut că l-a suferit, instanța a constatat

că în plângerea penală s-a invocat săvârșirea de către lucrătorii S.I.P.I.

Suceava a faptei prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., respectiv abuz în

serviciu contra intereselor persoanei, ceea ce presupune că păgubitul cunoștea

prejudiciul rezultat ca urmare a comiterii faptei, textul de lege care

incriminează această faptă instituind condiția existenței unei vătămări. Prin

urmare, instanța a constatat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la data de 12 mai 2009, cu mult înainte

de data depunerii cererii în despăgubiri (23 decembrie 2010).

În cauză nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen. invocate de

reclamant, întrucât aceste reglementări au în vedere situațiile în care daunele

morale s-au născut sau descoperit după pronunțarea hotărârii penale de primă

instanță. Ori, în speța de față nu s-a pronunțat o hotărâre penală care să

vizeze fondul cauzei penale, ci una prin care a fost soluționată plângerea

reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Totodată, nu ne aflăm

în prezența unor daune morale născute sau descoperite ulterior, întrucât o

suferință morală ale cărei efecte nu au fost reparate pe o perioadă mai lungă

de timp nu poate fi asimilată cu situația nașterii unui nou prejudiciu moral,

de vreme ce în discuție este vorba de o singură faptă considerată ilicită, săvârșită

în perioada 9 iunie 2005 - 4 iulie 2005.

Fiind admisă excepția

invocată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, instanța a respins

și acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât, ca fiind prescrisă.

Prin Decizia civilă

nr. 16 din 16 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.G., împotriva Sentinței

civile nr. 795 din 27 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Suceava în Dosarul

nr. 11773/314/2010.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Legat de calitatea

procesuală pasivă a persoanelor chemate în judecată, în raport de dispozițiile

art. 41 C. proc. civ., art. 504 C. proc. pen. și art. 31 din Decretul nr.

31/1954, în mod corect s-a apreciat că prezenta cauză civilă în răspundere

delictuală se impune a fi soluționată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor. Față de persoana invocată de către reclamant ca

fiind autorul faptei producătoare de prejudicii, respectiv salariații S.I.P.I.

Suceava, prin punerea în mod defectuos în executare a autorizației de

interceptare și înregistrare a convorbirilor telefonice dintre reclamant și

persoanele expres menționate în autorizație, în mod corect a fost reținută

excepția lipsei capacității de folosință a S.I.P.I. Suceava, respectiv a lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Și excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantului a fost soluționată corect de

instanță în cauză.

Deși prin motivele de

apel reclamantul a susținut că au fost solicitate daunele ce i-au fost produse

în ultimii trei ani anteriori promovării prezentei acțiuni, în cuprinsul

acțiunii formulate nu a fost făcută vreo mențiune în acest sens. În tot cursul

soluționării cauzei în fața primei instanțe au fost solicitate daunele morale

provocate reclamantului prin neefectuarea înregistrărilor convorbirilor

telefonice autorizate prin Încheierea penală din 9 iunie 2005, pronunțată de

Judecătoria Rădăuți în Dosarul nr. 5877/2005.

În lipsa unei

precizări exprese cu privire la perioada pentru care au fost solicitate

daunele, în mod corect prima instanță a apreciat că daunele au fost solicitate

pentru întreaga perioadă, de la momentul săvârșirii faptei producătoare de prejudicii

invocate de către reclamant, iar nu doar pentru ultimii trei ani înainte de

sesizarea instanței.

Chiar dacă suferința

morală invocată este susceptibilă de prelungire în timp, neexistând un moment

în care producerea acesteia să fie considerată încetată, reclamantul trebuia să

indice în mod expres faptul că daunele au fost solicitate doar pentru o parte

din intervalul de timp de la începerea suferinței invocate și momentul

sesizării instanțelor.

În condițiile

indicării generice a unei sume globale ce reprezintă contravaloarea daunelor

morale solicitate, instanța nu putea aprecia cu privire la cuantumul

corespunzător ultimilor 3 ani anteriori formulării prezentei acțiuni, cuantum

cu privire la care s-ar fi putut aprecia că nu este împlinit termenul de prescripție.

Contrar susținerilor

reclamantului, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă.

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (3) C. proc. pen., "Repararea pagubei se face

potrivit dispozițiilor legii civile", cu atât mai mult cu cât prezenta

cauză vizează o acțiune în atragere a răspunderii civile delictuale după

epuizarea căilor procesuale penale.

Dispozițiile art. 15

alin. (2) C. proc. pen., invocate de reclamantul-apelant se referă la

modalitățile de exercitare a acțiunii civile în cadrul procesului penal, fără a

avea vreo influență cu privire la dispozițiile procesuale sau de drept material

aplicabile în cadrul acțiunii civile pornite după parcurgerea procedurilor

penale (constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale,

precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare).

Exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal va avea influență asupra

acțiunii civile exercitate ulterior, în fața instanței civile, în conformitate

cu dispozițiile art. 19 alin. (3) și (4): "De asemenea, poate să pornească

acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte

civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal,

dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea

introdusă la instanța civilă se suspendă. Persoana vătămată care a pornit

acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se

adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea

în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost

reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă

aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă". Din cuprinsul acestor

dispoziții legale a rezultat că instanța civilă nu este în niciun mod limitată

în aplicarea dispozițiilor legale civile, atât în ceea ce privește dispozițiile

procesuale, cât și ale celor de drept material.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea formulată de către

reclamant este prescriptibilă în termenul general de 3 ani. Termenul a început

să curgă, astfel cum a reținut și prima instanță, la data la care păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea (art. 8).

Din situația de fapt

amplu expusă de către reclamant, atât în fața primei instanțe, cât și în apel,

prescripția a început să curgă la data formulării de către reclamant a

plângerii penale pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanei, prevăzute de art. 246 C. pen. (12 mai 2006), la momentul

respectiv acesta invocând că salariații pârâtului S.I.P.I. Suceava nu au pus în

mod corespunzător în executare autorizația emisă de Judecătoria Rădăuți.

Apelantul a invocat

faptul că s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal înainte de

expirarea termenului de prescripție, întreruperea acestui termen permițându-i

analizarea pe fond a pretențiilor formulate în prezentul cadru procesual.

Potrivit propriilor afirmații, constituirea de parte civilă, forma de

exercitare a acțiunii civile pe care era îndreptățit să o formuleze, a avut loc

la termenul din 13 ianuarie 2010, când au avut loc dezbaterile asupra plângerii

împotriva actelor procurorului ce făcea obiectul Dosarului 10276/3014/2009 al

Judecătoriei Suceava.

Față de susținerile

reclamantului-apelant, instanța a reținut că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora cursul

prescripției se întrerupe: (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în

judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță

judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; (...) Prescripția nu

este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de

chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a

perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Având în vedere că

acțiunea civilă formulată de reclamant în cadrul procedurii penale a fost

respinsă ca inadmisibilă, instanța a constatat că nu poate produce efectul

întreruptiv de prescripție cererea formulată, astfel încât soluția primei

instanțe de respingere a prezentei acțiuni în daune ca prescrisă urmează a fi

menținută ca legală.

Referitor la

susținerea reclamantului privind greșita reținere a excepției în prezenta

cauză, în condițiile în care aceasta a fost invocată de pârâtul Statul Român -

prin Ministerul Finanțelor Publice - cu încălcarea dispozițiilor art. 2513 C.

civ., instanța o constată ca fiind neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor 6 alin.

(5) C. civ. - Legea nr. 287/2009, "Dispozițiile legii noi se aplică

tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după

intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa

în vigoare.". Cum faptul producător de prejudicii invocat de reclamant a

fost săvârșit înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor legale invocate de

reclamant (1 octombrie 2011), în mod corect prima instanță nu a dat curs

solicitării reclamantului de respingere a excepției incidente. Mai mult decât

atât, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ. - Legea nr. 287/2009,

"Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data

intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale

care le-au instituit", astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 18

din Decretul-lege nr. 167/1958, instanța putea invoca și din oficiu excepția

prescripției dreptului reclamantului de a formula prezenta acțiune.

Împotriva Deciziei

civile nr. 16 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava,

secția I civilă, a declarat recurs reclamantul P.G., în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În criticile

formulate recurentul-reclamant, după o prezentare a situației de fapt, a

susținut în esență următoarele:

Sub un prim aspect a

arătat că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 8 - 10 din Decretul

nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, care reglementează materia

prescripției dreptului la acțiune.

În acest sens a

susținut că greșit instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune și pe cale de consecință a dispus respingerea acțiunii sale formulate

împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, considerând că termenul de

prescripție a început să curgă de la data de 22 mai 2006, când a formulat

plângere penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, împotriva

lucrătorilor S.I.P.I. Suceava, întrucât la data formulării plângerii penale,

reclamantul cunoștea că instituția Ministerul Administrației și Internelor, cum

se numea atunci, în calitate de comitent, era ținută a răspunde pentru prepușii

săi.

Recurentul a

menționat și că, având în vedere faptul că s-a constituit parte civilă în

cadrul procesului penal, instanța judecătorească sau organul abilitat trebuia

să constate că potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, a fost întrerupt

termenul de prescripție, astfel că putea să treacă la analiza cauzei pe fond.

Intimatul-pârât

Ministerul Afacerilor Interne București, prin Întâmpinarea depusă la 21 iunie

2013, a cerut respingerea recursului reclamantului ca nefondat, pentru motivele

expuse în scris.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva Deciziei civile nr.

16 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I

civilă, prin prisma criticilor formulate și temeiurilor de drept invocate,

constată că acesta este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:

Întrucât recursul

vizează nelegalitatea deciziei din apel doar sub aspectul prescripției, Înalta

Curte, în limitele sesizării, se va pronunța numai pe aspectul criticat.

În cazul de față,

acțiunea în reparație a daunei morale cade sub acțiunea prescripției

extinctive, fiind deci prescriptibilă, conform dreptului comun.

Prin urmare, în

privința valorificării pretențiilor civile în afara procesului penal, sunt

aplicabile dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, în vigoare la data introducerii acțiunii.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul prescripției este de 3 ani.

Conform dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din decretul menționat, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

Prin urmare, termenul

de prescripție a început să curgă în speță, de la data formulării de către

reclamant a plângerii penale împotriva lucrătorilor S.I.P.I. Suceava, respectiv

la 12 mai 2006, când reclamantul cunoștea că instituția Ministerului

Administrației și Internelor, în calitate de comitent, era ținută a răspunde

pentru prepușii săi, indiferent cum s-ar fi numit aceștia.

Legat de prejudiciul

pe care reclamantul a susținut că l-a suferit, instanța de apel a constatat că

în plângerea penală s-a invocat săvârșirea de către lucrătorii S.I.P.I. Suceava

a faptei prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., respectiv abuz în serviciu

contra intereselor persoanei, ceea ce presupune că păgubitul cunoștea

prejudiciul rezultat ca urmare a comiterii faptei, textul de lege care

incriminează această faptă instituind condiția existenței unei vătămări.

Or, raportat la data

înregistrării acțiunii pe rolul Judecătoriei Suceava, 23 decembrie 2010,

acțiunea reclamantului era prescrisă.

Din această

perspectivă, instanța de apel a examinat în mod corect cauza dedusă judecății,

în limitele învestirii, reținând că pentru pretențiile formulate de reclamant,

conform prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, termenul general de prescripție s-a îndeplinit la data de 12 mai

2009, cu mult înainte de data depunerii cererii în despăgubiri, 23 decembrie

2010.

Potrivit prevederilor

art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe

prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de

arbitraj necompetent.

Prescripția nu este

întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în

judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori

dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Având în vedere

faptul că, în cauză, nu a intervenit niciunul din motivele de întrerupere a

cursului prescripției, întrucât acțiunea civilă formulată de reclamant în

cadrul procedurii penale a fost respinsă ca inadmisibilă, instanța de apel a

constatat în mod corect că acțiunea reclamantului este prescrisă.

Față de această

situație, cum decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva Deciziei civile nr. 16 din 16

octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ