ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 554/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4541 din 4 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva Sentinței nr. 538 din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, și a modificat în parte sentința atacată în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantei SC "M.C." SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că operațiunile de intermediere cumpărare terenuri executate de intimată în baza contractului de prestări servicii încheiat cu un rezident spaniol reprezintă din punct de vedere al TVA prestări servicii constând în operațiuni de intermediere cu bunuri imobile, pentru care locul prestării este în România, conform art. 133(2) lit. a) din Codul Fiscal, fiind impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit art. 126(1) C. fisc., persoana obligată la plata TVA fiind intimata, potrivit art. 150(1) lit. a) Cod fiscal. Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației s-a constatat că pentru a se dispune această măsură în temeiul art. 15 din Legea nr. 554, trebuiau îndeplinite cerințele art. 14 din legea contenciosului administrativ.

Instanța de fond și-a motivat soluția prin trimitere la argumentele pentru care a admis acțiunea, or în cadrul cererii de suspendare nu se antamează fondul cauzei, ci doar se cercetează sumar aspecte care să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actelor a căror suspendare s-a solicitat. Viziunea diferită a reclamantei asupra dispozițiilor legale incidente cauzei, în raport cu cea a organelor fiscale nu este de natură să creeze incertitudine cu privire la actele administrative emise de autoritățile fiscale cu respectarea competențelor legale și în aplicarea legii. Împotriva Deciziei nr. 4541 din 4 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, SC M.C.

SRL Motru a formulat contestație în anulare. În motivarea contestației în anulare se arată că decizia este rezultatul unei greșeli materiale așa cum stipulează art. 318 C. proc. civ., instanța de recurs în mod greșit a apreciat că motivația Curții de Apel Craiova nu ar fi legală și că textele de lege invocate de recurentă, atât în actele fiscale contestate cât și în recursul său ar fi incidente și prin urmare aplicabile și că nu situația descrisă de Curtea de Apel Craiova este cea care trebuie reținută în cauză. Contestatoarea susține că, prin excepție, în cazul în care, pentru serviciile prestate, clientul a furnizat un cod de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile competente dintr-un stat membru, altul decât cel în care se realizează operațiunile, se consideră că prestarea are loc în statul membru care a atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA.

Ori, coroborând textele de lege enunțate și aplicabile speței, este fără echivoc că prevederile art. 133 alin. (2) lit. a), cât și cele ale art. 133, alin. (2) lit. i), invocate de către recurenta pârâtă în apărare au un caracter derogatoriu de la regula consfințită de art. 133 alin. (1) din Codul fiscal. Fiind dispoziții de excepție, instanța în mod corect a apreciat că acestea sunt potrivit regulilor generale, de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și aplicate și în ipoteza incriminată de legiuitor la alin. (1) al art. 133, normă ce este operantă în cauza de față. Din interpretarea coroborată a disp. art. 133 alin. (1) C. fisc.

și a normelor metodologice de aplicare, rezultă că legiuitorul a definit în mod concret noțiunea de servicii legată de bunurile imobile, operațiunile de intermediere sau altele similare, neregăsindu-se în enumerarea expresă și limitativă de la pct. 13 alin. (4) din Norme, aceasta fiind și logica juridică pentru care operațiunile de intermediere, indiferent asupra obiectul căruia poartă intermedierea, sunt prevăzute în mod expres în art. 133 alin. (1) din Codul fiscal. Contestatoarea mai susține că nu pot fi reținute ca fiind întemeiate apărările formulate de către recurenta-pârâtă potrivit cărora normele legale invocate și avute în vedere de aceasta la emiterea actelor administrativ fiscale nu sunt incidente cauzei, în fapt operațiunile vizând activitatea de intermediere și nu activitatea de evaluare.

Astfel, într-o cauză similară, cu privire la același tip de operațiune, același beneficiar extern, furnizorul prestator fiind pe același tip de contract o altă persoană juridică din județul Gorj, pârâta în cauză fiind aceeași pârâtă cu cea din cauza de față, iar constatările din actele administrative și încadrările juridice din actele administrativ fiscale făcute de pârâtă sunt aceleași cu cele din cauza de față, în spețele deduse judecății, în mod irevocabil, instanțele au constatat că valabilitatea și încadrările juridice făcute de organele fiscale sunt în contradicție chiar cu textele de lege invocate mai sus, respectiv interpretarea dată textului de lege incident operațiunilor comerciale analizate, este aceeași cu cea data de instanță, irevocabilă în cealaltă speță.

Această soluție a instanței capătă caracter irevocabil prin Decizia 1396 din 03 iunie 2010 pronunțată în același dosar, în recurs, de către Curtea de Apel Craiova. Plecând de la principiul de drept consacrat că aplicarea legii este aceeași pentru toți subiecții de drept și că legea trebuie aplicată unitar pe tot teritoriul României, contestatoarea apreciază că în cauza de față acest principiu de drept a fost încălcat de instanța de recurs, motiv pentru care, în considerarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul părții de a beneficia de aplicarea și executarea unitară a legii, se impune admiterea contestației în anulare. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, va respinge prezenta contestație în anulare.

Pentru a ajunge la această soluția instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută, în cauza de față. De asemenea, Înalta Curte apreciază că practica judiciară invocată în susținerea contestației în anulare nu are relevanță în pricina de față.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate nu sunt întemeiate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC M.C. SRL Motru, împotriva Deciziei nr. 4541 din 4 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2012. Procesat de GGC - NN