ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 573/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 17 februarie 2006 sub nr. 6367/3/2006, reclamanta SC S.A. SRL a chemat în judecată pârâtele SC A.E. SA, SC R.T.I. SRL și C.N.L.R. SA, solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.E. SA și SC R.T.I. SRL și autentificat sub nr. 3661 din 18 octombrie 2004 la Societatea Civilă M. – Birou Notarial, cu sediul în București, contract ce are ca obiect imobilul spațiu comercial în suprafață de 119,49 m.p., împreună cu suprafața indiviză de teren de 37,72 m.p., situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl.

4, județul Tulcea, cu număr cadastral 74/6; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.T.I. SRL și C.N.L.R. SA, autentificat sub nr. 678 din 2 noiembrie 2004 la B.N.P. G.P., contract ce are ca obiect același imobil; să fie obligată pârâta SC A.E. SA să-i vândă imobilul spațiu comercial în suprafață de 119,49 m.p., împreună cu suprafața indiviză de teren de 37,72 m.p., situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl. 4 județul Tulcea, cu număr de cadastral 74/6, la prețul de 936.134.454 lei Rol, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 4 septembrie 2000 a încheiat cu SC F.S.E. SA București, contractul de asociere în participațiune înregistrat sub nr. 1445 din aceeași dată, pentru o perioadă de 6 ani de la data încheierii, respectiv până la data de 3 septembrie 2006. Printre bunurile aduse în asociere de SC F.S.E.

SA se află și spațiul situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl. 4, județul Tulcea. Potrivit Actului constitutiv, SC F.S.E. SA era societate cu capital majoritar de stat, Fondul Proprietății de Stat participând la constituirea capitalului cu o cotă de 50,5770 % deținând un număr de 90.289 acțiuni din totalul de 178.518 acțiuni. Reclamanta arată că a solicitat SC F.S.E. SA, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999, prin adresa nr. 22 din 30 martie 2001, acordul pentru cumpărarea spațiului. Prin scrisorile nr. 115 din 17 octombrie 2003 și 126 din 29 iunie 2004 reclamanta a făcut cunoscută și pârâtei SC A.E. SA intenția de cumpărare a spațiului. La data de 8 ianuarie 2003 pârâta SC A.E.

SA a preluat, pe calea fuziunii prin absorbție a SC F.S.E. SA, toate drepturile și obligațiile acesteia decurgând din contractul încheiat. Preluarea drepturilor și obligațiilor din contractul de asociere a fost consemnată și recunoscută de părți prin art. 2 din actul adițional nr. 45 din 20 ianuarie 2003 la contractul de asociere nr. 1445 din 4 septembrie 2000. Pârâta SC A.E. SA a preluat, prin actul adițional la contractul de asociere în participațiune, și această obligație legală, care însă a fost încălcată prin vânzarea spațiului către pârâta SC R.T.I. SRL. Reclamanta susține că, prin încălcarea dreptului său de preemțiune, pârâta SC A.E. SA a încheiat cu pârâta SC R.T.I. SRL la data de 18 octombrie 2004, contractul de vânzare-cumpărare a spațiului comercial situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl.

4, județul Tulcea, contract autentificat sub nr. 3661 din 18 octombrie 2004 la Societatea Civilă M. – Biroul Notarial, cu sediul în București. Societatea cumpărătoare-pârâta SC R.T.I. SRL a avut cunoștință de existența contractului de asociere, având în vedere că acesta urmează să înceteze la data de 20 septembrie 2006. Se mai arată că la numai două săptămâni de la încheierea acestui contract, pârâta SC R.T.I. SRL a vândut, la rândul său, imobilul în discuție către pârâta C.N.L.R. SA la prețul de 90.000 Euro fără TVA, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 678 din 2 noiembrie 2004. Consecința juridică a nesocotirii dreptului său de preferință la cumpărare, drept opozabil erga omnes, este nulitatea (relativă) a contractului de vânzare dintre SC A.E.

SA și SC R.T.I. SRL. Efectele nulității acestui contract sunt: desființarea actului atacat și desființarea actului subsecvent. Ca urmare, anularea contractului de vânzare-cumpărare dintre SC A.E. SA și SC R.T.I. SRL are drept consecință juridică reintrarea retroactivă a imobilului vândut în patrimoniul vânzătoarei. Pârâta C.N.L.R. SA nu poate invoca buna-credință deoarece avea obligația minimei diligențe de a verifica motivul pentru care nu i se transmite, odată cu dreptul de proprietate și folosința asupra bunului cumpărat. Potrivit art. 254 C. com., participanții nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociațiune chiar dacă au fost procurate de dânșii. Al doilea contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate și ca urmare a cauzei sale ilicite și imorale, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 948, pct. 4 C. civ.

Reclamanta susține că părțile din acest al doilea contract, întocmit la două săptămâni după primul, au urmărit doar prejudicierea sa, în sensul dobândirii proprietății în baza dreptului de preferință, cauză care este ilicită deoarece încalcă principiul legalității, cât și imorală deoarece s-a urmărit prejudicierea acesteia. Cauza ilicită și imorală urmează a fi analizată și sub următoarele aspecte: al intervalului de timp în care au fost încheiate cele două contracte; al prețului în raport de valoarea reală de circulație a unui asemenea spațiu comercial și în raport de diferența foarte mare între prețurile din cele două contracte; al calității persoanelor care au reprezentat părțile la întocmirea actelor.

În drept au fost invocate prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999, art. 948 pct. 4, 966, 968 C. civ., art. 254 C. com. Prin întâmpinarea depusă la termenul din 24 martie 2006, pârâta C.N.L.R. SA a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, menționând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 678 din 2 noiembrie 2004, au fost îndeplinite de către C.N.L.R. SA toate diligențele și demersurile specifice care incumba cumpărătorului în cadrul actelor translative de proprietate, fiind prezentate de către societatea vânzătoare SC R.T.I.

SRL atât extrasul de carte funciară nr. 4720 din 1 noiembrie 2004 emis de Judecătoria Tulcea – Biroul de Carte Funciară din care rezultă că până la acea dată, imobilul respectiv nu a fost grevat de nici o sarcină sau servitute cât și declarația reprezentantului legal al acestei societăți potrivit căreia asupra acestui imobil nu exista nici un litigiu cu privire la dreptul său de proprietate constând în acțiuni posesorii sau alte cereri formulate în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, nici un drept de creanță ce ar aparține unei persoane fizice sau juridice. Pârâta arată că, în speță, operează prezumția de bună-credință a C.N.L.R. SA, în conformitate cu dispozițiile art. 1898 alin. (2) C. civ.

Se mai arată de către pârâtă că în speță nu sunt incidente dispozițiile legale invocate de reclamantă pentru fundamentarea „dreptului de preferință”, respectiv art. 12 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare, abrogată de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Pârâta arată că obligația prevăzută de dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999 cu modificările și completările ulterioare, și reluată ulterior în cuprinsul Legii nr. 346/2004, este prevăzută exclusiv în sarcina „societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și a regiilor autonome” motiv pentru care nu are aplicabilitate în speța dedusă judecății, atât SC F.S.E.

SA (parte în contractul de asociere nr. 1445/4 septembrie 2000) cât și pârâta SC A.E. SA (persoană juridică care a fuzionat prin absorbție cu aceasta) nefăcând parte din această categorie de entități juridice, ambele având capital majoritar privat. Situația prezentată era incidentă și momentul la care reclamanta pretinde că ar fi notificat pârâtei SC A.E. SA intenția sa de cumpărare a spațiului (adresele reclamantei la care se face referire la cererea introductivă), pârâta în cauză având capital majoritar privat motiv pentru care nu i se pot opune obligații legale prevăzute în sarcina societăților comerciale/companiilor naționale cu capital majoritar de stat și regiilor autonome [(conform art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999)].

Obligațiile prevăzute de lege în sarcina SC F.S.E. SA (cum ar fi fost cele din Legea nr. 133/1999) nu au fost preluate de pârâta SC A.E. SA (societate cu capital majoritar privat). SC A.E. SA, urmare a încheierii cu reclamanta a Actului adițional nr. 45 din 20 ianuarie 2003 la contractul de asociere în participațiune nr. 1445 din 4 septembrie 2000, a preluat toate obligațiile care-i incumbau SC F.S.E. SA potrivit contractului nr. 1445 din 4 septembrie 2000 (deci de natură convențională), iar nu și pe cele care îi reveneau acestei societăți prin lege, ca urmare a structurii acționariatului sau (deci de natură legală), ținând cont și de faptul prezenței unei novații prin schimbare de creditor, care are ca efect principal chiar stingerea vechii obligații și înlocuirea ei cu una nouă.

Pârâta SC R.T.I. SRL a formulat întâmpinare la 18 aprilie 2006 prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În susținerea excepției lipsei calității procesuale active, pârâta a arătat că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către părțile actului juridic, reclamanta fiind un terț față de contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită. Pe fond, arată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, dispoziții invocate de către reclamantă în susținerea „dreptului de preferință”.

Obligațiile prevăzute de dispozițiile legale arătate sunt stabilite exclusiv în sarcina „societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și a regiilor autonome”. Aceste obligații subzistă numai pe perioada cât este îndeplinită condiția capitalului majoritar de stat. Se arată că, în speță, condiția impusă de lege, capital majoritar de stat, nu este îndeplinită. La momentul preluării SC F.S.E. SA de către pârâta SC A.E. SA. Ca urmare a realizării fuziunii prin absorbție (ianuarie 2003), SC F.S.E. SA era societate cu capital privat, astfel că SC A.E. SA nu putea să preia decât drepturile și obligațiile existente la momentul fuziunii. Or, la acea dată SC F.S.E.

nu-i mai erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 133/1999, fiind o societate cu capital privat. SC R.T.I. SRL a îndeplinit toate diligențele care incumba cumpărătorului în cadrul actelor translative de proprietate. Se arată că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3661/2004 au fost prezentate de către pârâta SC A.E. SA atât extrasul de carte funciară nr. 2447/2004 emis de Judecătoria Tulcea – Biroul de Carte Funciară, din care rezulta faptul că, până la acea dată, imobilul respectiv nu a fost grevat de nici o sarcină sau servitute, cât și declarația reprezentantului legal al acestei societăți. În speță, operează prezumția de bună-credință a SC R.T.I. SRL, în conformitate cu dispozițiile art. 1898 C. civ.

Din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3661/2004, precum și din întreaga documentație înaintată de reprezentanții societății vânzătoare, prevăzută de lege și solicitată de notarul public (extras de carte funciară care atestă faptul că imobilul nu are sarcini sa servituți, certificat fiscal, încheiere de intabulare a dreptului de proprietate al SC A.E. SA, istoricul acestuia) rezultă că SC R.T.I. SRL este dobânditor de bună-credință cu titlul oneros al imobilului în cauză. Susține pârâta că în ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 678/2004 al B.N.P. G.P., încheiat între SC R.T.I. SRL și C.N.L.R. SA, îndeplinește toate condițiile esențiale pentru validitatea actelor translative de proprietate.

Pârâta SC A.E. SA a formulat întâmpinare la 21 martie 2006, prin care a solicitat respingerea primului capăt de cerere ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală și ca o consecință, respingerea celorlalte două capete de cerere ca neîntemeiate, susținând că reclamanta este un terț față de contractul de vânzare-cumpărare atacat. Pe fond a învederat faptul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, dispoziții invocate de către reclamantă în susținerea „dreptului legal de preemțiune”.

Aceasta susține că obligațiile prevăzute de dispozițiile legale mai sus arătate sunt stabilite exclusiv în sarcina societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și a regiilor autonome, obligații ce subzistă doar pe perioada în care este îndeplinită condiția capitalului majoritar de stat. Astfel, pârâta învederează că în cauza de față, această condiție impusă de lege nu este îndeplinită deoarece SC F.S.E. SA a devenit societate cu capital majoritar de stat începând cu data de 5 ianuarie 2001, dată la care au încetat obligațiile prevăzute de Legea nr. 133/1999. Întrucât în ianuarie 2003, SC F.S.E. SA era societate cu capital privat, SC A.E. SA nu putea preia decât drepturile și obligațiile existente la momentul fuziunii.

Or, la această dată, SC F.S.E. SA nu-i mai erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 133/1999, aceasta fiind o societate cu capital privat. De asemenea, pârâta arată că în contractul nr. 1445 din 4 septembrie 2000, nu se prevede vreun drept de preferință, considerând că și sub acest aspect, acțiunea reclamantei este neîntemeiată. Totodată, se susține că existența contractului mai sus menționat intitulat de părți „contract de asociere”, nu îngrădea dreptul de dispoziție al proprietarului SC A.E. SA, raporturile dintre părți consfințite de acest contract fiind raporturi de locațiune și nu de asociere în participațiune, având în vedere că în virtutea dispozițiilor art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după voința reală a părților și nu după sensul literal al termenilor.

Pârâta învederează că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3661/2004 de B.N.R. M. București, încheiat între SC A.E. SA și SC R.T.I. SRL, sunt îndeplinite toate condițiile esențiale pentru validarea actelor translative de proprietate. De asemenea, pârâta susține că solicitarea reclamantei de obligare a SC A.E. SA la vânzarea spațiului în discuție către aceasta este neîntemeiată, întrucât nu există nici o normă legală care să justifice o astfel ce cerere. Totodată, pârâta arată că în măsura în care se apreciază incidente dispozițiile Legii nr. 133/1999, cererea este prescrisă față de dispozițiile art. 12 alin. (2) din aceeași lege. La termenul de judecată din 19 mai 2006, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția de netimbrare, excepția lipsei calității procesuale active, dispunând unirea excepției prescripției cu fondul cauzei și calificând argumentele expuse în susținerea excepției inadmisibilității de către pârâta SC A.E.

SA ca o apărare de fond. Tribunalul a încuviințat părților proba cu înscrisuri, pentru reclamantă proba cu interogatoriul pârâtelor, iar pentru pârâtele C.N.L.R. SA și SC A.E. SA, proba cu interogatoriul reclamantei, probe ce au fost administrate în cauză. La termenul din 3 noiembrie 2006, tribunalul a respins ca inutilă proba cu martori solicitată de reclamantă. La data de 11 septembrie 2006, reclamanta a depus o precizare la dosar prin care a arătat că obligația pârâtei SC A.E. SA de a vinde spațiul comercial în discuție s-a născut în baza unei convenții intervenite între părți, invocându-se convenția ca izvor al obligației și nu legea. Convenția de acordare a dreptului de preferință nu a îmbrăcat forma scrisă, s-a încheiat inițial între reclamantă și SC F.S.E.

SA, ulterior obligația fiind asumată explicit de către pârâta SC A.E. SA. Arată reclamanta că, în cadrul discuțiile avute înainte de încheierea contractelor de asociere în participațiune s-a convenit cu toți reprezentanții din țară că spațiile vor fi vândute pe calea procedurilor prevăzute de legile care facilitau accesul întreprinderilor mici și mijlocii la cumpărarea activelor capital majoritar de stat. În executarea convenției au fost încheiate contracte de asociere în participațiune pentru crearea posibilității încadrării în ipotezele prevăzute de lege. Fiind asociați în contractele de asociere în participațiune, s-a născut, în baza Legii nr. 133/1999, un drept de preferință la cumpărarea spațiilor, drept de preferință care avea natură legală.

Ulterior, după pierderea capitalului majoritar de stat, dreptul de preferință a căpătat natură convențională prin obligația pe care SC F.S.E. SA și-a asumat-o de a vinde spațiul cu acordarea dreptului de preferință la cumpărare, la preț egal. Această obligație a fost asumată de societate după dobândirea capitalului majoritar privat, convenția neîmbrăcând forma scrisă, fiind însă însușită de SC A.E. SA. Prin întâmpinarea depusă la 13 octombrie 2006, pârâta C.N.L.R. SA a invocat tardivitatea formulării cererii precizatoare, susținând că aceasta tinde la modificarea cererii introductive prin schimbarea cauzei acesteia. Analizând probele administrate în cauză, Tribunalul, prin sentința civilă nr. 9491 din 3 noiembrie 2006, a respins excepția prescripției acțiunii, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata sumei de 500 Ron, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC A.E.

SA pentru următoarele considerente. Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999 societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și regiile autonome sunt obligate ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare-cumpărare prev. la alin. (1), lit. a) – d), sau să asigure accesul prioritar la încheierea, concesionarea sau leasingul activelor disponibile, în condițiile alin. (1) lit. c). În opinia instanței, termenul de 90 de zile nu reprezintă un termen de prescripție, astfel cum rezultă din interpretarea textului menționat, întrucât acesta nu a fost reglementat ca un interval de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune.

Pe de altă parte, acest termen se referă la obligații ale persoanelor juridice enumerate de textul de lege: societăți comerciale și companii naționale cu capital majoritar de stat, regii autonome. În speță, dreptul material la acțiune s-a născut la data de 18 octombrie 2004 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între pârâtele SC A.E. SA și SC R.T.I. SRL, reclamanta invocând existența în patrimoniul său a unui drept de preferință născut în temeiul Legii nr. 133/1999 și al contractului de asociere. Or, de la data menționată și până la introducerea acțiunii (17 februarie 2006) a trecut o perioadă mai mică de 3 ani, nefiind îndeplinit termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză.

Examinând materialul probator administrat în cauză, pe fond, tribunalul găsește neîntemeiată acțiunea promovată de reclamantă, pentru următoarele considerente: La data de 4 septembrie 2000 între reclamanta SC S.A. SRL și SC F.S.E. SA a fost încheiat contractul de asociere înregistrat sub nr. 1445 din 4 septembrie 2000 în vederea desfășurării următoarele activități: achiziționarea, depozitarea și comercializarea de bunuri alimentare și nealimentare indigene și din import, prestări servicii și alte activități, cu respectarea obiectului de activitate propriu prezent în statutul fiecărei societăți, prin spațiul situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl. 4, județul Tulcea. SC F.S.E.

SA s-a obligat să pună la dispoziția asociație spațiul situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl. 4, județul Tulcea [(art. 3 lit. a)], reclamanta dobândind un drept de folosință [(art. 3 lit. b). Drepturi)]. În conformitate cu dispozițiile art. 4, convenția s-a încheiat pe o durată de 6 ani, până la data de 3 septembrie 2006, cu posibilitatea prelungirii prin acordul scris al părților. Potrivit art. 5 din contract, reclamanta SC S.A. SRL s-a obligat să achite lunar către SC F.S.E. SA „pentru folosirea în asociere a spațiului” un procent de 5 % din venituri lunar realizat în spațiul adus ca aport, dar nu mai puțin de 250 dolari S.U.A. fără TVA. Tribunalul consideră că acest contract nu poate primi calificarea juridică a unui contract de locațiune, clauzele negociate de părți și inserate în conținutul convenției fiind specifice unui contract de asociere în participațiune.

Părțile au stabilit drepturi și obligații în sarcina ambelor părți, participarea la beneficii și implicit la pierderi, făcându-se referire în mod expres la dispozițiile art. 251 – art. 256 C. com. (care reglementează asocierea în participațiune). Pentru acest motiv, tribunalul apreciază neîntemeiate susținerile pârâtei SC A.E. SA cu privire la calificarea contractului încheiat de reclamanta SC F.S.E. SA. La data de 20 ianuarie 2003 a fost întocmit actul adițional nr. 45 la contractul de asociere, prin care părțile au convenit ca începând cu data menționată SC A.E. SA să preia de la SC F.S.E. SA toate drepturile și obligațiile ce s-au născut în patrimoniul acestuia potrivit contractului nr. 1445 din 4 septembrie 2000, pe calea novației prin schimbare de creditor.

Conform înscrisurilor depuse la dosar la data de 16 ianuarie 2003, prin încheierea judecătorului delegat, s-a dispus radierea SC F.S.E. SA, ca urmare a fuziunii prin absorbție de către SC A.E. SA. La data de 18 octombrie 2004, SC A.E. SA a transmis, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3661 la B.N.R. S.C.M., dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat la parterul imobilului din Tulcea, Str. Babadag, bl. 4, județul Tulcea către SC R.T.I. SRL. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 678 din 2 noiembrie 2004 pârâta SC R.T.I. SRL a vândut spațiul menționat, către pârâta C.N.L.R. SA. Reclamanta a invocat nulitatea absolută a primului contract de vânzare-cumpărare susținând încălcarea dreptului său de preferință la cumpărarea spațiului, drept stabilit prin dispozițiile art. 12 lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999.

Potrivit acestor dispoziții legale „Întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale societăților comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și ale regiilor autonome, în următoarele condiții: a) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi vândute, la solicitarea deținătorului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș;…

b) întreprinderile mici și mijlocii au prioritate la cumpărarea activelor disponibile ale societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și ale regiilor autonome. În situația în care mai mulți solicitanți, cumpărarea se va face prin licitație publică, pornindu-se de la prețul stabilit prin raportul de evaluare. În situația în care sunt mai mulți solicitanți, cumpărarea se va face prin licitație publică, pornindu-se de la prețul stabilit prin raportul de evaluare. În această situație, prin grila de punctaj se acordă unei întreprinderi mici și mijlocii un număr de puncte echivalent cu 30 % din numărul de puncte acordat pentru cel mai mare preț oferit”.

În legătură cu art. 12 lit. a) și d) din Legea nr. 133/1999 pe care le invocă reclamanta în sprijinul acțiunii sale, se observă că acestea au în vedere obligații prevăzute în sarcina societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și a regiilor autonome. Or, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în probațiune, la momentul formulării cererii de cumpărare a spațiului (adrese nr. 22 din 30 martie 2001, nr. 115 din 17 octombrie 2003 și nr. 126 din 29 iunie 2004) de către SC S.A. SRL, cât și la momentul vânzării imobilului de către SC A.E. SA, atât SC F.S.E. SA, cât și SC A.E. SA, erau societăți cu capital majoritar privat, astfel încât în speță, nu este incidentă Legea nr. 133/1999, reclamanta neavând un drept de preemțiune la cumpărarea imobilului.

Pe de altă parte, în speță, reclamanta nu a făcut dovada că imobilul menționat făcea parte din categoria imobilelor disponibile, sau faptul că fuseseră îndeplinite formalitățile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 133/1999, pentru perioada când SC F.S.E. SA, avea capital majoritar de stat. Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu poate interveni nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.E. SA și SC R.T.I. SRL. În consecință, nu se poate reține nici nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent, încheiat de SC R.T.I. SRL cu C.N.L.R. SA. S-a învederat de către reclamantă, cu privire la ultimul contract menționat, nulitatea absolută pentru cauză ilicită și imorală.

Susținerile acesteia sunt neîntemeiate întrucât așa cum s-a arătat, la momentul înstrăinării imobilului, reclamanta nu avea un drept de preemțiune la cumpărarea activului, astfel încât nu se poate prezuma că pârâtele ar fi urmărit prejudicierea sa. Reclamanta a învederat faptul că potrivit dispozițiilor art. 254 C. com., participanții nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociațiune chiar dacă au fost procurate de dânșii, apreciind că simpla existență a contractului de asociere era suficientă pentru ca cea de-a doua cumpărătoare să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului. Tribunalul a apreciat neîntemeiate susținerile reclamantei întrucât prin contractul de asociere în participațiune, SC F.S.E.

SA a constituit folosința spațiului ca aport în cadrul asociației. Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 2 și 3 lit. a) (obligații) art. 3 lit. b) (drepturi), care stabilesc dreptul SC S.A. SRL de a folosi spațiul, dispozițiile art. 5 din contract, prin care se stipulează obligația reclamantei de a plăti un procent din venitul lunar pentru „folosirea în asociere a spațiului”. Această interpretare rezultă și din conținutul adreselor înaintate de SC S.A. SRL către SC F.S.E. SA și ulterior către SC A.E. SA, prin care se solicită vânzarea spațiului respectiv. Așa fiind, tribunalul a apreciat, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele SC A.E.

SA și SC R.T.I. SRL și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de SC R.T.I. SRL cu C.N.L.R. SA. Întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în patrimoniul reclamantei nu există un drept de preemțiune cu privire la cumpărarea imobilului, pe cale de consecință a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC A.E. SA să vândă spațiul comercial menționat. Pentru aceste considerente, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă. În ceea ce privește existența unei convenții nescrise cu privire la vânzarea spațiilor, încheiată cu SC F.S.E. SA tribunalul a observat că acțiunea reclamantei este întemeiată pe existența unui drept de preferință legal sau născut în baza contractului de asociere, iar reclamanta nu și-a completat în mod corespunzător acțiunea în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc.

civ., până la prima zi de înfățișare. În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata sumei de 500 Ron, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC A.E. SA, reținând culpa procesuală a reclamantei și faptul dovedirii efectuării cheltuielilor de judecată prin plata onorariului de avocat, conform chitanței depuse la dosarul cauzei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea sentinței și admiterea acțiunii. În motivare se invocă faptul că în legătură cu precizarea acțiunii depusă la 11 septembrie 2006, în mod nelegal, s-a apreciat ca tardivă, raportat la art. 132 C. proc. civ. Precizarea nu se încadra nici în „completarea” și nici în „modificarea cererii”, care nu erau aplicabile.

Nici nu a existat prima zi de înfățișare, fiind constant lipsă de procedură, instanța din oficiu trebuia să completeze cadrul procesual conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., neavând nici rol activ conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Din nici o clauză a contractului, nu rezultă că aportul adus de SC F.S.E. SA, ar consta în folosința spațiului. S-a apreciat că în mod nelegal s-a respins proba testimonială care urmărea probarea convenției cu SC F.S.E. SA și apoi, cu SC A.E. SA. Dreptul de preferință la cumpărarea spațiului în discuție a fost inițial un drept legal prevăzut de art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 133/1999. Or reclamanta, în vederea vânzării cu preferință a spațiului comercial în discuție, și-a îndeplinit obligația de a cumpăra obiectele de inventar, mijloacele fixe și piesele de schimb aflate în gestiunea spațiului.

Așa se face că după fuziunea prin absorbție a SC F.S.E. SA, SC A.E. SA a recunoscut, la rândul său, dreptul de preferință la cumpărarea spațiului, obligându-se la recunoașterea unui drept de preferință la cumpărare, la preț egal. Apelul a fost legal timbrat cu taxele judiciare de timbru prevăzute de lege. Intimata SC A.E. SA și C.N.L.R. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.

Analizând netemeinicia și legalitatea deciziei, Curtea, prin decizia comercială nr. 218 din 2 mai 2007, a respins apelul, ca nefundat, reținând următoarele: Astfel cum a reținut și în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 123/2000, în cauza de față nu puteau fi aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) și d) Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, dispoziții invocate de reclamanta apelantă pentru a justifica încălcarea dreptului său legal de preemțiune ori a dreptului de preferință. Obligațiile prevăzute în dispozițiile legale menționate erau stabilite de legiuitor exclusiv în sarcina societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și a regiilor autonome, numai pe perioada îndeplinirii condiției de existență a capitalului majoritar de stat.

Or, o asemenea condiție nu era îndeplinită în cauză, întrucât, SC F.S.E. SA și-a încetat existența ca urmare a fuziunii prin absorbție la data de 5 ianuarie 2001 de către intimata SC A.E.A SA, neputând fi incidente dispozițiile Legii nr. 133/1999. În ce privește existența unei înțelegeri convenționale care i-ar fi conferit reclamantei apelante un drept de preferință în vânzarea-cumpărarea spațiului comercial în speță, se constată că din probele administrate nu se poate reține existența unui asemenea drept. De altfel, în apel, reclamanta nu și-a susținut cererea de probatorii, limitându-se la a formula două cereri consecutive de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare. În această situație nu pot fi reținute criticile apelantei reclamante în raport de validitatea contractelor de vânzare-cumpărare a spațiului comercial în speță încheiate între intimatele SC A.E.

SA și SC R.T.I. SRL, precum și între aceasta din urmă și intimata C.N.L.R. SA și nici existența vreunui temei legal pentru obligarea intimatei pârâte SC A.E. SA la vânzarea acestui spațiu comercial către reclamanta apelantă, acțiunea fiind în mod corect respinsă de prima instanță. Împotriva acestei decizii, a introdus recurs reclamanta fără a invoca în drept motivele de nelegalitate, solicitând admiterea, modificarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond invocând că: - Decizia cuprinde motive contradictorii de îndată ce nu s-a analizat critica privind neanalizare la fond a dreptului de preferință, convențional situație în care acțiunea trebuia respinsă pe fond.

- Decizia cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanța a reținut că din cuprinsul adresei nr. 656 din 23 mai 2002 emisă de SC F.S.E. SA, rezultă că nu a existat o convenție de vânzare-cumpărare, deoarece cererea recurentei de cumpărare a spațiului nu a fost aprobată în ședința consiliului de administrație din 14 mai 2007. Înscrisul analizat de instanță este străin de natura pricinii, dat fiind că această cerere este întemeiată pe dreptul de preferință și obligația corelativă asumată de pârâta SC A.E. SA. - Instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantei precum și dreptul la un proces echitabil, prin respingerea cererii de amânare a judecății apelului, și prin neadministrarea de probe testimoniale pentru aflarea adevărului.

- Prima critică se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din considerentele deciziei rezultă că aceasta a fost motivată corespunzător dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., instanța de recurs, putând realiza controlul judiciar în raport de modul cum s-a răspuns la criticile formulate în apel. Astfel, din considerente rezultă interpretarea dată contractului invocat de reclamantă, în raport de care s-a reținut că aportul social la constituit folosința spațiului locativ. Instanța a concluzionat de ce în speță nu a existat o convenție privind dreptul de preferință invocat, și de ce nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din Legea nr. 133/1999. Adresa nr. 566 din 23 mai 2002 la care face referire recurenta, este un înscris câștigat cauzei, din care rezultă, așa cum justificat s-a reținut în apel, că SC F.S.E.

SA nu a încheiat o convenție prin care să precizeze un drept preeminent, pentru aceasta în vederea cumpărării spațiului locativ. Acest înscris a fost analizat în raport și de conținutul contractului de asociere nr. 1445 din 27 septembrie 2000, contract din care rezultă clar drepturile și obligațiile părților. Din cuprinsul cererii de apel, rezultă că, reclamanta a criticat sentințe pentru respingerea probei testimoniale, nesolicitând așa cum susține că a cerut în calea de atac prelungirea probatoriului. Pentru termenul din 2 mai 2007 avocatul reclamantei a solicitat amânarea cauzei, cu motivarea că la acea dată mai are de susținut o altă cauză la Tribunalul Vâlcea. Analizând cererea în raport de dispozițiile art. 156 C. proc.

civ., Curtea a respins-o reținând că la termenul anterior apelanta a mai beneficiat de o amânare a cauzei pentru o lipsă de apărare. Instanța de apel, a făcut o corectă aplicare a acestui text, deoarece prin acesta s-a instituit o facultate și nu o obligație, de a se acorda un termen pentru lipsă de apărare. Or, apelantei i s-a mai acordat un asemenea termen pentru lipsă de apărare, iar justificarea dată pentru o nouă amânare a cauzei, este una ce se grefează pe intenția de tergiversare a soluționării cauzei de către avocatul acesteia. Așa fiind, pentru cele de preced în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.A. SRL Tulcea împotriva deciziei nr. 218 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 februarie 2008.