ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2030/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC R.T.I. SRL a solicitat prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad, restituirea componentelor provenite din exploatarea activului A. SA Arad sau obligarea pârâtei SC R. SA Arad la plata contravalorii acestora în cuantum de 600.000 dolari. În argumentarea cererii introductive de instanță a susținut că a cumpărat de la reclamantă prin contractele nr. 1559-1560 din 10 februarie 2000, activul A. SA Arad și că după ce a devenit proprietară a lansat pe piață mai multe oferte de vânzare pentru diferite componente ale activului respectiv. După cumpărarea activului, a arătat reclamanta, vânzătoarea SC S.P.

SRL a contestat raporturile contractuale și i-a interzis accesul în incintă. Întrucât au fost inițiate mai multe acțiuni în justiție, reclamanta a susținut că i-a înștiințat pe partenerii de afaceri despre natura litigioasă a bunurilor din activul A. SA printre aceștia fiind și pârâta SC R. SA. Întrucât, la data de 4 decembrie 2002, i-a fost recunoscută calitatea de proprietară prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 7378 pronunțată în dosarul nr. 7505/2001, reclamanta s-a considerat îndreptățită să solicite obligarea pârâtei la restituirea cantităților de fier care au fost înstrăinate de posesorul nelegitim SC S.P. SA sau la plata valorii bunurilor. În drept au fost invocate prevederile art. 1909 C. civ., pentru a se susține că nu se poate face dovada unei posesii neviciate și a bunei-credințe în momentul realizării raporturilor contractuale dintre SC S.P.

SRL și SC R. SA Arad fiind de necontestat că la momentul dobândirii proprietății, pârâta SC R. SA Arad a cunoscut că aceasta nu era proprietara bunurilor. Litigiul a fost soluționat de Tribunalul Arad, secția comercială, care prin sentința nr. 628 din 17 mai 2005, a respins acțiunea reclamantei. În esență, prima instanță a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe art. 1909 alin. (2) C. civ. și că, în cauză, nu este îndeplinită condiția posesiei asupra bunurilor revendicate întrucât reclamanta nu deținea bunurile în materialitatea lor. S-a mai stabilit că reclamanta nu a dovedit, raportat la bunurile în discuție că au fost pierdute sau furate, condiții alternative impuse de art. 1909 alin. (2) C. civ.

În ce o privește pe pârâtă, prima instanță a mai stabilit că reaua-credință a sa nu a fost dovedită întrucât raporturile comerciale au fost stabilite cu SC S.P. SRL în persoana căreia erau întrunite atât elementul material al posesiei prin faptul stăpânirii bunurilor cât și elementul psihologic, vânzătoarea comportându-se ca un proprietar, astfel că pentru determinarea situației proprietății a fost nevoie de intervenția instanței. Sentința a fost apelată de reclamanta SC R.T.I. SRL care a formulat critici pentru motivul că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 1909 alin. (2) C. civ., întrucât dovada posesiei bunurilor revendicate a fost făcută așa cum rezultă din dosarul execuțional nr. 39/2003 potrivit căruia la data de 10 februarie 2005 a fost pusă în posesia activului în prezența reprezentantului SC S.P.

SRL așa încât în mod fraudulos această societate a dezmembrat și vândut elemente ale activului. A considerat că de la data punerii în posesie conform dosarului execuțional nr. 39/2003 a dobândit toate atributele dreptului de proprietate. În aceste condiții dezmembrarea de către SC S.P. SRL a elementelor din activ și vânzarea lor către SC R. SA, potrivit apelantei, a constituit în fapt o sustragere întrucât deposedarea s-a făcut fără acordul său. Potrivit aceluiași raționament recurenta a considerat că pârâta SC R. nu poate invoca buna-credință în favoarea sa din moment ce a fost atenționată în scris de către reclamanta-apelantă prin notificarea din data de 7 octombrie 2003 să nu cumpere metale de la SC S.P.

SRL provenite din activul A. SA și cu toate acestea le-a dobândit. Sentința instanței de fond a fost criticată și prin prisma art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe considerentul că judecătorul nu a stăruit pentru aflarea adevărului, în cauză nefiind dispuse probe pentru stabilirea condițiilor sustragerii, cât și a valorii elementelor de activ sustrase. Apelul, care a format obiectul dosarului nr. 9979/2005 a fost respins ca tardiv declarat, Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 66 din 28 februarie 2006 apreciind că s-au încălcat dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., întrucât termenul pentru promovarea acestei căi de atac a fost depășit. După casarea deciziei nr. 66 din 28 februarie 2006, de către Înalta Curte de Casație și Justiție cauza a fost rejudecată de Curtea de Apel Timișoara care prin decizia nr. 218 din 15 octombrie 2007 a admis apelul reclamantei SC R.T.I.

SRL București și a modificat sentința nr. 628/2005 pronunțată de Tribunalul Arad, în sensul admiterii acțiunii și a obligării pârâtei SC R. SA să-i restituie reclamantei bunurile provenite din exploatarea activului SC A. SA Arad 85.980 Kg tablă capete și 236.240 Kg fier vechi sau să plătească 159.915,18 lei contravaloarea acestora. De asemenea, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 lei cheltuieli parțiale de judecată în primă instanță și apel. Restul pretențiilor au fost respinse.

În fața instanței de apel au fost administrate și alte probe, cu expertiză și cu martori, iar după reanalizarea fondului, instanța de apel a reținut că deși reclamanta și-a precizat temeiul acțiunii ca fiind art. 1909 C. civ., instanța de fond a presupus că, în fapt, aceasta s-a referit doar la alin. (2). După ce a redat dispozițiile art. 1909 alin. (1) și (2) C. civ., curtea a constatat că acțiunea reclamantei este o revendicare mobiliară în ce privește capătul principal de cerere și în subsidiar o cerere în pretenții, acțiune pentru dovedirea căreia, caracterul devolutiv al apelului îi oferă posibilitatea să solicite administrarea probelor. După examinarea probelor propuse de reclamantă și înlăturarea apărărilor intimatei pârâte privind faptul că a cumpărat bunuri în cadrul unei licitații publice iar altele pe bază de contract, facturi și chitanțe și că în acest context este cumpărător de bună-credință, bunurile fiind în posesia SC S.P.

SRL și SC D. care se comportau ca adevărați proprietari, instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile unei acțiuni în revendicare mobiliară. Potrivit instanței, reclamanta a fost posesoarea lucrului fiind recunoscută ca atare prin hotărâri judecătorești definitive și apoi pusă în posesie de executorul judecătoresc. În consecință s-a stabilit că bunurile au ieșit din patrimoniul reclamantei fără voia sa, că aceste bunuri sunt identice cu cele dobândite de terțul dobânditor și că valoarea prejudiciului a fost dovedită prin expertiza contabilă. În privința cheltuielilor de judecată instanța de apel a apreciat că se cuvin parțial reclamantei citând în acest scop art. 276 C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel au declarat recurs, SC R. SA Arad și SC R.T.I. SRL București cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. 1. În susținerea recursului său SC R. SA a invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a susținut că decizia pronunțată în apel este nelegală. Pentru susținerea motivului prevăzut de art. 304 alin. (8) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat interpretarea greșită a actului dedus judecății deoarece starea de fapt prezentată nu se poate raporta la dispozițiile art. 1909 alin. (2) C. civ., potrivit căruia cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat de la cel care îl găsește.

În concret, cu referire la articolul citat recurenta a arătat că fierul vechi a fost cumpărat de pe piață de la SC S.P. SRL și SC D.C. SRL Târgu Jiu. Sub aspect probator, a susținut în continuare recurenta, expertiza a constatat ce cantități de fier au fost cumpărate în cursul anului 2003 de la cele două societăți comerciale vânzătoare care se aflau în posesia bunurilor și se comportau ca proprietare întrucât i-au eliberat facturi și chitanțe pentru banii încasați cu titlu de preț. Prin cel de-al doilea motiv prevăzut de [(art. 304 alin. (9) C. proc. civ.)] a fost invocată aplicarea greșit a dispozițiilor art. 1909 alin. (1) C. civ., în care se prevede că lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuință de vreo curgere de timp.

În speță, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta nu se afla în posesia fierului vechi întrucât la data când l-a cumpărat SC R., posesia și implicit proprietatea era a celor două societăți SC S.P. SRL și SC D.C. SRL. La timpul respectiv, a mai arătat recurenta, fiecare susținea că este proprietarul C.C. Arad, iar litigiile pe care SC R.T.I. le-a avut cu acele societăți nu au relevanță sub aspectul aprecierii bunei sale credințe. În consecință, a solicitat în alți termeni admiterea recursului și păstrarea sentinței instanței de fond. 2. Reclamanta SC R.T.I. SRL, a criticat decizia nr. 218/ A din 15 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a solicitat ca, în temeiul art. 312 pct. 1, 2 și 3 C. proc.

civ., să fie modificată în parte, iar în fond să se admită cererea principală prin completarea cuantumului pretențiilor stabilite prin raportul de expertiză și notele de calcul contabile, cu cheltuieli de judecată. În esență, recurenta reclamantă a susținut că înțelege să dezvolte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și să critice nelegalitatea deciziei Curții de Apel Timișoara întrucât a omologat parțial raportul de expertiză contabilă și, ca urmare, a diminuat cuantumul pretențiilor revendicate de către recurenta-reclamantă SC R.T.I. SRL. Potrivit recurentei, deșeurile de fier revendicate sunt rezultatul operațiunilor directe de dezmembrare și dezafectare a pieselor și utilajelor predate de SC S.P.

SRL către SC R.T.I. SRL la momentul perfectării vânzării combinatului A. SA Arad. Situația faptică a acestor bunuri a fost oglindită, potrivit recurentei, de conținutul centralizatorului contabil al SC R. SA unde sunt consemnate cantitățile de fier dezmembrate (86.000 kg tablă). La momentul stabilirii cuantumului real al creanței datorate de către intimată, autoarea a considerat că instanța de apel a omis să dea eficiență contextului faptic aferent perioadei 2 octombrie 2003 – 19 decembrie 2003 când s-au efectuat curse neînsoțite de documente justificative pe ruta R. – A. – R., fără a exista o evidență de parcurs concretă. Prin ignorarea foilor de parcurs, instanța de apel nu a avut în vedere o cantitate de 1675 tone fier, determinată în raport de numărul de curse și o cantitate medie de 5 tone pe autovehicul.

La prețurile medii practicate de SC R. SA pentru cantitățile de fier vechi, recurenta a considerat că valoarea bunurilor era de 498.771 dolari. În sprijinul susținerii potrivit căreia suma acordată de instanța de apel nu reprezintă prejudiciul real, recurenta reclamantă a arătat că intimata a cumpărat la licitație 14 vagoane și că instanța de apel a apreciat greșit faptul că societatea cumpărătoare a avut reprezentarea că achiziționează bunurile de la adevăratul proprietar. Atâta vreme cât bunurile menționate fuseseră sustrase fraudulos anterior anului 2004 de către SC S.P. SRL și SC D. SRL din incinta A., iar conducerea SC R. SA avea cunoștință despre acest fapt, nu prezintă nicio relevanță faptul că achiziționarea s-a făcut prin licitație publică.

În concluzie, recurenta SC R.T.I. SRL, față de cererea principală prin care solicitase 600.000 DOLARI S.U.A., a considerat că se impune completarea sumei stabilită de instanța de apel cu suma de 837.500 Ron – 364.130 DOLARI S.U.A. reprezentând contravaloarea bunurilor transportate de intimată fără documente justificative și cu suma de 149.757,46 Ron. A doua critică, potrivit recurentei reclamante vizează aplicarea greșită a art. 276 C. proc. civ. În opinia sa, art. 276 C. proc. civ., este aplicabil numai în cazul în care în contradictoriu cu acțiunea introductivă, intimata ar fi investit instanța cu o cerere reconvențională iar pentru soluționarea litigiului, cererile ambelor părți ar fi fost admise în parte.

Faptul că acțiunea a fost admisă în parte nu justifică reducerea cheltuielilor de judecată decât în situația prevăzută de art. 274 pct. 3 C. proc. civ., care se referă la onorariul de avocat nu și la taxe și cheltuieli de judecată. Recurenta a conchis că admiterea cererii de revendicare pe care a promovat-o echivalează cu stabilirea culpei procesuale în sarcina exclusivă a intimatei pârâte SC R. SA. Față de dovezile aflate la dosar a solicitat toate cheltuielile de judecată care au fost făcute cu susținerea acestui proces. În fine, în privința primei critici în ședința de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că nu mai susține pretențiile pentru plata celor 14 vagoane achiziționate de pârâtă la licitație.

Ambele părți au depus întâmpinare prin care au combătut recursul părții adverse. Astfel, SC R. SA prin întâmpinarea la recursul reclamantei SC R.T.I. SRL a susținut că acțiunea acesteia trebuia respinsă în totalitate întrucât toate bunurile în discuție au ajuns în posesia SC R. SA ca urmare a unor operațiuni comerciale. În ce privește vânzarea celor 14 vagoane la licitație, SC R. SA a susținut că vânzătoarea acestor bunuri a fost chiar recurenta care a încasat deja prețul și nu mai poate să solicite încă odată contravaloarea vagoanelor respective. Aceeași parte a respins și susținerile reclamantei din recursul său în legătură cu transporturile făcute de la SC D.C. SRL sau SC S.P. SRL către SC R. SA întrucât expertiza a stabilit că nu rezultă din documente ce fel de bunuri și în ce calitate s-au transportat.

În fine, SC R. SA a arătat că într-o cauză similară reclamanta a formulat aceleași pretenții care au fost respinse irevocabil. În legătură cu aplicarea art. 1909 alin. (2) C. proc. civ., a susținut că starea de fapt din acest litigiu nu se încadrează în aceste prevederi. A anexat la întâmpinare o decizie a Curții de Apel Timișoara și a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 13 iunie 2007 pentru a-și susține punctul de vedere exprimat prin întâmpinare. La rândul său, SC R.T.I. SRL prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului declarat de SC R. SA pe considerentul relei credințe manifestată de SC R. SA în cumpărarea acestor bunuri. Potrivit reclamantei, SC R. SA a avut în permanență cunoștință despre situația litigioasă ce plana asupra activului A. cât și asupra identității realului proprietar SC R.T.I.

SRL. A mai susținut că probele relevă conveniența frauduloasă dintre SC R. SA – SC S.P. SRL – SC D., și mai mult, în opinia sa cu o minimă diligență pârâta ar fi putut să preîntâmpine riscul unei evicțiuni. În continuare s-a referit la contractele nr. 1559 și 1560 din care potrivit reclamantei se putea observa că întregul activ al SC A. SA a fost cumpărat de SC RTI SRL, iar predarea activului s-a făcut conform procesului verbal nr. 121 din 28 martie 2000 care atestă și predarea întregii gestiuni precum și a bunurilor (teren, construcții, utilaje). Din luna septembrie 2000, intimata reclamantă a arătat că i-a fost negat dreptul de proprietate și efectele contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, incinta A. fiind ocupată abuziv de SC S.P.

SRL, iar după reintegrarea sa în incinta fabricii, SC S.P. SRL a refuzat să-i respecte pașnica folosință și hotărârile judecătorești. În consecință, pentru toate aceste motive a solicitat admiterea recursului său și respingerea recursului declarat de pârâta SC R. SA. Înalta Curte va lua în examinare recursurile în ordinea în care au fost înregistrate și va reține. Recursul pârâtei SC R. este fondat. Pârâta recurenta a pus în discuție potrivit argumentelor aduse în sprijinul art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ., aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1909 alin. (1) și (2) C. civ. Prin prisma acestor dispoziții instanța de apel a apreciat că se află în fața unei acțiuni în revendicare mobiliară și a unui capăt subsidiar de cerere în pretenții și datorită acestei precizări a administrat probe suplimentare pentru determinarea capătului subsidiar al cererii.

Înainte de a trece la examinarea cererii subsidiare instanța de apel trebuia să observe însă că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1909 alin. (1) C. civ., pentru promovarea și susținerea acțiunii în revendicare mobiliară împotriva terțului care a dobândit posesiunea bunului cu titlu de proprietar. Art. 1909 alin. (1) C. civ., stabilește că lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuință de vreo curgere de timp. Aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză întrucât nu sunt îndeplinite condițiile aplicării textului respectiv. Astfel proprietarul nu s-a desesizat de lucrul revendicat în mod voluntar încredințându-l unui detentor precar, persoana juridică care a înstrăinat bunul mobil către recurenta pârâtă nu stăpânea bunurile ca detentor căruia să i se fi încredințat bunul, iar pârâta recurentă a dobândit bunul mobil printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros.

Probele de la dosar verificate de expertiză relevă faptul că bunurile mobile au fost dobândite în baza unor raporturi juridice comerciale în formă simplificată stabilite cu societățile comerciale, care le dețineau atât sub aspect material cât și sub aspect psihologic, comportându-se ca adevărați proprietari. În aceste condiții, reclamanta care își afirmă calitatea de proprietar originar al unui lucru mișcător nu poate avea exercițiul unei acțiuni reale pentru urmărirea lucrurilor sale mișcătoare din mâinile unui terț posesor care a dobândit posesiunea lucrului cu titlu de proprietar, deoarece art. 1909 C. civ., stabilește în favoarea terțului o prezumție de proprietate.

În speță, se invocă de către intimată reaua-credință a terțului dobânditor dar atâta vreme cât vânzătorul bunurilor mobile s-a comportat ca un proprietar al acestora, care la acel moment în mod efectiv avea posesia bunurilor, punerea în posesie și adresa de înștiințare a recurentei pârâte de către proprietarul originar nu poate înlătura prezumția de proprietate. De altfel, probele relevă că înstrăinarea bunurilor mobile de către o altă societate a fost posibilă întrucât cele două elemente ale posesiei corpus și animus nu erau reunite în mâna intimatei reclamante ca prerogativă a dreptului de proprietate afirmat. Nu în ultimul rând dacă vânzătorul bunurilor SC S.P. care s-a afirmat ca titular al dreptului de proprietate a exercitat o putere de fapt asupra bunului cu toate că a cunoscut că nu avea această calitate, atunci persoana pusă în posesie care a plătit și prețul bunurilor este preferată chiar dacă titlul său are dată ulterioară.

Prin urmare nu i se poate cere pârâtei dobânditoare să restituie către proprietarul originar bunurile până ce convenția materializată în facturile centralizate de expertiză nu a fost desființată. În alte cuvinte, reclamanta care și-a afirmat calitatea de proprietar al unui lucru mișcător poate obține restituirea lucrului său care se află în mâinile unui terț posesor prin acțiunea mobiliară numai dacă sunt întrunite cerințele art. 1909 C. civ., sau printr-o acțiune personală care nu-și are izvorul în aceste prevederi. Și în ipoteza în care s-ar admite că recurenta pârâtă stăpânește bunurile ca simplu posesor, acesta ar constitui titlu în favoarea sa și ca atare nu este obligată să probeze cauza legitimă a achiziției bunurilor respective.

În fine, legiuitorul prin dispozițiile art. 1909 alin. (1) C. civ., a dat prioritate aparenței de proprietate pe care a creat-o însuși vânzătorul prin fapta sa, astfel că dobânditorul prin simpla intrare în posesie a bunului devine proprietar. În speță, însă, până la momentul desființării convenției, recurenta pârâtă stăpânește bunul în baza unui titlu de proprietate și ca atare nu i se poate opune obligația de restituire sau de despăgubire așa cum greșit a reținut instanța de apel. În concluzie, nu poate fi acceptată apărarea intimatei reclamante, potrivit căreia înștiințarea recurentei pârâte de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra fier vechi de la SC S.P. SRL, de care aceasta nu a ținut seama, constituie o dovadă de rea-credință a terțului cumpărător întrucât în discuție nu este o simplă posesie ci deținerea bunului cu un titlu care nu a fost desființat.

În al doilea rând dobânditorul în situația dată este prezumat a fi de bună-credință, iar această prezumție nu a fost înlăturată câtă vreme recurenta pârâtă a intrat în raporturi comerciale cu o altă societate, iar titlul său de proprietate nu a fost desființat. Și cea de-a doua critică prin care se invocă aplicarea greșită a legii este întemeiată. Din punctul de vedere al motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a pus în discuție inaplicabilitatea art. 1909 alin. (2) C. civ.

Pornind de la faptul că posibilitatea revendicării bunurilor mobile este limitată din cauza raporturilor stricte dintre proprietate și posesie așa cum s-a arătat deja și având în vedere regula înscrisă în prevederile art. 1909 alin. (1) C. civ., care semnifică faptul că posesiunea prezumă proprietatea și, în plus, că ea conferă posesorului unui bun mobil un titlu distinct de cel deținut de autorul său, atunci trebuie să admitem că dispozițiile art. 1909 alin. (2) C. civ., constituie o modalitate excepțională de revendicare a bunurilor mobile atunci când acestea sunt pierdute sau furate. Dispozițiile articolului mai sus menționat nu-și găsesc însă aplicare în speță întrucât bunul nu a fost pierdut sau furat.

Și dacă se ia în examinare termenul de sustragere frauduloasă a bunurilor mobile afirmat în alte cuvinte de reclamantă se constată că nu devin aplicabile prevederile art. 1909 alin. (2) C. civ. În speță, ipoteza dedusă judecății este cea a transmiterii bunului în mod succesiv către două persoane, situație în care este preferat cel ce este pus în posesie și care rămâne proprietar chiar dacă titlul său are dată posterioară. Cu alte cuvinte este considerat proprietar cel ce are posesia bunului, cu condiția să fie de bună-credință. Or, pârâta a intrat în raportul juridice cu o societate care exercita puterea de fapt asupra bunurilor și s-a afirmat ca proprietar. Din actele dosarului nu rezultă că s-au luat măsuri la cererea reclamantei care susține că a fost pusă în posesie potrivit înscrisului aflat la dosar pentru a împiedica orice înstrăinare a componentelor de pe platforma A., cu mijloacele puse la îndemână de codul de procedură civilă.

În fine, mai este de observat că în cauza de față reclamanta a solicitat aceeași sumă cu cea cerută într-o altă cauză în care pretențiile sale au fost respinse irevocabil. Prin urmare, modificarea sentinței fondului de către instanța de apel s-a făcut cu aplicarea greșită a legii așa încât față de cele ce preced conform art. 312 alin. (2) raportat la art. 304 alin. (9) C. proc. civ., recursul pârâtei se va admite iar decizia instanței de apel va fi modificată în sensul dispozitivului. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pretențiile pentru plata cheltuielilor de judecată vor fi respinse ca nedovedite. Recursul reclamantei este nefondat. 1. Recursul potrivit actualei reglementări este cale extraordinară de atac care poate fi promovată în conformitate cu titlul V, Capitolul I intitulat „Recursul”.

Prin urmare, promovarea și susținerea acestei căi de atac trebuie să respecte întocmai prevederile art. 302 1 lit. c) și art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9. Aceasta înseamnă că recursul extraordinar își propune examinarea legalității și nu a netemeiniciei soluției anterioare. În acest context este evident că o astfel de analiză nu se poate realiza de vreme ce părțile în proces au beneficiat de devoluțiunea apelului care nu mai este specifică recursului. Prin prisma acestei precizări urmează a se observa că toate criticile formulate de reclamantă legate de constatările expertizei, de probele puse în discuție și de cuantumul sumei stabilită ca fiind datorată vizează netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel.

Astfel, art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pe care l-a invocat recurenta se referă la situația „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii”. Față de motivul invocat recurenta a pus în discuție o singură chestiune de nelegalitate care privește aplicarea art. 274 – art. 276 C. proc. civ. În adevăr, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, numai că, în ipoteza în care pretențiile se admit în parte cheltuielile se acordă corespunzător cu pretențiile admise. Prin urmare, nu poate fi vorba de o altă reducere a cheltuielilor la care se referă recurenta prin trimitere la art. 274 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. Citarea art. 276 C. proc. civ., nu este de natură să ducă la nulitatea deciziei pe aspectul cheltuielilor întrucât chiar dacă nu este riguros exactă se referă la admiterea în parte a acțiunii și nu la situația evocată de recurentă specifică partajului sau situațiilor în care se formulează cerere reconvențională sau cereri de intervenție. Deși, s-a analizat acest motiv, având în vedere soluția de modificare a deciziei din apel, urmare admiterii recursului pârâtei, critica nu mai prezintă relevanță și în orice caz cuprindea susțineri generale fără nicio referire concretă la sumele care s-au achitat (cu trimitere la dovezile aflate la dosar) și la cele care s-au acordat. În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc.

civ., recursul reclamantei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.T.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 218/ A din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Admite recursul declarat de pârâta SC R. SA ARAD împotriva aceleiași decizii, modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 628 din 17 mai 2005 a Tribunalului Arad. Respinge cererea formulată de pârâta SC R. SA ARAD privind acordarea de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2008.