ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1868/2014

Asupra recursului de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 121 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă cererea formulată de inculpatul S.G., de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor, în infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar în temeiul art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și b), art. 76 alin. (1) lit. b) și art. 76 alin. (2), a fost condamnat inculpatul S.G., fără antecedente penale, la 4 ani și 6 luni închisoare. Au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani și s-a făcut în cauză aplicarea disp.art.

57 și 71 C. pen. Totodată, s-a luat act că partea vătămată A.N. nu s-a constituit parte civilă și s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că la data de 28 noiembrie 2009 inculpatul, care conducea un autoturism pe raza comunei M. pentru a-și asigura scăparea după o tentativă de furt în comună (din gospodăria familiei S.), a călcat cu roata stângă din fața autoturismului pe partea vătămată A.I.I., după care l-a luat pe capotă pe A.N. pe care l-a târât aproximativ 12 km până în dreptul Muzeul Satului din comuna B., fără să oprească și fără să îi pese că avea o persoană agățată de capota autoturismului său, care inițial urmărise să-l oprească pentru a fi tras la răspundere pentru tentativa de furt din comună.

A reținut prima instanță că A.N. s-a prins cu mâinile de capotă în momentul în care a venit în ajutorul tatălui său, partea vătămată A.I. Pentru a scăpa de A.N. de pe capotă, inculpatul a condus tot drumul cu viteză mare, manevrând autoturismul dreapta - stânga cu intenția de a-l arunca pe acesta de pe capotă. Pe timpul cât inculpatul a condus autoturismul, cu A.N. pe capotă, acesta din urmă a suferit o fractură a osului calcaneu la călcâiul piciorului drept. Pe traseul spre Rm. Vâlcea, inculpatul S.G. a încercat să fugă, dar a intrat în coliziune cu un alt autoturism care îi blocase sensul de deplasare. În autoturismul condus de inculpat se aflau cinci femei de etnie romă care au participat la tentativa de furt din comuna M. A mai reținut instanța de fond că depoziția inculpatului este infirmată de concluziile raportului de constatare medico-legală, de declarațiile părții vătămate și ale martorilor S.C., S.E., S.C.V., S.I.C., S.G.L., P.E.R., A.I., A.V.

și A.N.A. și parțial de declarațiile persoanelor care l-au însoțit pe inculpat, persoane care au perceput în mod direct derularea incidentului ce a avut loc în com. M., iar apoi pe traseul pe care inculpatul s-a deplasat cu partea vătămată pe capota autoturismului și care au relatat aspecte anterioare sau întâmplate imediat după producerea acestuia, care confirmă varianta prezentată de partea vătămată. Astfel, din depozițiile martorilor s-a conturat contextul în care inculpatul și cele 5 femei au fost nevoite să părăsească gospodăria familiei S., momentul în care autoturismul a fost oprit și apoi momentul în care inculpatul a pornit cu viteză mașina și l-a accidentat pe A.I., iar apoi a intrat direct în partea vătămată care, pentru a se salva, s-a aruncat pe capotă.

În fața instanței de fond inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182. alin. (2) C. pen., solicitare pe care prima instanță a apreciat-o ca neîntemeiată reținând că, raportat la modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, astfel cum au fost relevate de probele administrate în cauză, rezultă forma și modalitatea vinovăției cu care a săvârșit fapta, reieșind așadar că inculpatul a avut intenția specifică de omor, iar nu intenția generală de a vătăma.

A arătat judecătorul fondului că există tentativă de omor și nu vătămare corporală, ori de câte ori inculpatul acționează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente ori procedee specifice uciderii și că nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracțional, iar intenția de omor se deduce din modul în care inculpatul a acționat. Instanța de fond a mai menționat că, între momentul luării rezoluției infracționale de a pleca în viteză cu autoturismul în condițiile în care partea vătămată se afla pe capota autoturismului și momentul în care deplasarea inculpatului a fost blocată în trafic, a existat o perioadă suficientă de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor consecințe cu potențial letal al respectivului act.

Împrejurarea că inculpatul S.G. a manevrat inițial autoturismul către numitul A.I., pe care l-a călcat cu roata mașinii pe piciorul stâng, după care a lovit-o pe partea vătămată peste picioare și, pentru a se salva, aceasta a fost nevoită să se prindă de capotă, faptul că inculpatul a accelerat și a plecat în viteză părăsind locul respectiv, dovedește că acesta a acționat cu intenție indirectă, prevăzând și acceptând posibilitatea producerii rezultatului letal. Sub aspectul laturii subiective tribunalul a reținut că inculpatul S.G.

a folosit ca obiect de agresiune autoturismul pe care îl conduce și cu care a încercat să-și asigure scăparea în momentul în care i s-a cerut să justifice prezențe femeilor care îl însoțeau în curtea și locuința soților S., ambii persoane în vârstă și, chiar dacă nu ar fi avut intenția directă să ucidă, prin modalitatea directă de acțiune, obiectul folosit și care este apt de a produce moartea, a avut reprezentarea gravității faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părții vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voința și acțiunea lui.

Așadar, apreciind că vinovăția inculpatului a fost pe deplin dovedită, la individualizarea judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată și a modului de executare, prima instanță a ținut cont, conform dispozițiilor art. 72 C. pen., atât de gradul de pericol social concret al faptei, de modalitatea și împrejurările în care a fost săvârșită, de urmările produse, precum și de cele potențiale, respectiv eventualitatea suprimării vieții victimei, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului care este o persoană tânără, aflată la primul contact cu legea penală și care a achitat în faza de urmărire penală despăgubirile civile solicitate de partea vătămată.

De asemenea, s-a avut în vedere și poziția adoptată de inculpat pe parcursul desfășurării procesului penal, în sensul că acesta, deși a fost legal citat, nu s-a prezentat la termenele fixate de procurorul de caz sau la termenele stabilite de instanță, precum și încercarea de a face o înțelegere frauduloasă cu partea vătămată în legătură cu împrejurările în care a fost comisă fapta, înțelegere materializată în declarația mincinoasă dată de partea vătămată și sancționarea acesteia cu amendă administrativă pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Față de cele reținute, instanța de fond a aplicat inculpatului S.G.

o pedeapsă cu închisoarea al cărei cuantum a fost orientat, în raport de gravitatea faptei comise și periculozitatea socială a inculpatului, sub limita minimului special prevăzut de textul incriminator, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu consecința aplicării art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. Totodată, instanța de fond a avut în vedere că partea vătămată A.N., audiată pe parcursul cercetării judecătorești, a declarat că nu se constituie parte civilă întrucât, împreună cu tatăl său A.I., a fost despăgubită de inculpat cu suma de 2.000 dolari SUA.

Concluzionând, prima instanță a apreciat că fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor și nu a infracțiunii de vătămare corporală gravă, respingând în consecință cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice și condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de tentativă de omor calificat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul S.G., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. Totodată, critica inculpatului a vizat și neschimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor în infracțiunea de vătămare corporală gravă. În plus, inculpatul a solicitat și aplicarea disp.art 46 C. pen., invocând starea de temere în care s-a aflat inculpatul, ca urmare a faptului că era urmărit de cetățenii din comună, după tentativa de furt.

Prin Decizia penală nr. 137/A din 28 noiembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.G. împotriva sentinței instanței de fond. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la situația de fapt că, din actele dosarului rezultă că la data de 28 noiembrie 2009, cinci femei de etnie romă l-au tocmit pe inculpatul S.G., plătindu-l pentru a le transporta din Craiova în comuna M. în scopul sustragerii de bunuri din gospodăriile sătenilor. Cele cinci femei au fost surprinse într-o gospodărie de către proprietarul acesteia când încercau să sustragă bunuri, au fost scoase afară cu ajutorul vecinilor, au reușit să se urce în autoturismul lui S.G.

care le aștepta la poartă, după care au plecat în direcția Mănăstirii Frăsinei, fără să cunoască că acolo drumul se înfundă, fiind nevoiți să se întoarcă. La întoarcere, o parte din săteni, i-au așteptat și le-au făcut semn să oprească. Inculpatul S.G. a încetinit și a oprit autoturismul, după care s-a îndreptat către partea vătămată A.I., l-a lovit, proiectându-l în șanț, a virat pe partea opusă, lovindu-l cu bara de protecție și proiectându-l pe capotă pe A.N. A reținut instanța de apel că inculpatul a condus autoturismul cu viteză mare, deși pe capotă avea prins pe A.N., pe care l-a transportat în această situație mai bine de 12 km, până la Muzeul Satului în comuna B., unde i s-a barat drumul de către un autotren și un autoturism, după ce se făcuse apel de urgență la 112 și au intervenit organele de poliție.

De asemenea, Curtea de Apel a avut în vedere că potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 1171/R/927 întocmit la 3 decembrie 2009 de Serviciul Județean de Medicină Legală Vâlcea, a rezultat că A.N. a suferit leziuni traumatice pentru vindecarea cărora au fost necesare 55 de zile îngrijiri medicale. A menționat instanța de apel, că deși leziunile traumatice suferite de A.N. nu au pus în primejdie viața victimei și acesta nu a rămas cu infirmitate sau invaliditate posttraumatice, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor și nu ale infracțiunii de vătămare corporală gravă.

S-a avut în vedere că inculpatul a încercat să scape cu orice preț de tragerea la răspundere a faptelor, respectiv de la tentativa de furt la care era părtaș alături de cele cinci femei pe care le transportase în acest sens în comuna M. A menționat instanța de apel că ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă de tentativa la infracțiune de omor este poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii, în timp ce în cazul infracțiunii prev. de art. 182 C. pen., făptuitorul acționează în sensul cauzării unei vătămări corporale victimei, și atunci când se produce o consecință mai gravă și anume punerea în primejdie a vieții acesteia, consecință care depășește intenția făptuitorului și în raport cu care se află în culpă, în cazul tentativei la infracțiunea de omor acesta acționează numai cu intenție ca și în cazul inculpatului în speță.

Astfel, pentru stabilirea poziției subiective a inculpatului, în speță, s-a ținut seama de toate împrejurările în care acesta a comis fapta, de folosire a autoturismului, de lovire a primei părți vătămate și după care tot cu intenție l-a lovit pe A.N., pe care l-a aruncat pe capota mașinii sale și l-a târât mai bine de 12 km, încercând să-l arunce, prin diferite manevre în conducere. În opinia instanței de apel, toate acestea au dus la concluzia că inculpatul trebuie să răspundă pentru infracțiunea de tentativă de omor. De asemenea, s-a avut în vedere și conținutul raportului de constatare medico-legală din care rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu i-au pus în primejdie viața acestuia și a necesitat numai 55 de zile îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cele date faptei, însă s-a apreciat mai importantă intenția agresorului, directă sau indirectă în raport cu viața victimei.

Or, după ce a lovit victima cu bara autoturismului și a aruncat-o pe capotă, târând-o pe aceasta mai bine de 12 km pe drumul public, inculpatul a urmărit sau cel puțin a acceptat producerea unui rezultat letal. Se mai menționează în decizia recurată că inculpatul nu poate susține că ar fi comis fapta în condițiile art. 46 C. pen., respectiv din cauza unor constrângeri morale exercitate prin amenințare, ca un pericol grav pentru persoana lui sau a femeilor pe care le transportase cu intenția de a fura bunuri din gospodăriile sătenilor din comuna M., intenția sătenilor fiind de opri pe inculpat și însoțitoare din acțiunea lor de furt. Instanța de apel a constat că nu există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei săvârșite de inculpatul pentru ca acesta să fie achitat în temeiul art. 10 lit. c) C. proc.

pen. anterior, considerând totodată neîntemeiată și cererea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate, reținând că, instanța de fond a avut în vedere principiul proporționalității în sensul corectei adecvări a pedepsiei față de situația de fapt și scopul legii penale, reținându-se în favoarea acestuia circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a) și b) C. pen. Pentru aceste motive, instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.G. la data de 05 decembrie 2013. Recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 decembrie 2013, stabilindu-se termen de judecată a recursului la data de 18 aprilie 2014. Inculpatul a depus motivele de recurs la data de 19 martie 2014, cu respectarea termenului prev. de art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. anterior. Prin motivele scrise de recurs inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior, precum și cazul de casare prevăzut de pct. 12 al aceluiași articol, solicitând, în esență, admiterea recursului, casarea sentinței și achitarea sa. De asemenea, cu prilejul dezbaterilor, apărătorii aleși au susținut motivele de recurs formulate prin prisma celor două cazuri de casare pentru considerentele pe larg expuse în prima parte a acestei decizii. Așadar, s-a criticat decizia atacată în raport de cazul de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen.

anterior, susținându-se că din probele dosarului nu rezultă vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii, că în mod greșit s-a reținut de instanțele inferioare că inculpatul a urmărit să suprime viața părții vătămate, acesta acționând cu intenția de a scăpa de furia oamenilor și că, în mod greșit, a fost respinsă solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei de omor în cea de vătămare corporală. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 teza I C. proc. pen. anterior, s-a susținut că infracțiunii la care a fost condamnat inculpatul îi lipsește unul din elementele constitutive, respectiv cel al vinovăției, fapta sa constituind un gest reflex de apărare.

Totodată, s-a solicitat aplicarea dispozițiilor mai favorabile din noul C. pen. în sensul reținerii în sarcina inculpatului a infracțiunii prevăzute de art. 193. Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 30 mai 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziții sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competența funcțională de a judeca recursul. Situația tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competența de soluționare cât și dispozițiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziția tranzitorie anterior menționată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs." Prin urmare, constatând că recursul, în prezenta cauză, se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluționeze calea de atac, fiind aplicabile prevederile Codului de procedură penală anterior în materia recursului.

Cu privire la prevederile Codului de procedură penală anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunțării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești. Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Pitești la data de 28 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat.

Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menționat, rezultă că prin limitarea obiectului judecății în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege. Astfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanța de apel, în condiții similare cu cea desfășurată de instanța de fond, a condus în mod firesc la concluzia că devoluțiunea în fața instanței de recurs trebuie limitată numai la anumite chestiuni de drept prevăzute limitativ de lege. În cauză, recurentul inculpat a invocat incidența cazurilor de casare prev. de art. 385 9 pct 12 teza I și 17 2 C. proc.

pen. anterior. Criticile pe care acesta le-a circumscris celor două cazuri de casare invocate trebuie apreciate sub aspectul temeiniciei din perspectiva faptului că recursul este o cale ordinară de atac cu devoluție exclusivă în drept și nu mai este posibil un control integral din partea instanței, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleași coordonate în care stabilirea adevărului, a situației de fapt și a vinovăției au avut loc în primele două grade de jurisdicție. Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, stabilirea vinovăției ori reindividualizarea pedepsei aplicate, ci doar sancționarea sentințelor ori deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Examinând recursul formulat de inculpatul S.G. conform dispozițiilor art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/201, dar și a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele motive: În recurs, reiterând criticile din apel, inculpatul a invocat lipsa intenției de a suprima viața părții vătămate, precum și faptul că s-a aflat într-o stare de temere atât pentru sine, cât și pentru celelalte persoane care se aflau în autoturismul pe care îl conducea la momentul săvârșirii faptei, arătând că sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I și 17 C. proc.

pen. anterior. Or, instanțele de fond și apel au stabilit sub aspectul situației de fapt că din ansamblul întregului material probator a rezultat că, în mod cert, la data de 28 noiembrie 2009, inculpatul S.G. în timp ce conducea autoturismul pe raza comunei M., județ Vâlcea, din direcția Mănăstirea Frăsinei, a călcat cu roata stângă față a mașinii pe numitul A.I.I., după care l-a luat pe capotă pe A.N. pe care l-a transportat aproximativ 12 km până în dreptul Muzeului Satului din comuna B., încercând astfel să-și asigure scăparea în urma tentativei de furt ce a avut loc la locuința numitului S.C., faptă comisă de cinci femei de etnie romă pe care le-a transportat cu autoturismul. De asemenea, s-a reținut că inculpatul a condus autoturismul executând manevre de frânare și de mers în zig-zag, astfel că partea vătămată a atins cu picioarele asfaltul și a suferit o fractură a osului calcaneu la călcâiul piciorului drept.

Totodată, Înalta Curte notează că instanța de fond a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. anterior, reținând că probatoriul administrat demonstrează că infracțiunea de tentativă de omor pentru care inculpatul S.G. a fost trimis în judecată a fost săvârșită de acesta cu intenție indirectă, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor și nu acelea ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, raportat la modul de săvârșire al faptei și la împrejurările în care aceasta a fost comisă.

Astfel, s-a reținut că din modul desfășurării faptei anterior descris, mijlocul folosit, faptul că inculpatul a accelerat și a plecat în viteză părăsind locul respectiv dovedește că acesta a acționat cu intenție indirectă, prevăzând și acceptând posibilitatea producerii rezultatului letal, a pus în primejdie viața părții vătămate, existând permanent riscul ca aceasta să cadă de pe capotă și să fie accidentată mortal atât de autoturismul pe care îl conducea inculpatul cât și de alte autovehicule aflate în trafic, inculpatul având reprezentarea gravității faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părții vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voința și acțiunea lui.

Criticile inculpatului vizând lipsa intenției de a comite fapta, precum și existența unei constrângeri morale sunt în contradicție cu datele ce caracterizează situația de fapt reținută de instanța de fond și pentru a analiza temeinicia lor instanța de recurs ar trebui să cenzureze situația de fapt, să verifice concordanța dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen. anterior. Astfel, pentru a examina criticile inculpatului vizând lipsa intenției de a comite fapta și împrejurările comiterii acesteia, instanța de recurs are în vedere situația de fapt deja stabilită de prima instanță, care nu poate fi schimbată, și care, contrar susținerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a săvârșit fapta cu intenție în modalitatea faptică descrisă în hotărârile atacate.

Așa cum s-a precizat anterior, examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii. Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate de către inculpat privind schimbarea încadrării juridice, respectiv solicitarea de achitare, ambele prin trimitere la greșita reținere a situației de fapt și greșita interpretare a probelor de către instanțele de fond și de apel, nu se circumscriu noțiunii de "greșită aplicare a legii" și nu pot fi cenzurate de instanța de recurs prin prisma cazurilor de casare prev. de 385 9 pct. 12 și 17 2 C. proc. pen.

anterior. Din această perspectivă motivele de recurs care tind a antama situația de fapt sunt neîntemeiate prin raportare la faptul că acestea nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 385 9 C. proc. pen. anterior. Examinând incidența legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele și în ceea ce privește infracțiunea de omor calificat, precum și modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracțiune. Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, Codul penal anterior și Codul penal în vigoare, impun soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Excepția înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituție impune ca într-o situație tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziției constituționale. Expresie a acestui principiu constituțional este dispoziția din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Controlul legalității unei hotărâri judecătorești în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond și apel ci și verificarea dacă prin ivirea unor situații ulterioare pronunțării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalității și pronunțarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanțială.

În reglementarea C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 20 C. proc. pen. anterior, care viza situația în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului. Prin abrogarea cazului de casare menționat, în situația în care legea penală intervine înaintea soluționării cauzei în primă instanță sau în apel, iar aceste instanțe nu i-au dat eficiență, hotărârea de condamnarea va fi pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior. Situația în care legea penală intervine după pronunțarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare, însă atrage incidența temeiului de casare înscris în art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen. anterior, pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunțării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunțării, și nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecății în fond și apel. Așadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunțării poate deveni contrară legii sau să aplice greșit legea în raport cu un element ulterior pronunțării, cum ar fi intervenția unei noi legi. În cauză, inculpatul a solicitat să se facă aplicarea legii mai favorabile, motivul de recurs fiind invocat în termenul prev. de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. anterior, respectiv cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată . De altfel, principiul constituțional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile și restabilirea legalității sub acest aspect.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen. din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), a pronunțat Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în speță, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiției de existență a unei situații tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă. Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiții, se constată că infracțiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată fiind prevăzută ca infracțiune în art. 188 C. pen. fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. La momentul comiterii, infracțiunea era incriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior fiind sancționată cu închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi. Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracțiunii de omor. Înlăturarea elementului circumstanțial agravant influențează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reținută infracțiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen.

și nu are efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană care a rămas în continuare prevăzută de legea penală. În ceea ce privește condițiile de existență a tentativei și cele privind tratamentul sancționator, Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate și cu aceleași consecințe în art. 32 și 33 din noul C. pen. În favoarea inculpatului au fost reținute circumstanțe atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior, fiind valorificate exclusiv datele ce vizau persoana inculpatului, respectiv faptul că este o persoană tânără, aflată la primul contact cu legea penală și care a achitat în faza de urmărire penală despăgubirile civile solicitate de partea vătămată.

Potrivit legii noi, asemenea circumstanțe atenuante referitoare la persoana inculpatului nu mai pot fi reținute, legea nouă prevăzând doar circumstanțe atenuante legate de fapta comisă. Astfel, în conformitate cu art. 75 alin. (2) C. pen., pot constitui circumstanțe atenuante judiciare eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii și împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Pe de altă parte, circumstanțele atenuante judiciare nu pot fi analizate separat de încadrarea juridică și sancțiune. Prin urmare, faptul că prin hotărârile atacate s-au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a) și b) C. pen.

anterior, urmează să fie avut în vedere doar în ceea ce privește încadrarea dată faptei potrivit legii vechi, în vigoare la data comiterii faptei. Concluzionând, Înalta Curte reține că potrivit legii vechi, fapta comisă de inculpat era sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, sancțiune care, prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 21 C. pen. anterior, era redusă la limite cuprinse între 7 ani și 6 luni și 12 ani și 6 luni închisoare. Pedeapsa aplicată pentru această infracțiune a fost de 4 ani și 6 luni închisoare ca efect al reținerii de circumstanțe atenuante, fiind stabilită sub minimul special, în conformitate cu art. art. 76 alin. (2) C. pen.

anterior. Potrivit legii noi, fapta inculpatului corespunde infracțiunii prev. de art. 188 alin. (1) C. pen. și este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 33 alin. (2) C. pen. limitele de pedeapsă sunt de la 5 ani la 10 ani închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi. În speță, prin reținerea circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) și b) C. pen. anterior, instanța de fond a aplicat o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare, situată sub minimul special, așa încât, în condițiile în care, potrivit legii noi, aceste circumstanțe atenuante nu mai pot fi reținute, instanța de recurs ar trebui să stabilească o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de legea nouă, de 5 ani închisoare, mai mare decât cea care a fost aplicată pe baza legii vechi.

În consecință, legea penală mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare penală și nu se impune admiterea recursului pe acest aspect. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.G. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2014. Procesat de GGC - GV