ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2896/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2896/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului dej față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, a

admis cererea formulată de reclamanții S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. și E.F., în

contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, a constatat caracterul abuziv și nulitatea

absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale

contractelor de credit încheiate de părți, a dispus menținerea contractelor de

credit inițiale, fără încasarea comisionului de risc, a obligat pârâta la eliminarea

clauzei menționate și a dispus anularea noilor grafice de rambursare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, față de caracterul absolut al nulității clauzelor abuzive - care

rezultă din reglementarea legală oferită în plan european, de Directiva nr.

13/93/CEE, iar în plan național, de Legea nr. 193/2000 - acțiurea este

imprescriptibilă, iar excepția prescripției invocată de pârâtă este

neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, a subliniat că, în

vederea analizării caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 5 lit. a)

din Condițiile Speciale ale contractelor de credit încheiate de părți, se vor

avea în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 13/93/CEE, O.G.

nr. 21/1992, Legii nr. 286/2004 și Legii nr. 363/2007.

În continuare, prima instanță a citat

dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 din O.G. nr.

21/1992 și art. 77 și 78 din Legea nr. 286/2004 și a subliniat condițiile care

trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Tribunalul a notat că relațiile

contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții

Generale și Condiții Speciale de creditare, prevederile referitoare la

comisionul de risc regăsindu-se la art. 3.5 din Condițiile Generale, respectiv

art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale.

Procedând la analiza clauzelor sus

menționate din perspectiva definiției date de Legea nr. 193/2000 clauzei

abuzive, prima instanță Ie-a evocat conținutul și a constatat că acestea au

caracter echivoc, nefiind definit riscul pentru care se percepe comision, iar

neclaritatea clauzei este dublată de faptul că, în cazul neîndeplinirii

obligațiilor contractuale de către consumator, pârâta are dreptul să recurgă la

executare silită, în temeiul titlului executoriu reprezentat de cor.i:ractul de

credit.

Totodată, tribunalul a constatat că

prevederile contractuale în discuție nu respectă nici exigențele bunei

credințe, din perspectiva considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE,

deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime,

patrimoniale ale reclamanților, prin majorarea considerabilă a ratei lunare și

a notat că, în speță, reclamanții nu au avut posibilitatea de a influența

natura acestor clauze, în sensul că nu puteau obține excluderea clauzelor în litigiu

din convenția de credit.

În considerarea acestor argumente,

prima instanță a apreciat îndeplinite condițiile constatării caracterului

abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și, ca o

consecință, a apreciat că este lovită de nulitate absolută, subliniind totodată

că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, ea nu mai produce efecte asupra

consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzei

considerate abuzive.

Împotriva acestei sentințe, SC V.R. SA

a declarat apel, susținând, în esență, că acțiunea trebuia să fie soluționată

potrivit dispozițiilor C. civ. și C. proc. civ., iar nu din perspectiva

procedurii speciale reglementate de Legea nr. 193/2000, dar și că, în cauză, nu

sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000,

pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit.

a) din Condițiile Speciale.

Prin Decizia civilă nr. 73 din 18

februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a adnjiis apelul

și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea

de chemare în judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că intimata S.M. a încheiat cu apelanta convenția de credit din 9

iulie 2007, S.F.M. si S.M. au încheiat convenția de credit din 28 iulie 2008, E.F.

a încheiat convențiile de credit din 15 octombrie 2007 și din 26

septembrie 2008, iar G.C.E. si G.E.C. au încheiat convenția de credit din 13

iulie 2007 și, conform cererii introductive, aceștia au solicitat constatarea

caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din Condițiile

Speciale ale convențiilor de credit mai sus indicate.

În continuare, curtea de apel a notat

că art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și art. 3,5. din Condițiile Generale

ale convențiilor de credit reglementează dreptul apelantei de a percepe un

comision de risc și a reținut, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite în

mod cumulativ cele trei condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se

putea reține caracterul abuziv al acestora, întrucât clauza a fost negociată,

clauza nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților ca o consecință a abuzului, dar și că ea se referă la prețul

contractului.

Cu privire la caracterul negociat al

clauzei privind comisionul de risc, instanța de prim control judiciar a

subliniat că, în toate cazurile, numai Condițiile Generale bancare - care nu

funcționează ca instrument de incorporare a voinței părților, ci depozitează

descrierea efectelor unui anumit tip de contract bancar, realizată de bancă

anterior încheierii contractului - au natura juridică a unor contracte de

adeziune, nu și Condițiile Speciale, care se discută și se negociază cu fiecare

client în parte. Or, în speță, la încheierea convenției de credit,

reclamanților li s-au comunicat Condițiile Generale, însă au fost discutate

Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale

acestora.

A reținut instanța de apel că o clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influențeze natura

ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de

vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv; astfel, legislația reține prezumția inexistenței negocierii

clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în

cazul Condițiilor Speciale, față de care eventuala probă a inexistenței

negocierii cade în sarcina consumatorului.

În ce privește faptul că această

clauză nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților,

curtea de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul a reținut că natura

abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) este dată de faptul că în

convenția de credit nu este definit comisionul de risc, subliniind că deși este

adevărat că nu s-a prevăzut în mod concret riscul pe care urmează să îl acopere

comisionul, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma clauza

într-una abuzivă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar

obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu

și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor,

comisioanelor sau dobânzilor.

Or, în speță, scopul comisionului de

risc rezultă chiar din denumire, nefiind necesară explicarea sa detaliată, iar

articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat și nu

depinde de voința unilaterală a pârâtei, deoarece a fost stabilit de ambele

părți la data încheierii convenției de credit și nu sunt prevăzute în contract

clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

A mai reținut instanța de apel că nu

s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost

inserat cu rea credință de către pârâtă și cu atât mai puțin că determină

caracterul neevaluabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite

echilibrul acestuia.

Totodată, potrivit art. 967 C. civ.,

valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar

intimații-reclamanți nu au răsturnat prezumția legală în condițiile în care au

beneficiat de credit și au cunoscut de la încheierea contractului cuantumul

acestui comision.

În continuare, curtea de apel a

reținut că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr.

99/2006, care permit instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități,

comisioane, alte costuri și speze bancare numai dacă plata acestora este

prevăzută în contractul încheiat între părți și din dispozițiile art. 2 pct. 24

din O.G. nr. 21/1998, conform cărora „costul total al creditului pentru

ccnsumator" este compus din „toate costurile, inclusiv dobânda,

comisioane, taxe și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte

consumatorul în legătură cu contractul de credit (...)", comisionul de

risc este parte a prețului contractului.

În final, instanța de apel a tras

concluzia că nu se poate reține că, în speță, consimțământul

intimaților-reclamanți a fost viciat la data încheierii contractului, având în

vedere că dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost

clar exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce privește cuantumul său,

obligația consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia este corelativă

dreptului apelantei de a-l percepe, iar toate aceste clauze au fost asumate de

părți în momentul semnării convențiilor de credit.

De aceea, a admis apelul și a schimbat

hotărârea atacată, în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în

judecată ca neîntemeiată, menținând dispoziția referitoare la excepția

prescripției.

Împotriva acestei decizii, S.M., S.F.M.,

G.C.E., G.E.C. și E.F. au declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în

sensul respingerii apelului ca nefondat.

în motivare, recurenții au arătat că decizia

atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii; au invocat astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de

nelegalitate invocat, recurenții au criticat dezlegările date de instanța de

apel sub aspectul reținerii caracterului negociat al clauzei care a instituit

comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între

drepturile și obligațiile părților, dar și în ceea ce privește statuarea faptului

că respectivul comision reprezintă o parte a prețului contractului.

Cu privire la primul aspect criticat,

recurenții au arătat că în mod nesusținut de probele administrate, a reținut

instanța de apel că au fost negociate Condițiile Speciale, în realitate atât

acestea, cât și cele generale fiind impuse de bancă sub forma unui contract

standard preformulat. în continuare, au precizat că art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 193/2000 instituie o preznmție absolută a lipsei negocierii atunci când

clauza a fost preformulată, așa încât problema probațiunii se ridică doar când

clauza prestabilită a suferit modificări, revenind profesionistului obligația

de a demonstra că acestea sunt opera părților, situație care însă nu se

regăsește în speță.

Cu privire la al doilea aspect adus în

discuție, recurenții au susținut că intimata nici nu a definit în ce constă

riscul, nici nu l-a detaliat, dar nici nu a specificat rolul comisionului, așa

încât lipsește motivația perceperii sale. De aceea, autorii căii de atac au

apreciat că prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de

previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia

împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de

plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest

titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutații ar fi buni platnici.

Prin urmare, recurenții au apreciat că

în mod corect prima instanță a reținut caracterul echivoc al clauzei

referitoare la comisionul de risc, întrucât aceasta contravine obligației

pozitive de transparență, care impune profesionistului să formuleze clauze de o

manieră clară și precisă, în sensul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 05

aprilie 1993.

Așadar, au mai afirmat că perceperea

comisionului de risc se face de către intimată în absența unei contraprestații

a acesteia, deși contractul de credit bancar este unul comutativ, iar nu

aleatoriu, așa încât clauza prin care a fost instituit a rupt echilibrul

contractual dintre părți în mod nejustificat.

În final, recurenții au arătat că, la

fel ca și dobânda, comisionul de risc a fost perceput pentru acordarea

creditului, însăși justificarea lui fiind neclară.

În ședința publică de la 26 septembrie

2014, recurenții S.M., S.F.M., G.C.E. și G.E.C. au declarat că renunță la

judecata recursului, manifestare de voință de care Înalta Curte, în temeiul

art. 246, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., va lua

act.

Rămânând, așadar, învestită cu

soluționarea recursului promovat de E.F., Înalta Curte, analizând actele

dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat,

reține următoarele:

Recurentul a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text legal potrivit

căruia modificare unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta este

lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a

legii; în concret, acesta a criticat dezlegările date de instanța de apel sub

aspectul reținerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul

de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, dar și în ceea ce privește statuarea faptului că

respectivul comision reprezintă o parte a prețului contractului.

În speță, disputa poartă asupra

clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convențiilor de

credit din 15 octombrie 2007 și din 26 septembrie 2008.

Dacă prima instanță a dat o

interpretare corectă art. 4 alin. (1) și (5) din Legea nr. 193/2000, care a

transpus Directiva nr. 93/13/CEE și a făcut în mod judicios aplicarea acestora

în cauză în raport de situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată

a probelor administrate, nu aceeași este situația în cazul deciziei de apel.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr.

193/2000 a instituit o prezumție a lipsei negocierii în cazul clauzelor

preformulate.

Cum clauza referitoare la comisionul

de risc are un caracter preformulat, lipsa negocierii este, așadar, prezumată.

În aceste condiții, Înalta Curte

apreciază că în mod nelegal a reținut curtea de apel că reclamanții ar fi

trebuit să dovedească caracterul nenegociat al clauzei, deoarece nu se poate pretinde

unei părți să probeze faptul negativ. într-o asemenea situație, sarcina probei

se răstoarnă către partea adversă, care este astfel ținută să facă dovada

faptului pozitiv contrar, așa încât revenea intimatei obligația de a proba

existența negocierii.

Cunoașterea de către împrumutat a

clauzei contestate la momentul încheierii contractului nu este suficientă

pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care acesta, neavând

posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putea doar să

refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație de abuz de putere

dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de

profesionist a impus adoptarea legislației în materia protecției

consumatorului.

Este îndeplinită și condiția

dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Curtea de apel a reținut că

interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și a art. 2 pct. 24 din

O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că prețul contractului de credit include

și comisionul de risc.

Aceasta nu exclude însă clauza atacată

de la controlul caracterului abuziv, de plano, ci se impune analiza sa prin

raportare la modul de redactare, care trebuie să fie clar și inteligibil, în

sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de prim control judiciar a

mai apreciat că deși este adevărat că nu s-a prevăiut în mod concret riscul pe

care urmează să îl acopere comisionul, această împrejurare nu este suficientă

pentru a transforma clauza într-una abuzivă, cu atât mai mult cu cât Legea nr.

193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a

clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la

baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobânzilor.

Însă, instanța supremă subliniază că

sintagma „exprimate într-un limbaj ușor inteligibil' folosită de legiuitorul

național și cea utilizată de norma comunitară („exprimate în mod clar și

inteligibif) nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct

de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi de prisos să se fi

făcut aceste mențiuni în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea

clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și

fundamentelor care privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în

ansamblu.

Astfel, Înalta Curte reține că

stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de

costurile creditului - 0,15%, respectiv, 0,22% -, are aptitudinea de a crea o

sarcină în plus în detrimentul consumatorului și, astfel, un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

După cum în mod judicios a apreciat

recurentul, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de

previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților, deoarece clauza în dispută acoperă, o asigurare pe care banca și-o ia

împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de

plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest

titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedește a fi bun

platnic.

Mai mult, în ambele contracte de

împrumut ale recurentului E.F., restituirea creditului a fost garantată și prin

instituirea unor ipoteci, așa încât riscul acoperit de comisionul în dispută

este chiar mai dificil de conturat.

Exigențele bunei credințe sunt

analizate din perspectiva vătămării intereselor legitime ale recurentului, prin

majorarea considerabilă a ratei lunare, ca urmare a inserării unui comision de

risc.

Potrivit considerentului nr. 16 al

Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o

atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă

consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă

mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a

consumatorului, întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de

vânzător sau furnizor, dacă acesta acționează corect și echitabi față de

cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia considerare".

Or, prin inserarea comisionului de

risc, practic intimata a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în

detrimentul recurentului, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind

îndeplinită cerința bunei credințe.

O dată ce funcția și destinația

comisionului de risc nu au fost evidențiate în convențiile de credit,

consumatorul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o

imposibilitate reală de a-l negocia, așa încât în mod eronat a reținut instanța

de apel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute

de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei.

De aceea, părților li se va impune

concluzia că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar

clauza privind comisionul de risc din contractele încheiate între recurentul E.F.

și intimată este una abuzivă.

În considerarea argumentelor expuse

mai sus și, cum în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei

nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea

nr. 193/2000, atât legiuitorul european, cât și cel național au urmărit în

anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de

judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de

servicii financiare, în măsura caracterului lor abuziv, Înalta Curte constată

că motivul de recurs invocat este întemeiat, notiv pentru care, în temeiul art.

312 alin. (1), (2) și (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de recurentul E.F. și va modifica în parte decizia atacată,

după cum urmează:

În condițiile în care recurenții S.M.,

S.F.M., G.C.E. și G.E.C. au renunțat la judecata recursului, Înalta Curte,

pentru a da eficiență acestei manifestări de voință, care are ca efect

achiesarea lor la statuările instanței de apel, va schimba în parte sentința

civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronunțată Tribunalului București, secția a

Vl-a civilă, în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanții S.M., S.F.M.,

G.C.E. și G.E.C., ca neîntemeiată, dar va menține dispozițiile primei instanțe

care îl privesc pe reclamantul E.F.

Trebuie subliniat că vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei recurate, respectiv cele privind admiterea

apelului declarat de către SC V.R. SA, deoarece calea de atac are caracter

unitar și ea nu poate fi admisă doar în parte; doar hotărârile atacate pot fi

schimbate sau anulate în Yox sau în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

la act că recurenții S.M., S.F.M., G.C.E.

și G.E.C. renunță la judecata recursului declarat împotriva Deciziei civile nr.

73 din 18 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul

E.F., împotriva aceleiași decizii și în consecință:

Modifică în parte decizia atacată, în

sensul că:

Schimbă în parte sentința civilă nr. 9628

din 03 iulie 2012 pronunțată Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în

sensul că:

Respinge cererea formulată de

reclamanții S.M., S.F.M., G.C.E. și G.E.C., ca neîntemeiată.

Menține dispozițiile primei instanțe

privind pe reclamantul E.F.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei recurate.

Irevocabilă.,

Pronunțată în ședința publică,

astăzi, 06 octombrie 2014.