ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 710/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția civilă, sub nr. 2839/108/2007, la data de 22 iunie 2007, reclamanta D.O.F. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Arad și SC C. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i restituie diferența de 6.362 mp teren intravilan, situat în municipiul Arad, înscris în C.F. Arad, iar, în cazul în care o parte din acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică, să se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare, cu teren intravilan amplasat pe raza municipiului Arad.

Pe parcursul procesului, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Municipiului Arad, prin Primar, anularea dispoziției din 23 mai 2007 emisă de Primarul municipiului Arad, precum și obligarea pârâților să emită dispoziție de restituire, în natură, a suprafeței de 9.012 mp, teren intravilan, înscris în C.F. Arad, iar, în cazul existenței unor amenajări de utilitate publică pe acest teren, să se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu teren intravilan, amplasat pe raza municipiului Arad.

Față de concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a A.V.A.S., ca instituție publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC C. SA, pentru ca aceasta să fie obligată să propună acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 2.709 mp, amplasat în incinta societății comerciale pârâte, la valoarea stabilită de expert, de 65 euro/mp Pentru suprafața de teren de 3.923 mp, identificată de expert ca fiind afectată de magistrala de termoficare și de rețeaua electrică, a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Arad să înainteze dosarul A.N.R.P., pentru acordarea despăgubirilor bănești, astfel cum au fost stabilite în raportul de expertiză tehnico-judiciară.

Prin sentința civilă nr. 304 din 18 iunie 2009, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad, reprezentat de Primar, și A.V.A.S., a dispus modificarea art. 1 din dispoziția din 23 mai 2007 emisă de pârâtul Municipiul Arad, reprezentat de Primar, în sensul restituirii, în natură, a suprafeței de 2.357 mp, în loc de 2.750 mp; rectificarea suprafeței de teren înscrisă în C.F. nedefinitivă, Arad, conform raportului de expertiză tehnică, de la 2.750 mp la 2.357 mp. A obligat pe pârâta A.V.A.S. să emită decizie prin care să constate că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri pentru imobilul – teren, în suprafață de 2.709 mp, înscris în C.F.

Arad, amplasat în incinta SC C. SA, și a respins acțiunea precizată a reclamantei împotriva pârâtei SC C. SA Arad, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut următoarele: Conform notificării depuse la B.E.J. P.H., înregistrată în Dosarul execuțional nr. 1063 din 20 februarie 2001, reclamanta a solicitat restituirea, în natură, a terenului în suprafață de 9.012 mp, înscris în C.F. Arad, proprietatea antecesorului său tată, C.M. Potrivit mențiunilor înscrise în C.F., imobilul, în suprafața de 9.012 mp, a fost dobândit cu titlu de moștenire, în părți egale, de către C.I., C.E. și C.M., la data de 19 martie 1932. Ulterior, conform notațiilor de sub B.7, cotele de proprietate deținute de C.E.

și C.I. au fost dobândite de C.M., prin cumpărare, la data de 2 martie 1936. Imobilul a fost preluat cu titlu de naționalizare de către Statul Român, de la antecesorul reclamantei, care figura ca unic proprietar, la 17 decembrie 1979, și transmis în administrarea operativă a SC C. SA Arad, conform încheierilor. Din copia certificatului de moștenitor nr. 745 din 30 aprilie 1994, a rezultat că reclamanta are calitate de moștenitoare acceptantă după antecesorul său tată, C.M., decedat la data de 28 ianuarie 1994, fiind dovedită calitatea de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Municipiul Arad, prin Primar, a emis dispoziția nr. 9130 din 23 mai 2007, prin care a dispus restituirea, în natură, a suprafeței de 2.750 mp din imobilul teren situat în Arad, înscris în C.F.

nedefinitivă Arad. Prin adresa din 30 mai 2007, Primăria municipiului Arad a comunicat reclamantei că, în urma identificării efectuate de către Comisia internă de evaluare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, suprafața de 6.160 mp se află în incinta SC C. SA, iar suprafața de 102 mp este afectată de rețeaua magistrală de termoficare a C.E.T. Arad, pârâta arătând, totodată, că nu are calitatea de unitate deținătoare și solicitând ca reclamanta să-și exprime opțiunea cu privire la modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru această suprafață, respectiv teren în compensare, conform procesului verbal afișat la sediul instituției, cuprinzând inventarul bunurilor disponibile, sau despăgubiri. Schița de parcelare întocmită de Primăria municipiului Arad, privind terenul situat în Arad, înscris în C.F.

Arad, care a stat la baza soluționării notificării reclamantei, nu corespunde cu situația de fapt existentă în teren. Acest aspect a rezultat din raportul de expertiză tehnică-judiciară întocmit de expert C.A., care a concluzionat că suprafața totală de teren înscrisă în C.F. Arad, este de 8.989 mp, și nu de 9.012 mp, cum este înscrisă în C.F.; suprafața de teren afectată de magistrala de termoficare este de 3.923 mp, și nu de 102 mp, cum, greșit, s-a constatat în schița de parcelare; suprafața de 2.709 mp este amplasată în incinta SC C. SA, și nu 6160 mp, cum s-a menționat în schița de parcelare; diferența de 2.357 mp este amplasată în parcela înscrisă în C.F.

nedefinitivă Arad, și nu suprafața restituită în natură, prin dispoziția din 2007, în întindere de 2.750 mp Prin dispoziția din 19 februarie 2009, Municipiul Arad, prin Primar, a dispus acordarea de măsuri reparatorii, constând în despăgubiri bănești, pentru suprafața de 3.923 mp, identificată de expert ca fiind afectată de magistrala de termoficare și de rețeaua electrică. Prin precizările de acțiune, reclamanta a chemat în judecată atât pe pârâta SC C. SA, cât și pe A.V.A.S., pentru a fi obligate la acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de 2.709 mp, amplasată în incinta SC C. SA, la valoarea de 65 euro/mp, stabilită în raportul de expertiză. Conform concluziilor expertizei topografice, pe această suprafață de teren sunt edificate construcții și amenajări care sunt utilizate de pârâta SC C. SA, pentru desfășurarea propriei activități, iar valoarea de circulație a terenului este de 650.160 lei.

Prin urmare, restituirea, în natură, a acestui teren nu este posibilă, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta ar fi lipsită de facilitățile legate de activitățile specifice, de recepționare și depozitare a cerealelor. Contrar apărărilor pârâtei A.V.A.S., nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece pârâta SC C. SA are, în acționariatul său, la ora actuală, Statul Român, reprezentat prin A.V.A.S., cu o participație de capital social de 6,46 %, potrivit certificatului constatator din 21 aprilie 2008 emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad, modificările actului constitutiv efectuându-se în urma adoptării hotărârii nr. 2/04.2008 a Adunării generale extraordinare a acționarilor societății.

În urma finalizării lucrărilor desfășurate în baza H.G. nr. 834/1991, s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 mai 2003. La acest moment, capitalul social al Statului, reprezentat de pârâta A.V.A.S., s-a majorat cu contravaloarea terenului, capitalul social ajungând la 11,62 %, iar, ulterior, ca urmare a unei alte majorări, s-a ajuns la 14,18 %. Însă, indiferent de momentul la care se raportează, valoarea de participație a Statului este sub valoarea terenului. Având în vedere valoarea nominală a unei acțiuni, care este de 2,5 lei, valoarea cotei de participație a Statului este de 376.270 lei, prin raportare la cota de 14,18 %, și de 157.270 lei, dacă se are în vedere cota de participație de 6,46 % la capitalul social, cât este în prezent.

Or, valoarea terenului care se află în incinta pârâtei SC C. SA este de 650.160 lei. În conformitate cu art. 6 din H.G. nr. 834/1991, terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate se include în patrimoniul pârâtei. În acest context, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, prin A.V.A.S., este nefondată, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.

Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, vizează, la art. 29 alin. (1) și (2), stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor situate în intravilanul localităților, aflate în patrimoniul societăților comerciale care sunt privatizate integral sau într-o proporție care nu permite aplicarea art. 21. În ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (1) din Titlul VII și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pârâta A.V.A.S.

a fost obligată să emită decizie, prin care să se constate că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri pentru imobilul în litigiu, amplasat în incinta SC C. SA Întrucât stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se realizează în conformitate cu art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pretențiile reclamantei, de acordare a despăgubirilor bănești la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, au fost considerate ca fiind neîntemeiate. În consecință, în temeiul art. 2, 4, 7, 9, 21, 25, 26, 29 din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007 și art. 34 din Legea nr. 7/1996, s-a admis acțiunea formulată împotriva pârâților Municipiul Arad, reprezentat de Primar, și A.V.A.S.

și s-a dispus conform celor cuprinse în dispozitivul sentinței, al cărui conținut a fost redat în precedent. Acțiunea îndreptată împotriva pârâtei SC C. SA a fost respinsă, determinat de împrejurarea că aceasta nu are calitatea de unitate deținătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001. Hotărârea primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin Decizia nr. 332 din 21 decembrie 2009, a respins apelul declarat de A.V.A.S. Reținând aceeași situație de fapt ca și Tribunalul, instanța de apel a constatat că nu pot fi aplicate dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât valoarea imobilului în litigiu este mai mare decât cea a participației statului.

Prin Decizia nr. 6537 din 3 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva hotărârii instanței de apel, pe care a casat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că problema dedusă judecății, în recurs, vizează stabilirea entității care are obligația să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2.709 mp, aflată în incinta SC C. SA Pentru dezlegarea acestei chestiuni litigioase, Curtea era obligată să verifice dacă, în soluționarea notificării, erau incidente dispozițiile art. 21 și, respectiv, art. 26 ale Legii nr. 10/2001, sau cele ale art. 29 (fost 27) din aceeași lege.

În speță, s-a reținut că suprafața de teren sus-menționată este deținută de pârâta SC C. SA, care nu este integral privatizată, aspect necontestat de niciuna dintre părți. Ceea ce se contestă este proporția dintre valoarea capitalului social de stat și valoarea imobilului în litigiu. Tribunalul nu a clarificat situația de fapt sub acest aspect, propunând două procente ca reprezentând cota de participație a statului, prin A.V.A.S., la capitalul social, și concluzionând că, indiferent de situație, valoarea terenului notificat este mai mare. De asemenea, a comparat valoarea participației statului, identificată în funcție de valoarea unei acțiuni, cu valoarea imobilului, determinată în funcție de prețul pieței.

Deși A.V.A.S. a formulat critici în legătură cu soluția primei instanțe, Curtea de Apel s-a limitat să reia argumentele Tribunalului, decizia cuprinzând și o contradicție în termeni, de vreme ce instanța a reținut că valoarea participației statului la capitalul social a crescut, la un moment dat, cu valoarea terenului, pentru ca, ulterior, să constate ca valoarea terenului este mai mare decât valoarea participației statului. Or, dacă o participație preexistentă se majorează cu o valoare nou înglobată, nu este posibil ca valoarea rezultată să fie mai mică decât cea adăugată. Menținând soluția Tribunalului, care s-a raportat la valoarea de piață a terenului, Curtea de Apel a nesocotit și prevederile art. 21.7.

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care arată că elementul de referință, în verificarea aplicabilității art. 21, îl reprezintă valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii. Constatând fondată critica recurentei, Înalta Curte a conchis că nu poate face ea însăși verificările de fapt, care incumbă instanțelor de fond, și pe care Curtea de Apel trebuia să le efectueze în virtutea caracterului devolutiv al apelului. Nu a fost primită, însă, critica recurentei, vizând imposibilitatea obligării acesteia, de a emite decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, determinat de împrejurarea că nu a fost notificată legal.

Înalta Curte a considerat, sub acest aspect, că, în cazul în care se va constata, în rejudecare, că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, participarea A.V.A.S., în proces, este suficientă pentru a se putea stabili, în sarcina ei, obligația de a soluționa notificarea, efectul fiind echivalent cu cel al sesizării prin notificare. În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 922/A din 26 mai 2011, a respins apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței civile nr. 304 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că terenul revendicat de reclamantă se află în patrimoniul SC C. SA, care are, ca acționar, Statul Român, reprezentat de A.V.A.S., că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece s -au edificat, anterior anului 1989, dar și după această dată, construcții și utilități necesare desfășurării activității societății.

În aceste condiții, instanța de apel a considerat că, în mod corect, Tribunalul a stabilit că Statul Român, prin A.V.A.S., este titularul obligației de emitere a deciziei prin care să se constate că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri, pentru terenul amplasat în incinta SC C. SA, și că valoarea acestor despăgubiri nu poate fi decât aceea a valorii de circulație a bunului imobil în litigiu, deoarece capitalul social al statului a fost majorat cu valoarea terenului, aferentă acestui capital. Prin Decizia civilă nr. 5003 din 28 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei sus-menționate, s-a casat această hotărâre și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, reținându-se, în esență, că instanța de apel nu a avut în vedere îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare anterioară, cu referire la art. 21.7.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, încălcând, astfel, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. A mai stabilit Înalta Curte că, în rejudecare, instanța de apel trebuie să dispună efectuarea unei expertize tehnice, prin care să se determine în ce măsură cota deținută de stat din capitalul societății este mai mică sau, dimpotrivă, mai mare sau egală cu valoarea imobilului, determinată potrivit dispozițiilor art. 21.7. din Norme. Numai ulterior acestor verificări, instanța de apel poate decide forma de reparație cuvenită reclamantei, în natură sau în echivalent, respectiv, dacă sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 21 cu referire la art. 26 din Legea nr. 10/2001 sau dispozițiile art. 29 din același act normativ.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 70 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta A.V.A.S., a fost schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că s-a admis cererea față de pârâta SC C. SA și a fost obligată aceasta să emită decizie în favoarea reclamantei, cu propunere de acordare de despăgubiri, pentru imobilul-teren, în suprafață de 2.709 mp, înscris în C.F. Arad, amplasat în incinta SC C. SA A fost respinsă acțiunea față de pârâta A.V.A.S.. S-au menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile atacate. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, potrivit concluziilor expertizei efectuate de expert contabil Aurelia Iordache, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși A.V.A.S.

era acționar minoritar, în cotele prevăzute în conținutul expertizei, imobilul notificat nu era în activul patrimonial al societății pârâte la această dată, astfel încât nu au fost determinate elementele de comparare dispuse în cauză, în sensul art. 21.7. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Față de această constatare inițială, instanța de apel a dispus efectuarea unui supliment de expertiză, stabilind, ca obiective, dacă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul era deținut de pârâta SC C. SA și să se determine valoarea cotei de capital deținute de stat la pârâtă, conform dispozițiilor art. 21.7.

din Normele metodologice, raportat la data intrării imobilului în patrimoniul pârâtei, respectiv în anul 2003. În suplimentul de expertiză contabilă, s-a menționat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era în proprietatea Statului Român, dobândit cu titlu de naționalizare (potrivit încheierii nr. 10440/1979), iar pârâta SC C. SA Arad deținea bunul cu titlu de drept de administrare operativă. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 29, art. 21 alin. (2) și art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, obligația de emitere a dispoziției nu revine A.V.A.S., cum, greșit, a reținut instanța de fond, ci unității deținătoare. SC C. SA Arad s-a privatizat integral la data de 29 iulie 2003, se realizează un aport de capital în natură, reprezentând terenurile pe care se află societatea pârâtă, în valoare de 2.996.000.000 lei vechi, din care terenurile aferente Siloz Arad Cerealcom, în valoare de 2.190.000.000 lei vechi.

Ca atare, Statul Român, prin A.V.A.S., redevine acționar minoritar, cu o cotă de 11,62395 %, valoare determinată potrivit dispozițiilor art. 21.7. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Acest aport de capital se regăsește introdus în patrimoniul societății Cerealcom S.A. Arad, fiind reflectat în balanța de verificare, potrivit notei contabile nr. 5 din 30 iunie 2003. Față de datele rezultate în urma expertizei contabile, expertul a concluzionat că valoarea cotei de capital deținute de Stat, prin A.V.A.S., la SC C. SA Arad, la data de 29 iulie 2003, este mai mare decât valoarea imobilului în litigiu.

În raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și de cele cuprinse în Cap. 2 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, privind noțiunea de „unitate deținătoare”, care vizează, printre altele, „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste”, Curtea a constatat că pârâta SC C. SA este unitate deținătoare a imobilului în litigiu, sensul noțiunii respective nefiind echivalent cu cel de proprietar. Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond a interpretat dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind unitatea deținătoare.

Față de aceste concluzii, constatând că nu se poate dispune restituirea, în natură, a imobilului, în raport de dispozițiile art. 21, coroborat cu art. 26 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, apelul pârâtei A.V.A.S. a fost considerat ca fiind întemeiat, în parte și a fost admis, în sensul obligării pârâtei SC C. SA Arad să emită decizie în favoarea reclamantei, cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SA, criticând-o pentru următoarele motive: Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu prevederile art. 21.7. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 21.7. din Normele metodologice nu sunt incidente în cazul de față, deoarece, la data intrării în vigoare a legii sus-menționate, respectiv în anul 2001, terenul în discuție nu era înregistrat în activul patrimonial al recurentei, fiind proprietatea Statului; prin urmare, nu exista acel element de referință, al valorii de înregistrare a imobilului în activul patrimonial al societății, la data menționată, aspect confirmat prin concluziile expertizei contabile efectuate. Instanța de apel a procedat, greșit, când a avut în vedere valoarea terenului în discuție de la momentul 29 iulie 2003, momentul intrării bunului în patrimoniul societății, comparând această valoare cu valoarea participației Statului, raportat la această dată.

Dispozițiile legale prevăd că trebuie luată în calcul valoarea imobilului, ca element de activ patrimonial, la momentul intrării în vigoare a legii, și nu la o dată ulterioară, cum s-a procedat în cazul de față. Momentul 29 iulie 2003 nu are relevanță, deoarece cota de capital social pe care Statul a dobândit-o la acel moment reprezenta exact contravaloarea întregului teren intrat în patrimoniul societății recurente, iar terenul revendicat de reclamantă reprezintă o mică parte a acestuia, ceea ce determină, în mod logic, ca valoarea terenului pretins de partea adversă să fie mai mică decât valoarea participației Statului. De altfel, la data de 29 iulie 2003, societatea recurentă era privatizată integral, ceea ce înseamnă că, raportat la prevederile art. 21.1.

lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu poate fi considerată entitate învestită cu soluționarea notificărilor și, implicit, nici entitate în măsură să emită vreo dispoziție pentru soluționarea pretențiilor reclamantei. Instanța de apel a procedat, și din perspectiva acestui text legal, la aplicarea greșită a legii. Fiind privatizată integral, la momentul evidențierii, în patrimoniu, a imobilului revendicat, devin aplicabile prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Lipsa de relevanță a valorii de la momentul 29 iulie 2003 rezultă și din împrejurarea că, în anul 2008, terenul aferent Silozului Arad, în care se include și cel revendicat de reclamantă, a ieșit din patrimoniul societății recurente, printr-o operațiune de diminuare a capitalului social, Statul deținând, de la acea dată și până în prezent, o cotă de capital bazată pe restul terenurilor aduse ca aport la capitalul social, și nu pe terenul aferent Silozului Arad.

Terenul respectiv a fost scos din patrimoniul societății, deoarece nu putea fi intabulat, reducându-se, totodată, și capitalul social, proporțional. În anul 2012, recurenta a reușit să efectueze intabularea acestui teren (după cum rezultă din extrasul de C.F. depus la termenul din 18 aprilie 2013), fără a finaliza, până în prezent, operațiunea de majorare a capitalului social cu valoarea aferentă terenului. Ca atare, cota actuală a Statului la capitalul social al societății recurente nu reflectă și valoarea terenului in care se include terenul revendicat de reclamantă. Prin reducerea, în anul 2008, a capitalului social pârâta a transmis către Statul Român, reprezentat de A.V.A.S., terenul respectiv, având loc, astfel, o înstrăinare către proprietarul anterior.

În condițiile în care dispozițiile art. 21.7. din Normele metodologice nu sunt aplicabile, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cum, în mod corect, au considerat, inițial, instanțele de fond. Potrivit art. 29 alin. (3) din actul normativ sus-menționat, A.V.A.S., ca instituție implicată în efectuarea privatizării, este entitatea care trebuie să emită, în baza art. 26, o dispoziție prin care să se propună acordarea de despăgubiri reclamantei. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat incidența, în cauză, a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care sunt aplicabile în detrimentul dispozițiilor art. 21 alin. (1) din același act normativ.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de apelanta A.V.A.S. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimații pârâți Municipiul Arad, reprezentat de Primar, și Primarul municipiului Arad au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema supusă dezbaterii în prezentul recurs, în urma contestărilor formulate în ciclurile procesuale anterioare, rămâne, ca și în primul ciclu procesual parcurs de această cauză, cea a stabilirii entității care trebuie să emită dispoziție/decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru suprafața de teren de 2.709 mp, aflată în incinta SC C. SA, respectiv această societate sau Statul Român, prin reprezentantul său în astfel de litigii, și anume A.V.A.S., în calitatea sa, de instituție implicată în privatizare. Din interpretarea dispozițiilor legale în materie (art. 21 alin. (1) și (2), art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, art. 21.7.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007), rezultă, fără echivoc, că, în cazul în care imobilul notificat este „deținut” de o societate comercială, în stabilirea entității care trebuie să soluționeze notificarea persoanei îndreptățite și să emită, în acest sens, actul vizând forma de reparație cuvenită acesteia, în speță, propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, interesează anumite elemente fundamentale, apreciate în raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 10 din 14 februarie 2001. În primul rând, prezintă relevanță dacă societatea comercială respectivă era, la această dată, integral privatizată sau, la capitalul său social, exista și o cotă de participație a statului.

În acest ultim caz, interesează dacă statul era asociat/acționar majoritar sau, în ipoteza unei cote de participație minoritare, dacă această cotă depășea sau era, cel puțin, egală cu valoarea imobilului notificat sau, dimpotrivă, era mai mică decât valoarea imobilului. De asemenea, potrivit art. 21.7. din Normele metodologice, valoarea imobilului trebuia raportată la elementul de referință stabilit de lege, și anume la valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare, de la data intrării în vigoare a legii.

În situația în care, în funcție de toate aceste elemente, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deținătorul imobilului era o societate comercială integral privatizată sau cu o cotă de participație a statului inferioară valorii imobilului, stabilită în raport de elementul de referință sus-menționat, competența de soluționare a notificării și de emitere a deciziei cu propunere de acordare a măsuri reparatorii prin echivalent revenea, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, instituției publice implicate în privatizare, aceasta condiționat de preluarea imobilului cu titlu valabil (urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, cu consecința aplicării art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială).

În cazul în care statul era acționar majoritar la capitalul societății deținătoare a imobilului sau chiar acționar minoritar, dar cu o cotă de participație superioară sau, cel puțin, egală cu valoarea imobilului notificat, competența emiterii deciziei cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent revenea societății comerciale deținătoare, în temeiul art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală. În speță, după cum s-a reținut și în prima decizie de casare a prezentei instanțe, este necontestat că terenul de 2.709 mp este deținut de SC C. SA și aceasta nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cum s-a arătat în precedent, nu prezintă relevanță, în stabilirea entității abilitate să emită actul cu forma de reparație în echivalent, o altă dată decât cea stabilită de lege, astfel încât susținerile recurentei, referitoare la forma capitalului societății la data la 29 iulie 2003 nu vor fi avute în vedere în soluționarea prezentului recurs. Pe de altă parte, cauza de față prezintă circumstanțe particulare, în sensul că, așa cum au reținut instanțele anterioare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul notificat nu era înregistrat în activul patrimonial al societății pârâte, deși era deținut de această societate, în baza unui drept de administrare operativă, transmis de către Stat.

În aceste condiții, nu era posibilă stabilirea valorii imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de valoarea cu care era înregistrat bunul în activul patrimonial, la aceeași dată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 21.7. din Normele metodologice și, ca atare, nu mai prezenta relevanță nici cota de participație a statului la capitalul social al societății pârâte, la data de 14 februarie 2001, de vreme ce nu există cel de-al doilea element în cadrul comparării valorilor prevăzute de lege. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere, în compararea celor două valori, a cotei de participație a statului la capitalul social, respectiv a imobilului, data de 29 iulie 2003, dată la care bunul fusese înregistrat în activul patrimonial al societății pârâte.

Înregistrarea imobilului în activul societății reprezintă o obligație care revenea acestei societăți, iar împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta nu operase, în evidențele sale, mențiunile corespunzătoare cu privire la imobil nu-i poate profita, în sensul excluderii din categoria persoanelor abilitate de lege să soluționeze notificările formulate de cei interesați, pentru imobile deținute de aceste societăți. De asemenea, data avută în vedere de instanță, în procesul de comparare a celor două valori în discuție, nu poate fi diferită, în sensul că ar fi trebuit comparate cota de participație a statului la capitalul social de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și valoarea imobilului de la data înregistrării în activul patrimonial, deoarece, într-un asemenea caz, diferența de valoare rezultată nu ar reflecta, în mod obiectiv, valorile luate în calcul.

Nici împrejurarea că, în anul 2008, recurenta ar fi diminuat valoarea capitalului social cu valoarea terenului aferent Silozului Arad, în care este inclus și terenul în litigiu, în suprafață de 2.709 mp, nu este un aspect relevant în ceea ce privește operațiunea la care a recurs Curtea. Cum s-a arătat deja, într-adevăr, în stabilirea entității abilitate să emită decizia cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, contează data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, în litigiul de față, de vreme ce, la această dată, bunul nu era înregistrat în activul societății, în mod corect, instanța de apel a ținut seama de data la care această operațiune a avut loc și, raportat la care, se putea stabili și valoarea bunului în condițiile art. 21.7.

din H.G. nr. 250/2007. În cele din urmă, în circumstanțele speței, dacă instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere, strict, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în compararea celor două valori (cota statului din capitalul societății și valoarea imobilului), s-ar fi ajuns în ipoteza în care niciun text de lege nu este aplicabil, cu consecința imposibilității identificării entității care emite decizia cu propunerea reparației în echivalent. Aceasta, deoarece, la data respectivă, neputându-se stabili valoarea imobilului, bunul nefiind înregistrat în patrimoniul societății, nici statul, prin A.V.A.S., nu putea fi considerat emitent al deciziei, de vreme ce este imposibil să se determine că valoarea cotei sale de participație la capitalul pârâtei era inferioară valorii bunului.

Or, o asemenea concluzie este inacceptabilă, din punct de vedere juridic, notificatorului care dovedește că este îndreptățit la una dintre formele de reparație reglementate de Legea nr. 10/2001 trebuind să i se și asigure și accesul concret la măsurile reparatorii care i se cuvin. Dispozițiile legii trebuie interpretate în sensul în care acestea produc efecte și potrivit scopului pentru care actul normativ respectiv a fost adoptat, în speță, Legea nr. 10/2001 fiind o lege de reparație, emisă, în esență, pentru repararea prejudiciilor cauzate de stat, foștilor proprietari, prin preluarea abuzivă a imobilelor acestora, în regimul politic trecut.

De asemenea, nu poate fi primită nici o eventuală aserțiune, în sensul că, în cazul imobilelor care se aflau în deținerea unor societăți comerciale cu capital de stat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și care nu efectuaseră, însă, operațiunile de înregistrare a bunurilor respective în activul patrimonial, entitatea abilitată să soluționeze notificarea ar fi Statul, prin A.V.A.S.. Nu numai că o asemenea concluzie nu este fundamentată legal, dar ar fi și inechitabilă, de vreme ce imposibilitatea determinării valorii imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este generată de atitudinea deținătorului efectiv al bunului, care, din diverse motive, nu a procedat la înregistrarea acestuia în activul său patrimonial.

Cât privește împrejurarea că, prin diminuarea capitalului social, intervenită în anul 2008, cu valoarea terenului aferent Silozului Arad, ar fi operat o înstrăinare către fostul proprietar, deci, către Stat, și, cu alte cuvinte s-ar fi schimbat „deținătorul” imobilului, raportat la accepțiunea Legii nr. 10/2001, susținerile sunt neîntemeiate. În primul rând, interesează persoana deținătorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice modificări de capital, ulterioare acestui moment, fiind lipsite de relevanță în stabilirea entității competente să soluționeze notificarea.

Pe de altă parte, modificările aduse, la un moment dat, capitalului social al unei societăți comerciale nu valorează, din punct de vedere juridic, o „înstrăinare” a imobilului care a generat aceste modificări, dacă nu sunt însoțite și de un act juridic în baza căruia să opereze transferul dreptului de proprietate, drept pe care, de altfel, recurenta nici nu îl invocă, imobilul fiind în patrimoniul său în baza unui drept de administrare, după cum au reținut instanțele anterioare. De asemenea, așa cum a reținut, în mod corect, și Curtea de Apel, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu se confundă, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, cu cea de proprietar, fiind suficient ca bunul să se regăsească în patrimoniul societății comerciale, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, și mai mult, chiar în absența unui asemenea titlu, dar în condițiile justificării deținerii bunului, chiar în fapt.

În concluzie, față de argumentele menționate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la aplicarea corectă, în speță, a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu înlăturarea, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 29, dispunând obligarea pârâtei SC C. SA să emită, în favoarea reclamantei, decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru terenul deținut de aceasta, precum și respingerea acțiunii față de pârâta A.V.A.S. Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 70 din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2014.