ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2590/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2590/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față :
Din examinarea lucrărilor din dosar
constată următoarele :
Circumstanțele
cauzei.
Reclamanta
P.E. prin acțiune arbitrală a solicitat obligarea pârâtelor SC T. SA Cluj
Napoca și F.T.H.A. Olanda la plata sumei de 60.000 euro la cursul oficial al Băncii
Naționale Române, cu titlu de preț și la plata dobânzii legale în sumă de 6.391,20
lei calculată pentru perioada aprilie 2006 - noiembrie 2007 calculată conform O.G.
nr. 9/2000.
Litigiul a fost soluționat de Curtea
de Arbitraj Comercial Internațional, care prin sentința nr. 208 din 31
octombrie 2008, a admis în parte acțiunea și le-a obligat pe pârâte la plata
sumei de 60.000 Euro în echivalent lei, la data plății dobânzii legale,
calculată pe perioada cuprinsă între 11 iunie 2007 și 30 noiembrie 2007 precum
și la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Arbitraj
a reținut că pârâta SC T. SA este în culpă pentru că nu și-a îndeplinit obligația
de a efectua studiul de bioechivalență a produsului F. și că datorează plata în
solidar a prețului precum și a dobânzii aferente datoriei principale calculată începând
cu data de 11 iunie 2007.
În esență, Curtea de Arbitraj a
reținut că între SC P. SRL, în care reclamanta este acționar, și U.M.F.I.H. din
Cluj Napoca s-a încheiat contractul de cercetare din 23 iunie 2005 pentru
realizarea unui studiu de bioechivalență, că reclamanta a predat pastilele
necesare efectuării studiului, către SC T. SA, care a efectuat studiul și l-a
predat Agenția Națională a Medicamentului. Studiul de bioechivalență nu a fost
însușit de pârâta Agenției Naționale a Medicamentului care a recomandat
refacerea acestuia după dezvoltarea unei noi metode analitice de determinare.
Tribunalul arbitral a apreciat că studiul nu este inechivalent, ci, că se impune
perfecționarea metodelor analitice folosite și reformularea medicamentului
testat astfel încât să fie echivalent farmaceutic cu medicamentul de referință.
În final s-a stabilit că SC T. SA nu s-a conformat recomandării Agenției
Naționale a Medicamentului de a coopera cu reclamanta pentru realizarea unui studiu
care să conducă la concluzia de bioechivalență sau lipsă de bioechivalență
categorică. Curtea de Arbitraj a conchis că numai în condițiile în care un
astfel de studiu ar fi fost realizat iar concluziile acestuia ar fi fost
confirmate de către Agenția Națională a Medicamentului fără nicio rezervă, se
puteau considera îndeplinite obligațiile SC T. SA de efectuare a unui studiu de
bioechivalență corect din punct de vedere științific și conform regulilor de
bune practici ale Agenției Naționale a Medicamentului. Numai îndeplinirea
acestor condiții erau de natură a justifica în ipoteza în care Agenția
Națională a Medicamentului ar fi confirmat lipsa bioechivalenței produselor, prematurul
răspuns pe care pârâta SC T. SA l-a dat reclamantei în septembrie 2007 când a
arătat că nu mai este interesată în achiziționarea produsului.
Acțiunea în anulare.
Împotriva sentinței arbitrale a formulat
acțiune în anulare, pârâta SC T. SA Cluj prin care a invocat motivul prevăzut
de art. 364 lit. i) C. proc. civ. pentru a susține că tribunalul arbitral a reținut
incorect starea de fapt referitoare la contractul de cercetare din 23 iunie 2005
care a fost încheiat între SC P. SRL și U.M.F.I.H. din Cluj Napoca, că
tribunalul a reținut incorect faptul că pentru realizarea studiului de
bioechivalență erau necesare doar 53 de zile și tot greșit a interpretat
contractul, trunchiat, subiectiv și preferențial în sensul că produsul F. - 100
mg ar fi fost bioechivalent chiar și în cazul în care nu s-ar fi îndeplinit
cerința de reformulare respectiv de reconcepere a unei alte formule
farmaceutice de fabricație. Urmare acestei interpretări a fost greșit obligată
la plata sumei de 60.000 euro către reclamanta-intimată cu toate că plata era
condiționată de autoritatea competentă a biovalenței produselor.
Sentința Curții de Apel București.
Prin sentința nr. 149 din 2 decembrie
2009, Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare formulată de SC T.
SA apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 364 lit. i) C.
proc. civ. Referindu-se la art. 970 alin. (2) C. civ., Curtea a reținut că
pârâta SC T. SA avea obligația de a dezvolta o nouă metodă de determinare, iar
reclamanta de reformulare a medicamentului iar ordinea de desfășurare a
operațiunilor trebuia să fie cea arătată de Agenția Națională a Medicamentului
în recomandarea făcută, SC T. SA fiind singura care trebuia și putea relua
cercetările pentru efectuarea studiului de bioechivalență în condițiile
stabilite prin adresa care a infirmat rezultatele primului studiu.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva Sentinței comerciale nr. 149
din 2 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs SC
T. SA prin care în temeiul art. 364
1
și 366-366
1
C. proc.
civ. a solicitat admiterea acțiunii în anulare, desființarea sentinței
arbitrale, reținerea cauzei spre rejudecare și în fond respingerea acțiunii.
În argumentarea recursului SC T. SA a
susținut că s-au încălcat dispozițiile imperative prevăzute de art. 969 C. civ.
prin care se statuează puterea de lege a convențiilor legal făcute. Recurenta a
apreciat că deși instanța anterioară a reținut corect faptul că acțiunea în
anulare este restrictivă, nedevolutivă, care nu permite reexaminarea pe fond a litigiului,
nu a trecut la verificarea aplicării de către Curtea de Arbitraj a dispozițiilor
devenite imperative pentru părți. În continuare s-a reproșat instanței de fond
faptul că nu a verificat în mod concret respectarea de către Tribunalul
Arbitral a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale
încheiat la 2 august 2005 limitându-se la reproducerea în considerentele
sentinței a concluziilor Tribunalului Arbitral privind probatoriul administrat
în cauză.
După ce a redat condițiile cumulative care
trebuiau îndeplinite pentru plata prețului cesiunii, recurenta a susținut că
admiterea acțiunii de către tribunalul arbitral nesocotește condiția esențială
impusă în mod explicit prin contract aceea de a se face dovada de către intimata
P.E. a bioechivalenței celor două produse încălcându-se astfel înțelegerea părților.
Sub aspect probator, recurenta a arătat
că intimata P.E. a recunoscut că este autoarea formulei de fabricație a celor
două produse, cât și faptul că nu le-a reformulat conform recomandărilor
Agenției Naționale a Medicamentului.
În opinia recurentei s-a nesocotit convenția
părților de către tribunalul arbitral prin care s-a convenit ca plata prețului
produselor în litigiu să se facă numai dacă se dovedește că produsele respective
sunt bioechivalente cu produsul original, or, această condiție nu a fost
îndeplinită.
Cu aceste argumente s-a solicitat
admiterea recursului și în fond respingerea acțiunii arbitrale.
Intimata P.E. a răspuns punctual la
argumentele pe fond evocate în recurs, solicitând respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Precizări prealabile.
Acțiunea în anulare este un
instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii
arbitrale calificată ca fiind un act de jurisdicție nestatală. Controlul
judecătoresc se declanșează însă prin mijloacele procedurale puse la îndemână
de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ.
Într-o primă etapă, a exercitării
controlului, instanța sesizată cu o acțiune în anulare trebuie să se limiteze
la motivele de desființare, caracterul restrictiv al acestei etape rezultând
din alin. (1) al art. 364 C. proc. civ. prin care se dispune că hotărârea
arbitrală poate fi desființată numai pentru motivele prevăzute expres la lit. a)-i).
Cea de-a doua etapă a judecării
acțiunii în anulare după înlăturarea greșelilor de procedură pe care le vizează
art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. se desprinde din dispozițiile art. 366 alin. (1)
C. proc. civ., care reglementează judecata în fond în limitele convenției
arbitrale, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la
momentul pronunțării hotărârii arbitrale cu excepția art. 364 lit. a) și b),
caz în care aceste limite nu au suport.
Valorificând aceste precizări, în
raport de motivul de anulare invocat de recurentă, Înalta Curte observă că
acțiunea în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 364 lit. i) C. proc.
civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai
prin acțiune în anulare atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri
sau dispoziții imperative ale legii.
Recurenta a pus în discuție ultima ipoteză
a art. 364 lit. i) C. proc. civ. prin trimiterea la art. 969 C. civ., din
perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin argumentele
dezvoltate puterea de lege a convențiilor legal făcute între părțile
contractante. Curtea de Apel ca instanță de anulare a stabilit că nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 364 lit. i), după ce a examinat totuși condițiile
cumulative (în alți termeni) care trebuiau îndeplinite pentru plata prețului
cesiunii stabilite prin convenția semnată de părți, confirmând analiza făcută
prin hotărârea arbitrală, fără să dezvolte aspectele formale care trebuie urmărite
în cazul în care se invocă acest motiv de desființare. Cu referire la invocarea
acestui motiv, Înalta Curte va reține mai întâi că relațiile contractuale
dintre părți sunt guvernate de principiul libertății de voință care vizează
raporturi de drept privat de la care părțile pot deroga. În al doilea rând,
nerespectarea prevederilor contractuale nu reprezintă o încălcare a normelor imperative
ale legii așa încât interpretarea contractului și constatările tribunalului arbitral
referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acțiunii în
anulare sub cuvânt că s-au încălcat dispozițiile imperative ale legii.
În alte cuvinte, invocarea art. 969 C.
civ. a fost doar un prilej de a se solicita în recurs reanalizarea fondului
litigiului arbitral, criticile depășind limitele în care se poate exercita
controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale din perspectiva lit. i) a
motivului prevăzut de art. 364 C. proc. civ.
În consecință, critica evocată nu va
fi reținută, iar recursul potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de pârâta SC T. SA Cluj Napoca împotriva Sentinței comerciale nr. 149 din data
de 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Obligă recurenta SC T. SA Cluj Napoca la
plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei
P.E., în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2
iulie 2010.