ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3137/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2772 F din 8 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția comercială, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții G.B.C. și D.R.

în contradictoriu cu pârâta B. SA, acțiunea având ca obiect solicitarea de a se constata nulitatea absolută a clauzei de exigibilitate anticipată stipulată în Cap. 4, pct. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la Contractul de credit nr. AA din 17 aprilie 2007. Instanța a reținut în motivarea sentinței că între părți s-a încheiat Contractul de credit bancar nr. AA din 17 aprilie 2007, prin care pârâta le-a acordat reclamanților un credit de 15.053 euro, pe o perioadă de 360 de luni, pentru achiziționarea unui imobil și că la pct. 4.11 s-a prevăzut o clauză privind exigibilitatea anticipată conform căreia, dacă în termen de 30 de zile de la data scadenței nu se achită rata totală de rambursat, întregul credit și toate celelalte obligații asumate devin exigibile, iar banca este îndreptățită să procedeze la recuperarea creanțelor pe calea executării silite, prin valorificarea garanțiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului.

Reclamanții susțin că nu au știut despre această clauză care nu le-a fost adusă la cunoștință și față de care nu există consimțământul liber exprimat. Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt dovedite nici manopere dolosive și nici eroarea invocate, deoarece chiar dacă clauzele privind exigibilitatea erau clauze de adeziune fiind cuprinse în anexa contractului de credit care cuprinde Condițiile generale de creditare, ele nu au fost ascunse reclamanților. S-a apreciat că, în măsura în care reclamanții nu cunoșteau conținutul Condițiilor generale puteau cere timp pentru a le citi sau puteau să refuze semnarea contractului în cazul în care nu erau siguri de ceea ce semnează. Intervenirea unor neînțelegeri ulterioare încheierii contractului legate de punerea în executare a acestuia nu atrage nulitatea sa parțială, întrucât condițiile de validitate se analizează în raport de data încheierii contractului.

S-a reținut că reclamanții puteau și chiar aveau obligația de a se interesa de condițiile contractului și de a cere eventual informații suplimentare. Tribunalul a considerat că nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului reclamanților la semnarea contractului de credit, astfel că cererea a fost respinsă. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, s-a apreciat că din suma totală pretinsă cu acest titlu (5.350,60 RON), în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., doar suma de 2.000 RON constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile, având în vedere munca prestată de avocat raportată la gradul de complexitate al cauzei, la probele administrate și la procedurile efectuate în proces.

Ambele părți au atacat cu apel sentința primei instanțe. Prin Decizia civilă nr. 182 din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta B. SA împotriva Sentinței civile nr. 2772/F din 8 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în Dosarul nr. 2990/98/2011 și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă și a sumei de 3.350,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Totodată, s-a respins apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de către apelanții G.B.C. și D.R., ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Instanța de fond a fost învestită de către reclamanți cu soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a clauzei de exigibilitate anticipată stipulată în Condițiile generale anexă la Contractul de credit nr. AA din 17 aprilie 2008 încheiat cu pârâta B., nulitate justificată de lipsa consimțământului la încheierea contractului. Critica apelanților referitoare la neadministrarea probei testimoniale pentru a se face dovada semnării Condițiilor generale care includ clauza de exigibilitate anticipată a doua zi după semnarea contractului de credit a fost considerată neîntemeiată, întrucât faptul ce urma a fi probat este necontestat de către partea adversă, nefiind așadar îndeplinită cerința de utilitate a probei, conform art. 167 alin. (1) C. proc.

civ. Și criticile referitoare la reținerea eronată a existenței consimțământului reclamanților la semnarea contractului de credit au fost, de asemenea, apreciate ca neîntemeiate. Reclamanții au invocat lipsa totală a consimțământului, respectiv faptul că nu li s-a adus la cunoștință existența clauzei de exigibilitate anticipată care era inserată doar în Condițiile generale la contractul de credit, anexă care a fost semnată a doua zi după încheierea contractului de credit. Curtea de apel a reținut din motivarea acțiunii că reclamanții cunoșteau faptul că urmează să încheie un contact de credit care este în formă standardizată și ale cărui clauze sunt preformulate și că, deși au întrebat despre acestea, li s-a răspuns că pot fi găsite pe internet sau la sediul băncii, iar a doua a zi după încheierea contractului de credit, odată cu semnarea contractului de ipotecă au semnat și Condițiile generale.

Instanța de apel a reținut că, din propriile susțineri ale reclamanților rezultă că aceștia erau în deplină cunoștință de împrejurarea că încheie un contract de credit în formă standardizată care trebuie să conțină și Condiții generale, preformulate. Cu privire la acestea banca și-a îndeplinit obligația de informare prin punerea la dispoziția clienților în forma afișării la sediul băncii și prin postare pe internet, împrejurare adusă la cunoștința reclamanților, așa cum afirmă în motivarea cererii de chemare în judecată. S-a apreciat de către instanța de apel că afișarea la sediul băncii și postarea pe internet a acestor Condiții generale - clauze standard - constituie o modalitate accesibilă oferită reclamanților, în calitate de clienți ai băncii, de a lua cunoștință de conținutul tuturor clauzelor din contractul de credit.

Revenea însă reclamanților obligația de minimă diligență de a citi aceste clauze preformulate ce constituie Condițiile generale la contractul de credit și în ipoteza în care nu se considerau suficient de lămuriți cu privire la efectele și consecințele juridice ale acestora aveau dreptul de a cere informații suplimentare, explicații și alte clarificări pentru a fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la regulile ce reglementează respectivul contract. În concluzie, curtea de apel a constatat că în mod întemeiat a considerat instanța de fond că reclamanții nu au făcut dovada lipsei de consimțământ la încheierea contractului de credit și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, apelul declarat de apelanții G.B.C.

și D.R. fiind respins ca nefondat. În ceea ce privește apelul declarat de apelanta B. referitor la soluția instanței de micșorare a cheltuielilor de judecată acordate în urma respingerii acțiunii reclamanților, curtea de apel a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., respectiv că reclamanții au căzut în pretenții, acțiunea acestora fiind respinsă ca neîntemeiată și, totodată, la dosar au fost depuse înscrisurile doveditoare privind cheltuielile efectuate de pârâtă cu procesul, mai exact dovada achitării onorariului către avocatul ales să reprezinte partea în proces. În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de fond avea de verificat măsura în care aceste cheltuieli de judecată sunt reale, necesare și rezonabile și au fost efectuate de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.

Curtea de apel a apreciat că suma totală de 5.350,60 RON solicitată de pârâtă reflectă atât valoarea pricinii, cât și activitatea desfășurată de avocat, ale cărui apărări au fost reținute în considerentele sentinței, precum și pregătirea profesională a avocatului, motiv pentru care, a admis apelul formulat de B. și a schimbat soluția instanței privind cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în sensul că a obligat reclamanții la plata către pârâtă și a sumei de 3.350,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., casarea hotărârii instanței de apel și, ținând cont de faptul că este necesară administrarea probei cu martori, respinsă în mod netemeinic și nelegal de instanța de fond, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, obligând, totodată, intimata la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au afirmat că decizia instanței de apel este nelegală, deoarece: 1. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 156 C. proc. civ. încălcând dreptul la apărare, a respins cererea de amânare formulată de reprezentantul reclamanților la primul termen de judecată, întemeiată pe imposibilitatea de prezentare, dovedită cu înscrisuri. În opinia recurenților, motivarea respingerii cererii conține o interpretare greșită, susținându-se că potrivit art. 156 C. proc. civ. cererea nu este formulată de partea însăși în condițiile în care articolul de lege invocat nu impune formularea cererii de parte însăși (în drept, art. 304, pct. 9 C. proc.

civ.). 2. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte se reține că intimata nu a contestat că acele condiții generale s-au semnat a doua zi (motiv pentru care a fost respinsă cererea reclamanților cu privire la administrarea probei testimoniale), dar, pe de altă parte, se susține că reclamanții ar fi avut cunoștință de condițiile generale la momentul semnării contractului (în drept, art. 304, pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a reținut greșit că "banca și-a îndeplinit obligația de informare prin punerea la dispoziția clienților în forma afișării la sediul băncii și prin postare pe internet, împrejurare adusă la cunoștința reclamanților". Din documentele depuse la dosar nu s-a dovedit că banca, până la momentul semnării contractului, ar fi informat reclamanții în legătură cu existența și publicarea "condițiilor generale". 3. Cu privire la apelul declarat de pârâtă: Hotărârea instanței de apel nu poate fi considerată motivată (în drept, art. 304, pct. 7 C. proc. civ.), deoarece: motivul că acțiunea a fost respinsă, fapt pentru care reclamanții au căzut în pretenții, nu este un motiv pentru aprecierea cuantumului onorariului, ci pentru acordarea de cheltuieli de judecată.

Instanța de fond nu a respins cererea formulată de intimata-pârâtă cu privire la cheltuieli de judecată, ci a acordat cheltuieli de judecată pârâtei, însă a considerat, în mod legal și întemeiat, că suma de 2.000 RON constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile, având în vedere munca prestată de avocat raportată la gradul de complexitate al cauzei, la probele administrate. Motivul legat de valoarea pretențiilor nu este unul legal, deoarece nu reflectă în niciun fel activitatea desfășurată de avocat. Motivul că intimata a avut câștig de cauză datorită faptului că apărările avocatului ar fi fost reținute în considerentele hotărârii nu constituie un motiv legal de aprobare a unui cuantum ridicat pentru onorariu, deoarece, de regulă, concluziile apărătorilor sunt luate în considerare.

În fine, motivul referitor la pregătirea profesională a avocatului este doar enunțat (fiind ca și inexistent), deoarece nu se arată pe ce s-a bazat concluzia privind pregătirea profesională a avocatului și motivul pentru care aceasta ar trebui să fie considerată una specială. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Hotărârea instanței de apel în sensul respingerii de către instanța de apel a cererii de acordare a unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării este legală și temeinică, motivul de recurs constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 156 C. proc.

civ. fiind neîntemeiat. Potrivit art. 156 C. proc. civ., "instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată", condițiile impuse de legiuitor fiind: o cerere temeinic motivată, justificată de lipsa de apărare reprezintă o chestiune de apreciere a instanței. Cererea de amânare formulată de reprezentantul recurenților nu îndeplinea niciuna din aceste condiții, cererea de amânare formulată în temeiul art. 156 de parte având caracter de excepție. Cu toate acestea, prin cererea de acordare a unui termen de judecată, apărătorul recurenților a oferit o motivare lacunară, învederând faptul că "prezența mea este strict necesară la Judecătoria Urziceni (...)", o asemenea cerere necorespunzând exigențelor legale.

Mai mult, în condițiile art. 40 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat coroborat cu art. 234 din Statului profesiei de avocat, reprezentantul recurenților avea obligația asigurării reprezentării la termenul de judecată acordat, fie personal, fie prin asigurarea substituirii. De asemenea, nici cea de-a doua condiție impusă de legiuitor pentru acordarea termenului nu este îndeplinită, în condițiile în care recurenții formulaseră cererea de apel, precum și întâmpinare la cererea pârâtei de apel, aspecte față de care în mod legal a apreciat instanța de apel că nu se justifică acordarea unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării. Potrivit art. 156 C. proc.

civ., nu există obligația instanței de a acorda termen în orice împrejurare, ci amânarea procesului presupune libera apreciere a instanței în raport cu natura litigiului și împrejurările specifice în care cererea de amânare a fost formulată, și sub acest aspect critica recurenților fiind neîntemeiată. Prin modul de soluționare al cauzei de către Curtea de Apel București nu se poate susține că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în accepțiunea dispozițiilor art. 6 din Convenție și nici încălcarea principiului contradictorialității procedurii. Activitatea de judecată a instanței presupune aplicarea cu prioritate a principiilor de bază ale procesului civil, între care se află și acela al asigurării dreptului la un proces echitabil.

Altfel spus, art. 6 impune tribunalului obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor argumentelor și a cererilor părților, cu excepția aprecierii pertinenței lor, iar dreptul la apărare face parte din dreptul fundamental al omului, situație în care se verifică compatibilitatea Convenției cu respectarea acestor drepturi pentru buna administrare a justiției și respectul principiului securității juridice. Or, ambele instanțe au examinat cu maximă rigurozitate, efectiv și concret, toate apărările recurenților, constatând că aceștia nu pot obține anularea clauzei privind exigibilitatea anticipată a creditului, pentru lipsa consimțământului, condiții în care nu se poate invoca încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, principiul contradictorialității constituie una din regulile de bază ale desfășurării procesului civil și presupune ca orice aspect legat de soluționarea pricinii să fie supus dezbaterii părților. Dezbaterile în contradictoriu au loc între părțile care, legal citate, s-au prezentat în instanță. În caz contrar, absența uneia dintre părți nu împiedică desfășurarea judecății întrucât, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 152 C. proc. civ., instanța are posibilitatea să asculte susținerile părții prezente, putând primi excepțiile și apărările părții care lipsește, situații explicite în apelul soluționat de Curtea de Apel București, așa încât susținerile recurenților în sensul că hotărârea curții de apel ar cuprinde motive contradictorii nu pot fi primite de către Înalta Curte, fiind contrazise de cele consemnate în hotărârea judecătorească.

Hotărârea instanței sub aspectul respingerii cererii de apel formulate de recurenți este legală și temeinică. Afirmațiile recurenților în ceea ce privește atât greșita respingere a probei testimoniale, cât și pretinsa contradictorialitate a deciziei recurate sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare. Astfel, în ceea ce privește critica adusă de recurenți modalității de soluționare a probei testimoniale solicitate de aceștia pentru dovedirea faptului că "la momentul la care s-a semnat contractul de credit reclamanții nu luaseră cunoștință de condițiile generale pe care le-au semnat ulterior, odată cu semnarea contractului de ipotecă", o asemenea critică nu poate fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critica astfel formulată fiind nefondată. Instanța de apel a respins în mod legal această critică, reținând în esență lipsa de utilitate a probei pe aspectul menționat, o asemenea critică nefiind în măsură să justifice casarea deciziei recurate. Recurenții omit faptul că în materia admisibilității probei testimoniale, legiuitorul operează cu o distincție netă între dovedirea faptelor juridice stricto sensu și actelor juridice civile. În acest sens, regula generală este că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite neîngrădit cu martori - este vorba de faptele naturale, care se produc independent de voința omului și de care legea civilă leagă anumite efecte juridice, precum forța majoră (trăsnetul, grindina, inundațiile etc.), și de acțiunile omenești produse fără intenția de a produce efecte juridice, efecte ce se produc în puterea legii.

Pot fi astfel probate: delictele și cvasidelictele; faptele materiale constitutive ale posesiei; executarea ori neexecutarea unui contract; viciile de consimțământ etc. Există însă fapte naturale care, de principiu, nu pot fi probate cu martori, precum nașterea sau moartea, care se probează, de regulă, cu acte de stare civilă. În privința admisibilității probării actelor juridice (negotium juris) prin declarațiile martorilor, legea civilă instituie două reguli restrictive: interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege și interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. Proba testimonială - astfel cum a fost propusă de recurenți - se circumscrie interdicției de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, respectiv peste cuprinsul însușit al Condițiilor Generale de creditare.

Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1864, "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depășește 250 RON". Această regulă interzice, în principiu, mărturia destinată să combată conținutul înscrisului constatator al unei operațiuni juridice, în care se presupune că părțile au consemnat voința lor reală. Așadar, ori de câte ori părțile au întocmit un înscris pentru constatarea unei înțelegeri, chiar pentru o sumă sau valoare mai mică de 250 RON, proba testimonială nu poate fi admisă pentru a stabili că înțelegerea a fost alta, că părțile au convenit și asupra altor lucruri decât cele scrise.

Altfel zis, când părțile au constatat raportul lor juridic printr-un înscris, orice modificări sau completări trebuie să fie consemnate tot într-un înscris. Nici critica vizând pretinsa contradictorialitate a argumentelor reținute de instanța de apel nu este întemeiată, Curtea de Apel București reținând că recurenții nu au făcut dovada lipsei consimțământului la data încheierii Contractului de credit nr. AA din 17 aprilie 2007 pentru a respinge cererea de apel, motiv pentru care se impune și respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată. De altfel, numai contradicția dintre considerente și dispozitiv, respectiv atunci când nu există nicio legătură între hotărârea pronunțată și motivele contradictorii echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Hotărârea instanței, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, este legală și temeinică. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 275 C. proc. civ., "pârâtul care a recunoscut la prima zi de întârziere pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.". Din modalitatea de redactare a prevederilor legale citate reiese fără putință de tăgadă că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părții "care cade în pretenții". Or, din modul cum a decurs litigiul atât în fața primei instanțe, cât și în recurs, rezultă culpa procesuală exclusivă a recurenților.

Cu alte cuvinte, atitudinea recurenților în fața instanței de fond este un element al culpei procesuale care justifică obligarea acestora la plata tuturor cheltuielilor de judecată, decizia recurată fiind legală și temeinică, cu respectarea întocmai a cerințelor legale, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată în M. Of. nr. 367/27.04.2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99/2.02.2006, Hotărârea din 23 februarie 2006 în Cauza Stere și alții împotriva României, publicată în M. Of.

nr. 600/30.08.2007, Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597/29.08.2007, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre împotriva României, publicată în M. Of. nr. 591/28.08.2007) a statuat că partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ, doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Nu în ultimul rând, trebuie precizată și jurisprudența Curții Europene de Justiție (Hotărârea pronunțată în Cauza C-235/03, QDQ Media S.A. vs. Alejandro Omedas Lecha), care a stabilit ca și criterii de cenzurare de către judecător a onorariului avocatului măsura în care apărările/motivele/excepțiile sale au fost reținute sau nu de instanța judecătorească.

În speță, caracterul real al cheltuielilor de judecată rezultă cu prisosință din dovezile depuse la dosarul de fond, privind efectuarea de către pârâtă a plății onorariului de avocat în sumă de 5.350,60 RON, precum și extrasul bancar care confirmă încasarea onorariului. În concluzie, față de faptul că între pârâta și societatea de avocatură există contract de asistență juridică, respectiv dovezile privind plata onorariului stabilit, este evident faptul că dovezile privind suportarea cheltuielilor de judecată sunt reale, impunându-se acordarea acestora. Cât privește caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, având ca temei prevederile art. 274 C. proc.

civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții Europene de Justiție, caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, reprezentate în speță de onorariul avocatului, trebuie să se aprecieze în baza următoarelor criterii: (a) valoarea pricinii, (b) munca depusă de avocat și (c) pregătirea profesională a avocatului. Stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii și munca depusă de avocat), cât și criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului/prestanța/notorietatea). Referitor la criteriul subiectiv de stabilire a onorariului de avocat -notorietatea/prestanța/pregătirea profesională a avocatului, trebuie avut în vedere și faptul că pârâta a fost reprezentată de o societate de avocatură clasificată de către firmele de evaluare a avocaților ca fiind una foarte bine cotată în ceea ce privește litigiile și arbitrajul.

Cu alte cuvinte, stabilirea onorariului a avut în vedere, cu prisosință, și pregătirea profesională a avocaților. Cu referire la caracterul necesar al cheltuielilor de judecată, sumele cheltuite de cel care a câștigat procesul trebuie să contribuie în mod semnificativ la soluționarea cauzei, în sensul că trebuie să aibă legătură cu obiectul judecății. În cazul de față, activitatea desfășurată de avocat a contribuit la respingerea cererii de chemare în judecată, argumentele expuse fiind preluate de instanța de fond și ca atare benefice actului de justiție, condiții în care decizia Curții de Apel București sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată este temeinică și legală. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) și art. 274 C. proc.

civ., se va respinge recursul declarat de reclamanții G.B.C. și D.R. împotriva Deciziei civile nr. 182 din 19 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, și vor fi obligați recurenții-reclamanți G.B.C. și D.R. la plata sumei de 1.676,79 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimata-pârâtă B. SA București, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții G.B.C. și D.R. împotriva Deciziei civile nr. 182 din 19 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurenții-reclamanți G.B.C. și D.R. la plata sumei de 1.676,79 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013. Procesat de GGC - AZ