ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2590/2010

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Circumstanțele cauzei. Reclamanta P.E. prin acțiune arbitrală a solicitat obligarea pârâtelor SC T. SA Cluj Napoca și F.T.H.A. Olanda la plata sumei de 60.000 euro la cursul oficial al Băncii Naționale Române, cu titlu de preț și la plata dobânzii legale în sumă de 6.391,20 lei calculată pentru perioada aprilie 2006 - noiembrie 2007 calculată conform O.G. nr. 9/2000. Litigiul a fost soluționat de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, care prin sentința nr. 208 din 31 octombrie 2008, a admis în parte acțiunea și le-a obligat pe pârâte la plata sumei de 60.000 Euro în echivalent lei, la data plății dobânzii legale, calculată pe perioada cuprinsă între 11 iunie 2007 și 30 noiembrie 2007 precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Arbitraj a reținut că pârâta SC T. SA este în culpă pentru că nu și-a îndeplinit obligația de a efectua studiul de bioechivalență a produsului F. și că datorează plata în solidar a prețului precum și a dobânzii aferente datoriei principale calculată începând cu data de 11 iunie 2007. În esență, Curtea de Arbitraj a reținut că între SC P. SRL, în care reclamanta este acționar, și U.M.F.I.H. din Cluj Napoca s-a încheiat contractul de cercetare din 23 iunie 2005 pentru realizarea unui studiu de bioechivalență, că reclamanta a predat pastilele necesare efectuării studiului, către SC T. SA, care a efectuat studiul și l-a predat Agenția Națională a Medicamentului.

Studiul de bioechivalență nu a fost însușit de pârâta Agenției Naționale a Medicamentului care a recomandat refacerea acestuia după dezvoltarea unei noi metode analitice de determinare. Tribunalul arbitral a apreciat că studiul nu este inechivalent, ci, că se impune perfecționarea metodelor analitice folosite și reformularea medicamentului testat astfel încât să fie echivalent farmaceutic cu medicamentul de referință. În final s-a stabilit că SC T. SA nu s-a conformat recomandării Agenției Naționale a Medicamentului de a coopera cu reclamanta pentru realizarea unui studiu care să conducă la concluzia de bioechivalență sau lipsă de bioechivalență categorică.

Curtea de Arbitraj a conchis că numai în condițiile în care un astfel de studiu ar fi fost realizat iar concluziile acestuia ar fi fost confirmate de către Agenția Națională a Medicamentului fără nicio rezervă, se puteau considera îndeplinite obligațiile SC T. SA de efectuare a unui studiu de bioechivalență corect din punct de vedere științific și conform regulilor de bune practici ale Agenției Naționale a Medicamentului. Numai îndeplinirea acestor condiții erau de natură a justifica în ipoteza în care Agenția Națională a Medicamentului ar fi confirmat lipsa bioechivalenței produselor, prematurul răspuns pe care pârâta SC T. SA l-a dat reclamantei în septembrie 2007 când a arătat că nu mai este interesată în achiziționarea produsului.

Acțiunea în anulare. Împotriva sentinței arbitrale a formulat acțiune în anulare, pârâta SC T. SA Cluj prin care a invocat motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. pentru a susține că tribunalul arbitral a reținut incorect starea de fapt referitoare la contractul de cercetare din 23 iunie 2005 care a fost încheiat între SC P. SRL și U.M.F.I.H. din Cluj Napoca, că tribunalul a reținut incorect faptul că pentru realizarea studiului de bioechivalență erau necesare doar 53 de zile și tot greșit a interpretat contractul, trunchiat, subiectiv și preferențial în sensul că produsul F. - 100 mg ar fi fost bioechivalent chiar și în cazul în care nu s-ar fi îndeplinit cerința de reformulare respectiv de reconcepere a unei alte formule farmaceutice de fabricație.

Urmare acestei interpretări a fost greșit obligată la plata sumei de 60.000 euro către reclamanta-intimată cu toate că plata era condiționată de autoritatea competentă a biovalenței produselor. Sentința Curții de Apel București. Prin sentința nr. 149 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare formulată de SC T. SA apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. Referindu-se la art. 970 alin. (2) C. civ., Curtea a reținut că pârâta SC T. SA avea obligația de a dezvolta o nouă metodă de determinare, iar reclamanta de reformulare a medicamentului iar ordinea de desfășurare a operațiunilor trebuia să fie cea arătată de Agenția Națională a Medicamentului în recomandarea făcută, SC T. SA fiind singura care trebuia și putea relua cercetările pentru efectuarea studiului de bioechivalență în condițiile stabilite prin adresa care a infirmat rezultatele primului studiu.

Recursul. Motivele de recurs. Împotriva Sentinței comerciale nr. 149 din 2 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs SC T. SA prin care în temeiul art. 364 1 și 366-366 1 C. proc. civ. a solicitat admiterea acțiunii în anulare, desființarea sentinței arbitrale, reținerea cauzei spre rejudecare și în fond respingerea acțiunii. În argumentarea recursului SC T. SA a susținut că s-au încălcat dispozițiile imperative prevăzute de art. 969 C. civ. prin care se statuează puterea de lege a convențiilor legal făcute. Recurenta a apreciat că deși instanța anterioară a reținut corect faptul că acțiunea în anulare este restrictivă, nedevolutivă, care nu permite reexaminarea pe fond a litigiului, nu a trecut la verificarea aplicării de către Curtea de Arbitraj a dispozițiilor devenite imperative pentru părți.

În continuare s-a reproșat instanței de fond faptul că nu a verificat în mod concret respectarea de către Tribunalul Arbitral a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale încheiat la 2 august 2005 limitându-se la reproducerea în considerentele sentinței a concluziilor Tribunalului Arbitral privind probatoriul administrat în cauză. După ce a redat condițiile cumulative care trebuiau îndeplinite pentru plata prețului cesiunii, recurenta a susținut că admiterea acțiunii de către tribunalul arbitral nesocotește condiția esențială impusă în mod explicit prin contract aceea de a se face dovada de către intimata P.E. a bioechivalenței celor două produse încălcându-se astfel înțelegerea părților.

Sub aspect probator, recurenta a arătat că intimata P.E. a recunoscut că este autoarea formulei de fabricație a celor două produse, cât și faptul că nu le-a reformulat conform recomandărilor Agenției Naționale a Medicamentului. În opinia recurentei s-a nesocotit convenția părților de către tribunalul arbitral prin care s-a convenit ca plata prețului produselor în litigiu să se facă numai dacă se dovedește că produsele respective sunt bioechivalente cu produsul original, or, această condiție nu a fost îndeplinită. Cu aceste argumente s-a solicitat admiterea recursului și în fond respingerea acțiunii arbitrale. Intimata P.E. a răspuns punctual la argumentele pe fond evocate în recurs, solicitând respingerea recursului.

Recursul este nefondat. Precizări prealabile. 1. Acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale calificată ca fiind un act de jurisdicție nestatală. Controlul judecătoresc se declanșează însă prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. 2. Într-o primă etapă, a exercitării controlului, instanța sesizată cu o acțiune în anulare trebuie să se limiteze la motivele de desființare, caracterul restrictiv al acestei etape rezultând din alin. (1) al art. 364 C. proc. civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru motivele prevăzute expres la lit. a)-i). 3. Cea de-a doua etapă a judecării acțiunii în anulare după înlăturarea greșelilor de procedură pe care le vizează art. 364 lit. a)-i) C. proc.

civ. se desprinde din dispozițiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond în limitele convenției arbitrale, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la momentul pronunțării hotărârii arbitrale cu excepția art. 364 lit. a) și b), caz în care aceste limite nu au suport. Valorificând aceste precizări, în raport de motivul de anulare invocat de recurentă, Înalta Curte observă că acțiunea în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii. Recurenta a pus în discuție ultima ipoteză a art. 364 lit. i) C. proc.

civ. prin trimiterea la art. 969 C. civ., din perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin argumentele dezvoltate puterea de lege a convențiilor legal făcute între părțile contractante. Curtea de Apel ca instanță de anulare a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 364 lit. i), după ce a examinat totuși condițiile cumulative (în alți termeni) care trebuiau îndeplinite pentru plata prețului cesiunii stabilite prin convenția semnată de părți, confirmând analiza făcută prin hotărârea arbitrală, fără să dezvolte aspectele formale care trebuie urmărite în cazul în care se invocă acest motiv de desființare. Cu referire la invocarea acestui motiv, Înalta Curte va reține mai întâi că relațiile contractuale dintre părți sunt guvernate de principiul libertății de voință care vizează raporturi de drept privat de la care părțile pot deroga.

În al doilea rând, nerespectarea prevederilor contractuale nu reprezintă o încălcare a normelor imperative ale legii așa încât interpretarea contractului și constatările tribunalului arbitral referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acțiunii în anulare sub cuvânt că s-au încălcat dispozițiile imperative ale legii. În alte cuvinte, invocarea art. 969 C. civ. a fost doar un prilej de a se solicita în recurs reanalizarea fondului litigiului arbitral, criticile depășind limitele în care se poate exercita controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale din perspectiva lit. i) a motivului prevăzut de art. 364 C. proc. civ. În consecință, critica evocată nu va fi reținută, iar recursul potrivit art. 312 C. proc.

civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T. SA Cluj Napoca împotriva Sentinței comerciale nr. 149 din data de 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Obligă recurenta SC T. SA Cluj Napoca la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei P.E., în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.