ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2896/2014

Asupra recursului dej față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis cererea formulată de reclamanții S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. și E.F., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale contractelor de credit încheiate de părți, a dispus menținerea contractelor de credit inițiale, fără încasarea comisionului de risc, a obligat pârâta la eliminarea clauzei menționate și a dispus anularea noilor grafice de rambursare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, față de caracterul absolut al nulității clauzelor abuzive - care rezultă din reglementarea legală oferită în plan european, de Directiva nr. 13/93/CEE, iar în plan național, de Legea nr. 193/2000 - acțiurea este imprescriptibilă, iar excepția prescripției invocată de pârâtă este neîntemeiată. Pe fondul cauzei, a subliniat că, în vederea analizării caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale contractelor de credit încheiate de părți, se vor avea în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 286/2004 și Legii nr. 363/2007. În continuare, prima instanță a citat dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 din O.G.

nr. 21/1992 și art. 77 și 78 din Legea nr. 286/2004 și a subliniat condițiile care trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze. Tribunalul a notat că relațiile contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții Generale și Condiții Speciale de creditare, prevederile referitoare la comisionul de risc regăsindu-se la art. 3.5 din Condițiile Generale, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale. Procedând la analiza clauzelor sus menționate din perspectiva definiției date de Legea nr. 193/2000 clauzei abuzive, prima instanță Ie-a evocat conținutul și a constatat că acestea au caracter echivoc, nefiind definit riscul pentru care se percepe comision, iar neclaritatea clauzei este dublată de faptul că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator, pârâta are dreptul să recurgă la executare silită, în temeiul titlului executoriu reprezentat de cor.i:ractul de credit.

Totodată, tribunalul a constatat că prevederile contractuale în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, din perspectiva considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților, prin majorarea considerabilă a ratei lunare și a notat că, în speță, reclamanții nu au avut posibilitatea de a influența natura acestor clauze, în sensul că nu puteau obține excluderea clauzelor în litigiu din convenția de credit. În considerarea acestor argumente, prima instanță a apreciat îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și, ca o consecință, a apreciat că este lovită de nulitate absolută, subliniind totodată că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, ea nu mai produce efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzei considerate abuzive.

Împotriva acestei sentințe, SC V.R. SA a declarat apel, susținând, în esență, că acțiunea trebuia să fie soluționată potrivit dispozițiilor C. civ. și C. proc. civ., iar nu din perspectiva procedurii speciale reglementate de Legea nr. 193/2000, dar și că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale. Prin Decizia civilă nr. 73 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a adnjiis apelul și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că intimata S.M.

a încheiat cu apelanta convenția de credit din 9 iulie 2007, S.F.M. si S.M. au încheiat convenția de credit din 28 iulie 2008, E.F. a încheiat convențiile de credit din 15 octombrie 2007 și din 26 septembrie 2008, iar G.C.E. si G.E.C. au încheiat convenția de credit din 13 iulie 2007 și, conform cererii introductive, aceștia au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit mai sus indicate. În continuare, curtea de apel a notat că art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și art. 3,5.

din Condițiile Generale ale convențiilor de credit reglementează dreptul apelantei de a percepe un comision de risc și a reținut, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele trei condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al acestora, întrucât clauza a fost negociată, clauza nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, dar și că ea se referă la prețul contractului.

Cu privire la caracterul negociat al clauzei privind comisionul de risc, instanța de prim control judiciar a subliniat că, în toate cazurile, numai Condițiile Generale bancare - care nu funcționează ca instrument de incorporare a voinței părților, ci depozitează descrierea efectelor unui anumit tip de contract bancar, realizată de bancă anterior încheierii contractului - au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu și Condițiile Speciale, care se discută și se negociază cu fiecare client în parte. Or, în speță, la încheierea convenției de credit, reclamanților li s-au comunicat Condițiile Generale, însă au fost discutate Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora.

A reținut instanța de apel că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv; astfel, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul Condițiilor Speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

În ce privește faptul că această clauză nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, curtea de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul a reținut că natura abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) este dată de faptul că în convenția de credit nu este definit comisionul de risc, subliniind că deși este adevărat că nu s-a prevăzut în mod concret riscul pe care urmează să îl acopere comisionul, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobânzilor.

Or, în speță, scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumire, nefiind necesară explicarea sa detaliată, iar articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat și nu depinde de voința unilaterală a pârâtei, deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convenției de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision. A mai reținut instanța de apel că nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credință de către pârâtă și cu atât mai puțin că determină caracterul neevaluabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite echilibrul acestuia. Totodată, potrivit art. 967 C. civ., valabilitatea cauzei se prezumă până la dovada contrarie, iar intimații-reclamanți nu au răsturnat prezumția legală în condițiile în care au beneficiat de credit și au cunoscut de la încheierea contractului cuantumul acestui comision.

În continuare, curtea de apel a reținut că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități, comisioane, alte costuri și speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în contractul încheiat între părți și din dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998, conform cărora „costul total al creditului pentru ccnsumator" este compus din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioane, taxe și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit (...)", comisionul de risc este parte a prețului contractului.

În final, instanța de apel a tras concluzia că nu se poate reține că, în speță, consimțământul intimaților-reclamanți a fost viciat la data încheierii contractului, având în vedere că dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce privește cuantumul său, obligația consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia este corelativă dreptului apelantei de a-l percepe, iar toate aceste clauze au fost asumate de părți în momentul semnării convențiilor de credit. De aceea, a admis apelul și a schimbat hotărârea atacată, în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, menținând dispoziția referitoare la excepția prescripției.

Împotriva acestei decizii, S.M., S.F.M., G.C.E., G.E.C. și E.F. au declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului ca nefondat. în motivare, recurenții au arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; au invocat astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenții au criticat dezlegările date de instanța de apel sub aspectul reținerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dar și în ceea ce privește statuarea faptului că respectivul comision reprezintă o parte a prețului contractului.

Cu privire la primul aspect criticat, recurenții au arătat că în mod nesusținut de probele administrate, a reținut instanța de apel că au fost negociate Condițiile Speciale, în realitate atât acestea, cât și cele generale fiind impuse de bancă sub forma unui contract standard preformulat. în continuare, au precizat că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o preznmție absolută a lipsei negocierii atunci când clauza a fost preformulată, așa încât problema probațiunii se ridică doar când clauza prestabilită a suferit modificări, revenind profesionistului obligația de a demonstra că acestea sunt opera părților, situație care însă nu se regăsește în speță. Cu privire la al doilea aspect adus în discuție, recurenții au susținut că intimata nici nu a definit în ce constă riscul, nici nu l-a detaliat, dar nici nu a specificat rolul comisionului, așa încât lipsește motivația perceperii sale.

De aceea, autorii căii de atac au apreciat că prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutații ar fi buni platnici.

Prin urmare, recurenții au apreciat că în mod corect prima instanță a reținut caracterul echivoc al clauzei referitoare la comisionul de risc, întrucât aceasta contravine obligației pozitive de transparență, care impune profesionistului să formuleze clauze de o manieră clară și precisă, în sensul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 05 aprilie 1993. Așadar, au mai afirmat că perceperea comisionului de risc se face de către intimată în absența unei contraprestații a acesteia, deși contractul de credit bancar este unul comutativ, iar nu aleatoriu, așa încât clauza prin care a fost instituit a rupt echilibrul contractual dintre părți în mod nejustificat. În final, recurenții au arătat că, la fel ca și dobânda, comisionul de risc a fost perceput pentru acordarea creditului, însăși justificarea lui fiind neclară.

În ședința publică de la 26 septembrie 2014, recurenții S.M., S.F.M., G.C.E. și G.E.C. au declarat că renunță la judecata recursului, manifestare de voință de care Înalta Curte, în temeiul art. 246, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., va lua act. Rămânând, așadar, învestită cu soluționarea recursului promovat de E.F., Înalta Curte, analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, reține următoarele: Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., text legal potrivit căruia modificare unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii; în concret, acesta a criticat dezlegările date de instanța de apel sub aspectul reținerii caracterului negociat al clauzei care a instituit comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dar și în ceea ce privește statuarea faptului că respectivul comision reprezintă o parte a prețului contractului.

În speță, disputa poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit din 15 octombrie 2007 și din 26 septembrie 2008. Dacă prima instanță a dat o interpretare corectă art. 4 alin. (1) și (5) din Legea nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE și a făcut în mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situația de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate, nu aceeași este situația în cazul deciziei de apel. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 a instituit o prezumție a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate. Cum clauza referitoare la comisionul de risc are un caracter preformulat, lipsa negocierii este, așadar, prezumată.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în mod nelegal a reținut curtea de apel că reclamanții ar fi trebuit să dovedească caracterul nenegociat al clauzei, deoarece nu se poate pretinde unei părți să probeze faptul negativ. într-o asemenea situație, sarcina probei se răstoarnă către partea adversă, care este astfel ținută să facă dovada faptului pozitiv contrar, așa încât revenea intimatei obligația de a proba existența negocierii. Cunoașterea de către împrumutat a clauzei contestate la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care acesta, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putea doar să refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situație de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului. Este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Curtea de apel a reținut că interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și a art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că prețul contractului de credit include și comisionul de risc. Aceasta nu exclude însă clauza atacată de la controlul caracterului abuziv, de plano, ci se impune analiza sa prin raportare la modul de redactare, care trebuie să fie clar și inteligibil, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de prim control judiciar a mai apreciat că deși este adevărat că nu s-a prevăiut în mod concret riscul pe care urmează să îl acopere comisionul, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor sau dobânzilor.

Însă, instanța supremă subliniază că sintagma „exprimate într-un limbaj ușor inteligibil' folosită de legiuitorul național și cea utilizată de norma comunitară („exprimate în mod clar și inteligibif) nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut aceste mențiuni în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor care privesc conținutul și efectele sale asupra contractului în ansamblu. Astfel, Înalta Curte reține că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului - 0,15%, respectiv, 0,22% -, are aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorului și, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

După cum în mod judicios a apreciat recurentul, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă, o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedește a fi bun platnic. Mai mult, în ambele contracte de împrumut ale recurentului E.F., restituirea creditului a fost garantată și prin instituirea unor ipoteci, așa încât riscul acoperit de comisionul în dispută este chiar mai dificil de conturat.

Exigențele bunei credințe sunt analizate din perspectiva vătămării intereselor legitime ale recurentului, prin majorarea considerabilă a ratei lunare, ca urmare a inserării unui comision de risc. Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acționează corect și echitabi față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia considerare". Or, prin inserarea comisionului de risc, practic intimata a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul recurentului, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

O dată ce funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convențiile de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a-l negocia, așa încât în mod eronat a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei. De aceea, părților li se va impune concluzia că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar clauza privind comisionul de risc din contractele încheiate între recurentul E.F. și intimată este una abuzivă.

În considerarea argumentelor expuse mai sus și, cum în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european, cât și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura caracterului lor abuziv, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat este întemeiat, notiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul E.F. și va modifica în parte decizia atacată, după cum urmează: În condițiile în care recurenții S.M., S.F.M., G.C.E.

și G.E.C. au renunțat la judecata recursului, Înalta Curte, pentru a da eficiență acestei manifestări de voință, care are ca efect achiesarea lor la statuările instanței de apel, va schimba în parte sentința civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronunțată Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanții S.M., S.F.M., G.C.E. și G.E.C., ca neîntemeiată, dar va menține dispozițiile primei instanțe care îl privesc pe reclamantul E.F. Trebuie subliniat că vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate, respectiv cele privind admiterea apelului declarat de către SC V.R. SA, deoarece calea de atac are caracter unitar și ea nu poate fi admisă doar în parte; doar hotărârile atacate pot fi schimbate sau anulate în Yox sau în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E la act că recurenții S.M., S.F.M., G.C.E. și G.E.C. renunță la judecata recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 73 din 18 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Admite recursul declarat de recurentul E.F., împotriva aceleiași decizii și în consecință: Modifică în parte decizia atacată, în sensul că: Schimbă în parte sentința civilă nr. 9628 din 03 iulie 2012 pronunțată Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în sensul că: Respinge cererea formulată de reclamanții S.M., S.F.M., G.C.E. și G.E.C., ca neîntemeiată. Menține dispozițiile primei instanțe privind pe reclamantul E.F. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă., Pronunțată în ședința publică, astăzi, 06 octombrie 2014.