ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7345/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7345/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

18 august 2011, reclamantul Colegiul Medicilor din România a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, anularea hotărârii

nr. 237 din 20 iunie 2011 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

și anularea dispozițiilor art. 6 lit. a)

1

din Anexa nr. 42 la

Ordinul Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Național de Asigurări

de Sănătate nr. 1211/235/2006 pentru aprobarea regulamentelor de organizare și

funcționare a comisiei naționale, a subcomisiilor naționale și comisiilor de

evaluare a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale, de

medicamente și materiale sanitare, a standardelor de evaluare, precum și a

normelor metodologice pentru evaluarea furnizorilor de servicii medicale, de

dispozitive medicale, de medicamente și materiale sanitare astfel cum a fost

modificat și completat prin Ordinul comun nr. 1165/691 al Ministrului Sănătății

și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

În motivarea acțiunii, arată reclamanta că, la

data de 16 decembrie 2010, a sesizat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminări

cu privire la discriminarea care există între cabinetele din mediul urban și cele

din mediul rural în sensul că, potrivit dispozițiilor mai sus arătate, cabinetele

din mediul urban plătesc, pentru același, o taxă mai mare decât cabinetele din mediul

rural. Soluționând sesizarea, Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a decis că aspectele sesizate nu constituie discriminare în conformitate

cu art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și a clasat dosarul.

Susține reclamanta că acest sistem de taxare diferită,

introdus prin Ordinul comun nr. 1165/691 din 14 septembrie 2010 al Ministrului Sănătății

și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate privind modificarea

și completarea Ordinului Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1211/325/2006, constituie o discriminare

și, pe cale de consecință, hotărârea nr. 237 din 20 iunie 2011 a Consiliului Național

al Combaterii Discriminării este nelegală.

Evaluarea cabinetelor medicale este o condiție

obligatorie pe care trebuie să o îndeplinească toate cabinetele medicale care doresc

să intre în relații contractuale cu sistemul de asigurări sociale de sănătate. Acest

serviciu este prestat de o instituție publică, respectiv casele de asigurări de

sănătate. Natura serviciului de evaluare a cabinetelor medicale este aceea de serviciu

public având în vedere existența unui interes general, nevoia de garantare a calității

serviciilor furnizate. Fiind prestat de o instituție publică, contravaloarea lui

este o taxă și nu un tarif.

Astfel, atâta timp cât serviciul de evaluare este

un serviciu public, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. c) din lege, fiind

aplicabile dispozițiile privind interzicerea formelor de discriminare inclusiv furnizării

de servicii publice.

Așa fiind, un serviciu public nu poate fi prestat,

furnizat, în mod discriminatoriu inclusiv în ceea ce privește diferența de taxare

a acestui serviciu în funcție de diverse criterii.

Furnizarea unui serviciu public cu o valoare a

taxei diferită în funcție, nu de volumul lucrărilor sau alte criterii obiective,

ci de localitatea în care se află beneficiarul, dezavantajează în mod evident medicii

din mediul rural, fapt ce constituie o discriminare. Măsura dispusă de Ministerul

Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu constituie o măsură rezonabilă

față de scopul propus, iar metodele de atingere a acestui scop nu sunt adecvate

și nici necesare.

Apreciază reclamanta că măsura impusă prin actul

normativ criticat se aplică în mod discriminatoriu, prin diferențiere între rural

și urban, indiferent dacă în zona respectivă există sau nu o nevoie de personal

medical.

De asemenea, măsurile dispuse de pârâții Casa

Națională de Asigurări de Sănătate și de Ministerul Sănătății nu sunt nici legale,

fiind diferite de cele prevăzute de legiuitor. Nu sunt adecvate scopului propus

deoarece nu operează potrivit scopului, adică selectiv în funcție de nevoia de servicii

medicale, ci discriminatoriu, rural - urban, și nu sunt nici necesare, având în

vedere că legiuitorul a prevăzut expres care sunt măsurile prin care, în anumite

condiții și într-un anumit mod, medici pot fi sprijiniți pentru înființarea și asigurarea,

funcționării cabinetelor medicale.

Conchide reclamanta că instituirea unor taxe diferite

pentru evaluarea cabinetelor medicale, în funcție de localitatea unde ele sunt situate,

taxă care este plătită de medicul persoană fizică, constituie o măsură nelegală,

inadecvată și nenecesară și, pe cale de consecință, discriminatorie în raport de

dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare.

fața instanței de fond

Pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția puterii de lucru judecat parțială

și excepția lipsei de interes, pe fond solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Excepția puterii de lucru judecat a fost invocată

față de sentința nr. 4662 din 05 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a, din Dosarul nr. 12811/2/2010, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată,

cererea Federației Naționale a Patronatelor Medicilor de Familie, menținându-se

nivelul taxei de evaluare aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătății și Președintelui

Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1165/691/1010 de modificare și completare

a Ordinului nr. 1211/325/2006.

În ce privește excepția lipsei de interes, a arătat

pârâta că evaluarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale și

de medicamente se face la nivel național sau județean în baza unei cereri adresate

Subcomisiei Naționale de Evaluare a Cabinetelor Medicale de Medicină de Familie,

al cărei model este prevăzut în Anexa nr. 1 la Normele metodologice aprobate prin

Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de

Asigurări de Sănătate nr. 1211/325/2006. Prin urmare, furnizorii de servicii medicale

au obligația de a solicita evaluarea numai în condițiile în care doresc să intre

în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate. Potrivit art. 407 din

Legea nr. 95/2006, Colegiul Medicilor din România poate formula acțiuni în justiție

pentru reprezentarea intereselor membrilor săi medici și nu în numele furnizorilor

de servicii medicale. Astfel, reclamantul justifică un interes legitim întrucât

prin cererea de chemare în judecată nu se realizează un drept subiectiv recunoscut

de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.

Pe fond, a arătat pârâta Casa Națională de

Asigurări de Sănătate că, pentru realizarea procesului de evaluare, furnizorii de

servicii medicale au obligația plății unei taxe de evaluare, potrivit art. 244

alin. (6

1

) din Legea nr. 95/2006. Cuantumul taxei de evaluare se aprobă

prin metodologia specifică derulării procesului de evaluare elaborată de comisiile

de evaluare organizate la nivel național, aprobată prin ordin comun al Ministrului

Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Astfel,

adoptarea actului normativ contestat a fost justificată obiectiv de un scop legitim

în considerarea unui interes major, pentru asigurarea unor servicii medicale de

o bună calitate.

Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

A arătat că dispozițiile Ordinului nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătății și

al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, cu privire la taxa de

evaluare în cuantum mai mic pentru cabinetele medicale individuale aflate în mediul

rural față de cabinetele medicale individuale situate în mediul urban, reprezintă

o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete medicale individuale

în mediul rural și, de asemenea, reprezintă o măsură pozitivă față de pacienții

aflați în zonele rurale.

Prin sentința nr. 1108 din 20 februarie 2012,

Curtea de Apel București a respins excepțiile lipsei interesului și puterii lucrului

judecat și a respins acțiunea, ca nefondată.

Excepția lipsei interesului a fost respinsă față

de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 406 și

407 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, Colegiul Medicilor

apărând interesele membrilor săi în toate sferele de activitate.

Excepția puterii lucrului judecat a fost respinsă,

apreciindu-se că nu sunt îndeplinite prevederile art. 163 alin. (1) C. proc.

civ., identitatea de obiect, cauză și părți între prezentul litigiu și cel ce a

făcut obiectul Dosarului nr. 12811/2/2010 al Curții de Apel București, secția a

VIII-a.

Pe fondul acțiunii, a reținut instanța de fond,

în esență, că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Curții

Europene de Justiție și Curții Constituționale a României, principiului egalității

nu este încălcat dacă reglementarea vizează „situațiile deosebite în care se află

diferitele categorii de persoane justifică instituirea prin lege de tratamente juridice

diferențiate, fără ca acestea să constituie privilegii pentru unii și discriminării

pentru alții”.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

în mod corect a apreciat că dispozițiile Ordinului nr. 1165/691/2010 al Ministerului

Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate cu privire

la taxa de evaluare reprezintă o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid

cabinete medicale individuale în mediul rural și de asemenea reprezintă o măsură

pozitivă față de pacienții aflați în zonele rurale.

Din probele administrate nu rezultă faptul că

ar fi existat vreun refuz de neplată a acestei taxe. Nu a existat vreo contestație

a vreunui medic ori vreo reziliere a contractului de furnizare de servicii medicale

încheiat cu casa de asigurări de sănătate pentru lipsa evaluării, ca și consecință

a neplății taxei de evaluare.

În cuprinsul hotărârii Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării nr. 237/2011 s-a reținut în mod corect că nu există

o afectare negativă a medicilor din cabinetele medicale individuale aflate în mediul

urban, prin aplicarea taxei de evaluare din mediul rural în cuantum de 250 RON.

Dispozițiile din Legea nr. 95/2006 au în vedere

facilitățile ce se pot acorda medicilor, pe când cele criticate de reclamantă protejează

pacientul. Mai mult, lipsa reglementării acestei taxe în litigiu în legea generală

nu echivalează cu interdicția reglementării acesteia printr-o normă specială.

Legiuitorul a avut în vedere, la adoptarea normei,

interesul general, superior al pacientului, iar nu protejarea veniturilor medicului

prestator la serviciului public, motiv pentru care nu se poate reține caracterul

discriminatoriu al reglementării.

În ce privește capătul de cerere privind anularea

dispozițiilor art. 6 lit. a)

1

din Anexa nr. 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006,

modificat prin Ordinul nr. 1165/691/2010, Curtea de Apel a apreciat că acesta reprezintă

un capăt distinct de cerere, iar nu accesoriu capătului privind anularea hotărârii

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Cuantumul taxei de evaluare se aprobă prin metodologia

specifică derulării procesului de evaluare elaborată de comisiile de evaluare organizate

la nivel național (formată din reprezentanți ai Casei Naționale de Asigurări de

Sănătate și Ministerului Sănătății), care se aprobă de Consiliul de Administrație

al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, potrivit art. 279 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 95/2006, și ulterior se aprobă prin Ordin comun al Ministrului Sănătății

și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

Astfel, emiterea actului normativ s-a făcut cu

respectarea principiului legalității.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, reclamantul Colegiul Medicilor din România a declarat recurs, solicitând

casarea hotărârii atacate și, rejudecându-se cauza, admiterea acțiunii, invocând

art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 20 din

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Susține recurentul-reclamant că instanța de fond

nu a avut în vedere faptul că, atât legea română, cât și cea comunitară, obligă

emitentul unor astfel de norme să justifice și să probeze necesitatea adoptării

lor, să efectueze studii care să ateste efectele pozitive și să instituie măsuri

de reevaluare a efectelor, în cauză nefiind depuse studiile și fundamentările necesare

adoptării unor astfel de norme discriminatorii.

Aplicarea unor taxări diferite pentru aceeași

categorie de furnizori nu are în vedere un criteriu obiectiv și măsurabil, ci doar

un criteriu arbitrar, respectiv domiciliul/sediul furnizorului de servicii medicale.

De asemenea, instanța de fond, în mod greșit,

a respins capătul de cerere privind anularea dispozițiilor art. 6 lit. a)

1

din Anexa nr. 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006 modificat prin Ordinul nr. 1165/691/2010,

apreciind că acest capăt de cerere este accesoriu și subsidiar primului capăt. Prin

acțiune a dorit cercetarea legalității normelor și anularea lor, pentru că, în lipsa

anulării acestor norme, doar simpla anulare a hotărârii Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării ar fi fost, practic, lipsită de orice fel de efecte

în plan juridic.

Mai susține recurentul că normele prin care a

fost instituit un sistem diferit de taxare a unui serviciu public, în funcție de

domiciliul beneficiarului respectiv, sunt emise cu încălcarea gravă a principiului

legalității, în special art. 3 lit. c), art. 20 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, susținând

că, în mod corect, s-a apreciat, atât prin hotărârea nr. 237/2011 a Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, cât și prin hotărârea recurată, că dispozițiile

normative nu sunt discriminatorii.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente

în cauză, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul

este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod temeinic instanța de fond a apreciat ca

neîntemeiate susținerile reclamantului privind nulitatea hotărârii nr. 237/2011

a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Conform prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

„Măsurile luate de autoritățile publice sau de persoanele juridice de drept privat

în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunități, vizând asigurarea

dezvoltării lor firești și realizarea efectivă a egalității de șanse a acestora

în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunități, precum și măsurile

pozitive ce vizează protecția grupurilor defavorizate nu constituie discriminare.”

Potrivit dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: „în înțelesul

prezentei ordonanțe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care

fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită

diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament

de respingere și marginalizare”.

Conform art. I pct. 108 din Ordinul comun al Ministerului

Sănătății și Casei Naționale pentru Asigurări de Sănătate nr. 1165/691/2010, „La

anexa nr. 42 art. 6, după lit. a) se introduce o nouă literă, lit. a

1

),

cu următorul cuprins:

a

1

) cabinetele medicale de medicină

de familie, cabinetele medicale de specialitate, centrele medicale, centrele de

diagnostic și tratament și centrele de sănătate (sediul/punctul de lucru) care solicită

evaluarea, pentru efectuarea vizitei de evaluare, au obligația să facă și dovada

plății taxei de evaluare, în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare cabinet medical

din structură aflat în mediul urban, respectiv 250 RON pentru fiecare cabinet medical

din structură aflat în mediul rural. Plata taxei de evaluare se va face către Casa

Națională de Asigurări de Sănătate, cod fiscal 11697800, în contul nr. RO66TREZ70026360550XXXXX,

deschis la Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București.”

La baza acestui ordin stă referatul de aprobare

comun al Ministerului Sănătății (nr. CSA 9271 din 31 august 2010) și al Casei Naționale

de Asigurări de Sănătate (nr. DGE 1200 din 19 august 2010).

În analiza petiției reclamantei, Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării a reținut că dispoziția din Ordinul comun nr. 1165/691/2010

de modificare a Ordinului nr. 1211/325/2006 referitoare la stabilirea unei taxe

mai mici pentru cabinetele din mediul rural față de cele din mediul urban reprezintă

o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete medicale în mediul

urban și, totodată, o măsură pozitivă privind pacienții din zonele rurale, existând,

potrivit studiilor din domeniu, o situație de inegalitate între zonele rurale și

cele urbane.

Conform formulării din cuprinsul O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, măsura afirmativă

asigură realizarea efectivă a egalității de șanse, iar măsura pozitivă vizează protecția

grupurilor defavorizate.

Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a reținut, în mod corect, că voința politică de echilibrare a situației

de inegalitate apărută în domeniul sanitar între zonele rurale și cele urbane s-a

concretizat prin adoptarea Ordinului nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătății

și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Efectele pozitive

ale aplicării acestui act normativ pot apărea într-un termen mai îndelungat, emitenții

urmărind prin studii și analize dacă evaluarea la o taxă mai mică a cabinetelor

medicale individuale aflate în mediul rural față de cele aflate în mediul urban,

produce efecte pozitive sau negative.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1 din

08 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994,

a stabilit că „un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive

a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului

egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice”.

De asemenea, prin Decizia nr. 135 din 05 noiembrie

1996, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 345/17.12.1996, Curtea Constituțională

a reținut că „principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament

egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite”.

Dispozițiile din Ordinul nr. 1165/691/2010 al

Ministerului Sănătății și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate

cu privire la taxa de evaluare în cuantum mai mic pentru cabinetele medicale individuale

aflate în mediul rural față de cabinetele medicale individuale situate în mediul

urban reprezintă o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete

medicale individuale în mediul rural și de asemenea reprezintă o măsură pozitivă

față de pacienții aflați în zonele rurale.

Dispozițiile legale criticate nu afectează în

mod negativ medicii din cabinetele medicale urbane, întrucât dacă s-ar elimina taxa

specială pentru zonele rurale, taxa ar fi tot de 1.000 RON și, în cazul imposibilității

plății acestei taxe, dispozițiile legale nu interzic deschiderea cabinetelor medicale

în zone rurale.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant

că aplicarea unor taxări diferite pentru aceeași categorie de furnizori nu are în

vedere un criteriu obiectiv și măsurabil, pentru că scopul dispozițiilor art. 6

lit. a)

1

din Anexa nr. 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006 astfel cum a fost

modificat și completat prin Ordinul nr. 1165/691/2010 este tocmai realizarea unei

egalități de șanse și dispariția situației de defavorizare pentru un grup de persoane

- creșterea cabinetelor medicale în mediul rural și asigurarea unor servicii medicale

de calitate pentru pacienții din zonele rurale.

În ce privește capătul de cerere referitor la

anularea dispozițiilor art. 6 lit. a)

1

din Anexa nr. 42 al Ordinul

nr. 1211/325/2006 modificat prin Ordinul comun nr. 1165/691/2010 al Ministerului

Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în mod întemeiat instanța

de fond a apreciat că acesta este un capăt distinct de cerere, iar nu accesoriu

capătului privind anularea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării, reținând în respingerea acestuia și considerentele expuse în ce privește

caracterul nediscriminatoriu al acestor norme.

Recurentul-reclamant a contestat legalitatea

art. 6 lit. a)

1

din Anexa 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006 modificat prin

Ordinul comun nr. 1165/691/2010, articol care prevede modalitatea de stabilire a

cuantumului taxei de evaluare, în sumă de 1.000 RON pentru fiecare cabinet medical

din structură aflat în mediul urban, respectiv 250 RON pentru fiecare cabinet medical

din structură aflat în mediul rural.

Ordinul nr. 1165/691/2010 a fost emis în baza

dispozițiilor art. 244 alin. (6) și alin. (6

1

) din Legea nr. 95/2006,

care prevăd că metodologia și nivelul de evaluare a furnizorilor de servicii medicale,

de dispozitive medicale și de medicamente se elaborează și se stabilesc de către

comisiile organizate la nivel național și se aprobă prin Ordinul Ministrului Sănătății

și al Președintelui Casei Naționale de Agricultură de Sănătate, iar prin metodologia

astfel aprobată se stabilește și cuantumul taxei de evaluare pe care au obligația

să o plătească furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale și de medicamente

în vederea realizării procesului de evaluare.

Este nefondată susținerea recurentului privind

lipsa unei justificări obiective pentru cuantumul taxei de evaluare datorate de

medicii de familie, constatându-se că ordinul contestat a fost elaborat în baza

unui referat de aprobare, care cuprinde necesitatea intervenției normative, principiile

de bază, finalitatea reglementării propuse și efectele acesteia.

În consecință, adoptarea acestui act normativ

a fost justificată în mod obiectiv de un scop legitim, în considerarea unui interes

major, respectiv pentru asigurarea unor servicii medicale de bună calitate persoanelor

asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, în temeiul dispozițiilor

art. 244 alin. (6

1

) din Legea nr. 95/2006.

Sunt lipsite de temei și susținerile recurentului-reclamant

privind emiterea acestor norme cu încălcarea principiului legalității și a legislației

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, dat fiind că

taxa de evaluare a fost stabilită diferențiat pe categorii de furnizori de servicii

medicale, fiind datorată o dată la 2 ani și numai în condițiile în care furnizorul

dorește să-și desfășoare activitatea în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, nu se poate vorbi, astfel cum s-a reținut

și anterior în analizarea motivelor de recurs privind legalitatea Hotărârii nr.

237/2011 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de existența unei

acțiuni de discriminare, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000

și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca diferență de tratament,

fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Caracterul disproporționat și arbitrar al cuantumului

taxei de evaluare datorate de medicii de familie nu poate fi reținut în condițiile

în care este necontestat faptul că, și în cazul celorlalte categorii de furnizori

servicii medicale, cuantumul taxei a fost stabilit prin aplicarea acelorași criterii

legate de activitatea propriu-zisă de evaluare și de operațiunile concrete pe care

aceasta le impune.

Față de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază

că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă

interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Colegiul Medicilor

din România împotriva sentinței civile nr. 1108 din 20 februarie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2013.