ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3137/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3137/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2772 F din 8

decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția comercială, s-a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții G.B.C. și D.R. în

contradictoriu cu pârâta B. SA, acțiunea având ca obiect solicitarea de a se

constata nulitatea absolută a clauzei de exigibilitate anticipată stipulată în

Cap. 4, pct. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la Contractul de

credit nr. AA din 17 aprilie 2007.

Instanța a reținut în

motivarea sentinței că între părți s-a încheiat Contractul de credit bancar nr.

AA din 17 aprilie 2007, prin care pârâta le-a acordat reclamanților un credit

de 15.053 euro, pe o perioadă de 360 de luni, pentru achiziționarea unui imobil

și că la pct. 4.11 s-a prevăzut o clauză privind exigibilitatea anticipată

conform căreia, dacă în termen de 30 de zile de la data scadenței nu se achită

rata totală de rambursat, întregul credit și toate celelalte obligații asumate

devin exigibile, iar banca este îndreptățită să procedeze la recuperarea

creanțelor pe calea executării silite, prin valorificarea garanțiilor

asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului.

Reclamanții susțin că nu au știut despre această clauză care nu le-a fost adusă

la cunoștință și față de care nu există consimțământul liber exprimat.

Tribunalul a

constatat că în cauză nu sunt dovedite nici manopere dolosive și nici eroarea

invocate, deoarece chiar dacă clauzele privind exigibilitatea erau clauze de

adeziune fiind cuprinse în anexa contractului de credit care cuprinde

Condițiile generale de creditare, ele nu au fost ascunse reclamanților.

S-a apreciat că, în

măsura în care reclamanții nu cunoșteau conținutul Condițiilor generale puteau

cere timp pentru a le citi sau puteau să refuze semnarea contractului în cazul

în care nu erau siguri de ceea ce semnează.

Intervenirea unor

neînțelegeri ulterioare încheierii contractului legate de punerea în executare

a acestuia nu atrage nulitatea sa parțială, întrucât condițiile de validitate

se analizează în raport de data încheierii contractului.

S-a reținut că

reclamanții puteau și chiar aveau obligația de a se interesa de condițiile

contractului și de a cere eventual informații suplimentare.

Tribunalul a

considerat că nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului reclamanților la

semnarea contractului de credit, astfel că cererea a fost respinsă.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, s-a apreciat că din

suma totală pretinsă cu acest titlu (5.350,60 RON), în temeiul art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., doar suma de 2.000 RON constituie cheltuieli necesare, reale

și rezonabile, având în vedere munca prestată de avocat raportată la gradul de

complexitate al cauzei, la probele administrate și la procedurile efectuate în proces.

Ambele părți au

atacat cu apel sentința primei instanțe.

Prin Decizia civilă

nr. 182 din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta B. SA împotriva Sentinței

civile nr. 2772/F din 8 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Ialomița,

secția civilă, în Dosarul nr. 2990/98/2011 și, în consecință, a fost schimbată

în parte sentința atacată, în sensul că au fost obligați reclamanții la plata

către pârâtă și a sumei de 3.350,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Totodată, s-a

respins apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de către apelanții G.B.C.

și D.R., ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța de fond a

fost învestită de către reclamanți cu soluționarea unei acțiuni în constatarea

nulității absolute a clauzei de exigibilitate anticipată stipulată în

Condițiile generale anexă la Contractul de credit nr. AA din 17 aprilie 2008

încheiat cu pârâta B., nulitate justificată de lipsa consimțământului la

încheierea contractului.

Critica apelanților

referitoare la neadministrarea probei testimoniale pentru a se face dovada

semnării Condițiilor generale care includ clauza de exigibilitate anticipată a

doua zi după semnarea contractului de credit a fost considerată neîntemeiată,

întrucât faptul ce urma a fi probat este necontestat de către partea adversă,

nefiind așadar îndeplinită cerința de utilitate a probei, conform art. 167

alin. (1) C. proc. civ.

Și criticile

referitoare la reținerea eronată a existenței consimțământului reclamanților la

semnarea contractului de credit au fost, de asemenea, apreciate ca

neîntemeiate.

Reclamanții au

invocat lipsa totală a consimțământului, respectiv faptul că nu li s-a adus la

cunoștință existența clauzei de exigibilitate anticipată care era inserată doar

în Condițiile generale la contractul de credit, anexă care a fost semnată a

doua zi după încheierea contractului de credit.

Curtea de apel a

reținut din motivarea acțiunii că reclamanții cunoșteau faptul că urmează să

încheie un contact de credit care este în formă standardizată și ale cărui

clauze sunt preformulate și că, deși au întrebat despre acestea, li s-a răspuns

că pot fi găsite pe internet sau la sediul băncii, iar a doua a zi după

încheierea contractului de credit, odată cu semnarea contractului de ipotecă au

semnat și Condițiile generale.

Instanța de apel a

reținut că, din propriile susțineri ale reclamanților rezultă că aceștia erau

în deplină cunoștință de împrejurarea că încheie un contract de credit în formă

standardizată care trebuie să conțină și Condiții generale, preformulate. Cu

privire la acestea banca și-a îndeplinit obligația de informare prin punerea la

dispoziția clienților în forma afișării la sediul băncii și prin postare pe

internet, împrejurare adusă la cunoștința reclamanților, așa cum afirmă în

motivarea cererii de chemare în judecată.

S-a apreciat de către

instanța de apel că afișarea la sediul băncii și postarea pe internet a acestor

Condiții generale - clauze standard - constituie o modalitate accesibilă

oferită reclamanților, în calitate de clienți ai băncii, de a lua cunoștință de

conținutul tuturor clauzelor din contractul de credit.

Revenea însă

reclamanților obligația de minimă diligență de a citi aceste clauze

preformulate ce constituie Condițiile generale la contractul de credit și în

ipoteza în care nu se considerau suficient de lămuriți cu privire la efectele

și consecințele juridice ale acestora aveau dreptul de a cere informații

suplimentare, explicații și alte clarificări pentru a fi în deplină cunoștință

de cauză cu privire la regulile ce reglementează respectivul contract.

În concluzie, curtea

de apel a constatat că în mod întemeiat a considerat instanța de fond că

reclamanții nu au făcut dovada lipsei de consimțământ la încheierea

contractului de credit și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, apelul declarat

de apelanții G.B.C. și D.R. fiind respins ca nefondat.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelanta B. referitor la soluția instanței de micșorare a

cheltuielilor de judecată acordate în urma respingerii acțiunii reclamanților,

curtea de apel a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 274 C.

proc. civ., respectiv că reclamanții au căzut în pretenții, acțiunea acestora

fiind respinsă ca neîntemeiată și, totodată, la dosar au fost depuse

înscrisurile doveditoare privind cheltuielile efectuate de pârâtă cu procesul,

mai exact dovada achitării onorariului către avocatul ales să reprezinte partea

în proces.

În acord cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de fond avea de

verificat măsura în care aceste cheltuieli de judecată sunt reale, necesare și

rezonabile și au fost efectuate de partea care a câștigat procesul în timpul și

în legătură cu acel litigiu.

Curtea de apel a

apreciat că suma totală de 5.350,60 RON solicitată de pârâtă reflectă atât

valoarea pricinii, cât și activitatea desfășurată de avocat, ale cărui apărări

au fost reținute în considerentele sentinței, precum și pregătirea profesională

a avocatului, motiv pentru care, a admis apelul formulat de B. și a schimbat

soluția instanței privind cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de

judecată în sensul că a obligat reclamanții la plata către pârâtă și a sumei de

3.350,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, care au solicitat, în temeiul art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., casarea hotărârii instanței de apel și, ținând cont

de faptul că este necesară administrarea probei cu martori, respinsă în mod

netemeinic și nelegal de instanța de fond, trimiterea cauzei spre rejudecare

Curții de Apel București, obligând, totodată, intimata la plata cheltuielilor

de judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au afirmat că decizia instanței de

apel este nelegală, deoarece:

interpretat greșit dispozițiile art. 156 C. proc. civ. încălcând dreptul la

apărare, a respins cererea de amânare formulată de reprezentantul reclamanților

la primul termen de judecată, întemeiată pe imposibilitatea de prezentare,

dovedită cu înscrisuri. În opinia recurenților, motivarea respingerii cererii

conține o interpretare greșită, susținându-se că potrivit art. 156 C. proc.

civ. cererea nu este formulată de partea însăși în condițiile în care articolul

de lege invocat nu impune formularea cererii de parte însăși (în drept, art.

304, pct. 9 C. proc. civ.).

instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte se

reține că intimata nu a contestat că acele condiții generale s-au semnat a doua

zi (motiv pentru care a fost respinsă cererea reclamanților cu privire la

administrarea probei testimoniale), dar, pe de altă parte, se susține că

reclamanții ar fi avut cunoștință de condițiile generale la momentul semnării

contractului (în drept, art. 304, pct. 7 C. proc. civ.). Instanța de apel a

reținut greșit că "banca și-a îndeplinit obligația de informare prin

punerea la dispoziția clienților în forma afișării la sediul băncii și prin

postare pe internet, împrejurare adusă la cunoștința reclamanților". Din

documentele depuse la dosar nu s-a dovedit că banca, până la momentul semnării

contractului, ar fi informat reclamanții în legătură cu existența și publicarea

"condițiilor generale".

apelul declarat de pârâtă:

Hotărârea instanței

de apel nu poate fi considerată motivată (în drept, art. 304, pct. 7 C. proc.

civ.), deoarece: motivul că acțiunea a fost respinsă, fapt pentru care

reclamanții au căzut în pretenții, nu este un motiv pentru aprecierea

cuantumului onorariului, ci pentru acordarea de cheltuieli de judecată.

Instanța de fond nu a respins cererea formulată de intimata-pârâtă cu privire

la cheltuieli de judecată, ci a acordat cheltuieli de judecată pârâtei, însă a

considerat, în mod legal și întemeiat, că suma de 2.000 RON constituie

cheltuieli necesare, reale și rezonabile, având în vedere munca prestată de

avocat raportată la gradul de complexitate al cauzei, la probele administrate.

Motivul legat de valoarea pretențiilor nu este unul legal, deoarece nu reflectă

în niciun fel activitatea desfășurată de avocat. Motivul că intimata a avut

câștig de cauză datorită faptului că apărările avocatului ar fi fost reținute

în considerentele hotărârii nu constituie un motiv legal de aprobare a unui

cuantum ridicat pentru onorariu, deoarece, de regulă, concluziile apărătorilor

sunt luate în considerare. În fine, motivul referitor la pregătirea

profesională a avocatului este doar enunțat (fiind ca și inexistent), deoarece

nu se arată pe ce s-a bazat concluzia privind pregătirea profesională a

avocatului și motivul pentru care aceasta ar trebui să fie considerată una

specială.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele care succed:

Hotărârea instanței

de apel în sensul respingerii de către instanța de apel a cererii de acordare a

unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării este legală și

temeinică, motivul de recurs constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art.

156 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.

Potrivit art. 156 C.

proc. civ., "instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de

apărare, temeinic motivată", condițiile impuse de legiuitor fiind: o

cerere temeinic motivată, justificată de lipsa de apărare reprezintă o

chestiune de apreciere a instanței.

Cererea de amânare

formulată de reprezentantul recurenților nu îndeplinea niciuna din aceste

condiții, cererea de amânare formulată în temeiul art. 156 de parte având

caracter de excepție.

Cu toate acestea,

prin cererea de acordare a unui termen de judecată, apărătorul recurenților a

oferit o motivare lacunară, învederând faptul că "prezența mea este strict

necesară la Judecătoria Urziceni (...)", o asemenea cerere necorespunzând

exigențelor legale. Mai mult, în condițiile art. 40 din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat coroborat cu art. 234 din

Statului profesiei de avocat, reprezentantul recurenților avea obligația

asigurării reprezentării la termenul de judecată acordat, fie personal, fie

prin asigurarea substituirii.

De asemenea, nici cea

de-a doua condiție impusă de legiuitor pentru acordarea termenului nu este

îndeplinită, în condițiile în care recurenții formulaseră cererea de apel,

precum și întâmpinare la cererea pârâtei de apel, aspecte față de care în mod

legal a apreciat instanța de apel că nu se justifică acordarea unui nou termen

de judecată pentru pregătirea apărării.

Potrivit art. 156 C.

proc. civ., nu există obligația instanței de a acorda termen în orice

împrejurare, ci amânarea procesului presupune libera apreciere a instanței în

raport cu natura litigiului și împrejurările specifice în care cererea de

amânare a fost formulată, și sub acest aspect critica recurenților fiind

neîntemeiată.

Prin modul de

soluționare al cauzei de către Curtea de Apel București nu se poate susține că

a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în accepțiunea dispozițiilor

art. 6 din Convenție și nici încălcarea principiului contradictorialității

procedurii.

Activitatea de

judecată a instanței presupune aplicarea cu prioritate a principiilor de bază

ale procesului civil, între care se află și acela al asigurării dreptului la un

proces echitabil. Altfel spus, art. 6 impune tribunalului obligația de a

proceda la o examinare efectivă a motivelor argumentelor și a cererilor

părților, cu excepția aprecierii pertinenței lor, iar dreptul la apărare face

parte din dreptul fundamental al omului, situație în care se verifică

compatibilitatea Convenției cu respectarea acestor drepturi pentru buna

administrare a justiției și respectul principiului securității juridice.

Or, ambele instanțe

au examinat cu maximă rigurozitate, efectiv și concret, toate apărările

recurenților, constatând că aceștia nu pot obține anularea clauzei privind

exigibilitatea anticipată a creditului, pentru lipsa consimțământului, condiții

în care nu se poate invoca încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

De asemenea,

principiul contradictorialității constituie una din regulile de bază ale

desfășurării procesului civil și presupune ca orice aspect legat de

soluționarea pricinii să fie supus dezbaterii părților. Dezbaterile în

contradictoriu au loc între părțile care, legal citate, s-au prezentat în

instanță.

În caz contrar,

absența uneia dintre părți nu împiedică desfășurarea judecății întrucât, astfel

cum rezultă din dispozițiile art. 152 C. proc. civ., instanța are posibilitatea

să asculte susținerile părții prezente, putând primi excepțiile și apărările

părții care lipsește, situații explicite în apelul soluționat de Curtea de Apel

București, așa încât susținerile recurenților în sensul că hotărârea curții de

apel ar cuprinde motive contradictorii nu pot fi primite de către Înalta Curte,

fiind contrazise de cele consemnate în hotărârea judecătorească.

Hotărârea instanței

sub aspectul respingerii cererii de apel formulate de recurenți este legală și

temeinică. Afirmațiile recurenților în ceea ce privește atât greșita respingere

a probei testimoniale, cât și pretinsa contradictorialitate a deciziei recurate

sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Astfel, în ceea ce

privește critica adusă de recurenți modalității de soluționare a probei

testimoniale solicitate de aceștia pentru dovedirea faptului că "la

momentul la care s-a semnat contractul de credit reclamanții nu luaseră

cunoștință de condițiile generale pe care le-au semnat ulterior, odată cu semnarea

contractului de ipotecă", o asemenea critică nu poate fi analizată din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica astfel formulată fiind

nefondată.

Instanța de apel a

respins în mod legal această critică, reținând în esență lipsa de utilitate a

probei pe aspectul menționat, o asemenea critică nefiind în măsură să justifice

casarea deciziei recurate.

Recurenții omit

faptul că în materia admisibilității probei testimoniale, legiuitorul operează

cu o distincție netă între dovedirea faptelor juridice stricto sensu și actelor

juridice civile.

În acest sens, regula

generală este că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite neîngrădit cu

martori - este vorba de faptele naturale, care se produc independent de voința

omului și de care legea civilă leagă anumite efecte juridice, precum forța

majoră (trăsnetul, grindina, inundațiile etc.), și de acțiunile omenești

produse fără intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc în

puterea legii. Pot fi astfel probate: delictele și cvasidelictele; faptele

materiale constitutive ale posesiei; executarea ori neexecutarea unui contract;

viciile de consimțământ etc. Există însă fapte naturale care, de principiu, nu

pot fi probate cu martori, precum nașterea sau moartea, care se probează, de

regulă, cu acte de stare civilă.

În privința

admisibilității probării actelor juridice (negotium juris) prin declarațiile

martorilor, legea civilă instituie două reguli restrictive: interdicția de a

dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de

lege și interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui

înscris. Proba testimonială - astfel cum a fost propusă de recurenți - se

circumscrie interdicției de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul

unui înscris, respectiv peste cuprinsul însușit al Condițiilor Generale de

creditare.

Potrivit art. 1191

alin. (2) C. civ. de la 1864, "nu se va primi niciodată o dovadă prin

martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se

pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului,

chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depășește 250 RON". Această

regulă interzice, în principiu, mărturia destinată să combată conținutul

înscrisului constatator al unei operațiuni juridice, în care se presupune că

părțile au consemnat voința lor reală.

Așadar, ori de câte

ori părțile au întocmit un înscris pentru constatarea unei înțelegeri, chiar

pentru o sumă sau valoare mai mică de 250 RON, proba testimonială nu poate fi

admisă pentru a stabili că înțelegerea a fost alta, că părțile au convenit și

asupra altor lucruri decât cele scrise. Altfel zis, când părțile au constatat

raportul lor juridic printr-un înscris, orice modificări sau completări trebuie

să fie consemnate tot într-un înscris.

Nici critica vizând

pretinsa contradictorialitate a argumentelor reținute de instanța de apel nu

este întemeiată, Curtea de Apel București reținând că recurenții nu au făcut

dovada lipsei consimțământului la data încheierii Contractului de credit nr. AA

din 17 aprilie 2007 pentru a respinge cererea de apel, motiv pentru care se

impune și respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

De altfel, numai

contradicția dintre considerente și dispozitiv, respectiv atunci când nu există

nicio legătură între hotărârea pronunțată și motivele contradictorii

echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Hotărârea instanței,

sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, este legală și temeinică.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 275 C.

proc. civ., "pârâtul care a recunoscut la prima zi de întârziere

pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în

judecată.".

Din modalitatea de

redactare a prevederilor legale citate reiese fără putință de tăgadă că

fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată rezidă în culpa

procesuală a părții "care cade în pretenții".

Or, din modul cum a

decurs litigiul atât în fața primei instanțe, cât și în recurs, rezultă culpa

procesuală exclusivă a recurenților. Cu alte cuvinte, atitudinea recurenților

în fața instanței de fond este un element al culpei procesuale care justifică

obligarea acestora la plata tuturor cheltuielilor de judecată, decizia recurată

fiind legală și temeinică, cu respectarea întocmai a cerințelor legale, dar și

a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă

la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată în M. Of. nr.

367/27.04.2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005,

în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.

99/2.02.2006, Hotărârea din 23 februarie 2006 în Cauza Stere și alții împotriva

României, publicată în M. Of. nr. 600/30.08.2007, Hotărârea din 19 octombrie

2006 în Cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597/29.08.2007,

Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre împotriva României, publicată în M.

Of. nr. 591/28.08.2007) a statuat că partea care a câștigat procesul va putea

obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ, doar în

măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Nu în ultimul rând, trebuie precizată și jurisprudența Curții Europene de

Justiție (Hotărârea pronunțată în Cauza C-235/03, QDQ Media S.A. vs. Alejandro

Omedas Lecha), care a stabilit ca și criterii de cenzurare de către judecător a

onorariului avocatului măsura în care apărările/motivele/excepțiile sale au

fost reținute sau nu de instanța judecătorească.

În speță, caracterul real

al cheltuielilor de judecată rezultă cu prisosință din dovezile depuse la

dosarul de fond, privind efectuarea de către pârâtă a plății onorariului de

avocat în sumă de 5.350,60 RON, precum și extrasul bancar care confirmă

încasarea onorariului.

În concluzie, față de

faptul că între pârâta și societatea de avocatură există contract de asistență

juridică, respectiv dovezile privind plata onorariului stabilit, este evident

faptul că dovezile privind suportarea cheltuielilor de judecată sunt reale,

impunându-se acordarea acestora.

Cât privește

caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, având ca temei prevederile

art. 274 C. proc. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, respectiv a Curții Europene de Justiție, caracterul rezonabil al

cheltuielilor de judecată, reprezentate în speță de onorariul avocatului,

trebuie să se aprecieze în baza următoarelor criterii: (a) valoarea pricinii,

(b) munca depusă de avocat și (c) pregătirea profesională a avocatului.

Stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât

criterii obiective (valoarea pricinii și munca depusă de avocat), cât și

criterii subiective (pregătirea profesională a

avocatului/prestanța/notorietatea).

Referitor la

criteriul subiectiv de stabilire a onorariului de avocat

-notorietatea/prestanța/pregătirea profesională a avocatului, trebuie avut în

vedere și faptul că pârâta a fost reprezentată de o societate de avocatură

clasificată de către firmele de evaluare a avocaților ca fiind una foarte bine

cotată în ceea ce privește litigiile și arbitrajul. Cu alte cuvinte, stabilirea

onorariului a avut în vedere, cu prisosință, și pregătirea profesională a

avocaților.

Cu referire la

caracterul necesar al cheltuielilor de judecată, sumele cheltuite de cel care a

câștigat procesul trebuie să contribuie în mod semnificativ la soluționarea

cauzei, în sensul că trebuie să aibă legătură cu obiectul judecății. În cazul

de față, activitatea desfășurată de avocat a contribuit la respingerea cererii

de chemare în judecată, argumentele expuse fiind preluate de instanța de fond

și ca atare benefice actului de justiție, condiții în care decizia Curții de

Apel București sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată este temeinică

și legală.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) și art. 274 C. proc. civ.,

se va respinge recursul declarat de reclamanții G.B.C. și D.R. împotriva

Deciziei civile nr. 182 din 19 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, și vor fi obligați

recurenții-reclamanți G.B.C. și D.R. la plata sumei de 1.676,79 RON cheltuieli

de judecată în recurs către intimata-pârâtă B. SA București, reprezentând

onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții G.B.C. și D.R. împotriva Deciziei civile nr. 182 din 19

aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca

nefondat.

Obligă pe

recurenții-reclamanți G.B.C. și D.R. la plata sumei de 1.676,79 RON, cheltuieli

de judecată către intimata-pârâtă B. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ