ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2675/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2675/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, reclamanta C.M. Prahova a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății Publice București, Casa

Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate

Prahova, următoarele:

- obligarea pârâților

să plătească suma de 65 lei, pentru fiecare asigurat la un medic de familie,

medicilor cabinetelor de specialitate sau celor din unitățile spitalicești,

membri ai Camerei Medicilor Prahova sau medicilor care contribuie cu 1% în

folosul Camerei Medicilor Prahova, "pentru precizarea diagnosticului și a

atitudinii terapeutice", începând cu data de 1 iulie 2007 și până la data

de 31 martie 2009;

- obligarea pârâților

să plătească daune morale fiecărui medic de specialitate din ambulatoriu sau

unitățile spitalicești care au participat la această evaluare a stării de

sănătate a populației în asistență medicală primară, pentru discriminarea față

de plățile făcute medicilor de familie, prin servicii paraclinice, care sunt

suplimentare contractului individual între aceștia și casele de asigurări, față

de medicii de specialitate din rețeaua de asistență medicală primară în

ambulatoriu,

- cu cheltuieli de

judecată.

Ulterior, la data de

18 martie 2011, reclamanta a solicitat să se constate că acțiunea are ca obiect

constatarea nelegalității prevederilor art. 5.2. din Ordinul Comun al

Ministerului Sănătății nr. 994 din 4 iunie 2007 și al Casei Naționale de

Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, publicat în M. Of. nr. 409/19.06.2007,

susținând că ordinul prin care se aprobă Normele metodologice de aplicare a

programului național de evaluare a stării de sănătate conține o procedură

nelegală și neconstituțională, realizând o ilegalitate flagrantă între medicii

de familie și specialiști.

Prin Încheierea

pronunțată la data de 10 iunie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă a

constatat că, în realitate, se contestă un act administrativ cu caracter

normativ și a transpus cauza la secția de contencios administrativ din cadrul

Tribunalului Prahova, unde cauza a fost înregistrată la data de 14 iunie 2011

sub nr. 8303/105/2008*.

Analizând excepția

necompetenței materiale, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalul a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea secției comerciale și de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești, cauza fiind înregistrată sub

nr. 672/42/2011.

Prin Sentința nr. 323

din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei procedurii

prealabile administrative, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății și a

respins acțiunea formulată de reclamanta C.M. Prahova, în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Sănătății Publice București, Casa Națională de Asigurări de

Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că obiectul cauzei îl reprezintă constatarea nelegalității

unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Ordinul Comun al

Ministerului Sănătății nr. 994 din 4 iunie 2007 și al Casei Naționale de

Asigurări de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, prevederile art. 5.2. din

acesta, precum și obligarea la plata către medicii specialiști a sumei de 65

lei pentru fiecare asigurat la un medic de familie.

Întrucât prima

instanță a constatat că plângerea prealabilă administrativă reglementată de

art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu a fost formulată, a apreciat că se impune

admiterea excepției lipsei procedurii prealabile administrative, invocată de

pârâtul Ministerul Sănătății și a respins acțiunea formulată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

soluții a formulat recurs reclamanta C.M. Prahova, care a invocat ca temei

prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că

hotărârea instanței de fond este nelegală în raport cu prevederile art. 109

alin. (2) C. proc. civ. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, care au fost

interpretate și aplicate în mod greșit.

În concluzie,

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței

pronunțate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond.

Prin Decizia nr. 594

din 7 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de C.M. Prahova și B.M.V. împotriva Sentinței nr. 323 din 21 noiembrie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de control judiciar a reținut că la data pronunțării

soluției, instanța de fond a ignorat intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

care, între altele, a modificat dispozițiile art. 109, art. 115, art. 136 C.

proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că o astfel de excepție de

procedură, excepția lipsei procedurii prealabile, nu mai putea fi invocată după

prima zi de înfățișare.

Pe de altă parte,

instanța de recurs a mai reținut că instanța de fond a interpretat greșit

prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din moment ce a admis că

legiuitorul ar fi urmărit să impună reclamantei o condiție imposibil de

îndeplinit/parcurgerea unei proceduri imposibil de realizat.

A apreciat instanța

de recurs că din analiza lucrărilor dosarului rezultă că necesitatea

parcurgerii procedurii prealabile a apărut numai după ce instanțele au

recalificat demersul judiciar al reclamantei ca fiind o acțiune în contencios

administrativ, iar nu la data sesizării instanței, pentru ca reclamantei să i

se poată imputa neobservarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, or, într-o astfel de situație, o asemenea interpretare a

dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 echivalează cu o încălcare

a accesului la justiție, în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă.

Prin Sentința nr. 148

din 27 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare,

potrivit Deciziei nr. 594 din 7 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, a dispus următoarele:

- a respins acțiunea

așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta C.M. Prahova, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății Publice București, Casa

Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate

Prahova, privind obligarea pârâților să plătească suma de 65 RON pentru fiecare

asigurat la un medic de familie, medicilor cabinetelor de specialitate, sau

celor din unitățile spitalicești, privind obligarea la plata daunelor morale

către aceștia, precum și anularea art. 5 pct. 2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie

2007 emis de Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de

Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007, ca neîntemeiată.

- a respins cererea

privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art.

5.2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007, emis de Ministerul Sănătății Publice

și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007, nu

contravin dispozițiilor H.G. nr. 292/2007 care a stat la baza emiterii

ordinului, deoarece potrivit acestei hotărâri atât scopul, cât și serviciile

efectuate în cadrul programului, se regăsesc și în dispozițiile ordinului în

discuție, acesta privind medicina primară.

Așa fiind, Curtea a

constatat că dispozițiile punctului 5.2 din ordinul respectiv sunt legale,

neexistând motive de anulare a acestui punct, iar indemnizația solicitată prin

acțiune, respectiv 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie în

favoarea medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unitățile

spitalicești, nu poate fi acordată cât timp nu se pune problema încălcării

prevederilor Constituției României, respectiv art. 16 privind egalitatea în

drepturi și art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, invocate de

reclamantă și totodată a dispozițiilor O.G. nr. 137/2012 pentru prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Curtea de apel a

respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, ca o consecință a

respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata suma de 65

RON către medicii de specialitate și a respingerii capătului de cerere privind

anularea art. 5 pct. 2 din ordin, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a

respins cererea privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanta C.M. Prahova și dr. B.M.V., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost

pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare și aplicarea greșită a legii, în

cauză subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Arată recurenții că

acțiunea dedusă judecății are ca obiect constatarea nelegalității prevederilor

art. 5.2. din Ordinul Comun al Ministerului Sănătății nr. 994 din 4 iunie 2007

și al Casei Naționale de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, publicat în M. Of.

nr. 409/19.VI.2007, cu consecința anulării acestei prevederi, pe motiv că acest

ordin, prin care se aprobă Normele Metodologice de Aplicare a Programului

Național de evaluare a stării de sănătate conține o procedură total nelegală și

neconstituțională, realizând o ilegalitate flagrantă între medicii de familie

și medicii specialiști.

Se arată în motivele

de recurs că analiza motivării sentinței duce la concluzia că pentru instanța

de fond rolul medicului specialist este de a evalua un pacient pentru afecțiuni

complexe, ori de a face investigații suplimentare cu privire la pacient, însă

pentru munca prestată nu trebuie remunerat, acesta fiind obligat să presteze

munca în mod forțat și neremunerat.

În cazul concret,

arată recurenții, medicului specialist i s-a impus să muncească într-o anumită

specializare (obligația de a săvârși acte medicale) pentru care nu primește

nicio remunerație, în timp ce medicii de familie, care efectuează doar anumite

tipuri de activități care nu presupun un grad de dificultate, sunt plătiți cu

suma de 50 lei/pacient, astfel că prin norma de drept contestată legiuitorul a

săvârșit un act de discriminare a medicilor. Ordinul are drept consecință

obligarea medicilor specialiști cu o pregătire net superioară de a presta

activități neremunerate, în timp ce medicii de familie sunt plătiți pentru a

efectua o evaluare formală a stării de sănătate a pacienților.

Apreciază recurenții

că hotărârea atacată este în contradicție și cu legislația europeană ratificată

de România (Declarația Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului) și aplicabilă prioritar față de dreptul intern (ordinul contestat).

Recurenții critică

hotărârea recurată pe motiv că aceasta ar cuprinde motive vădit contradictorii

raportat la obiectul acțiunii, subzistând motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Arată recurenții că

examinarea per ansamblu a motivării sentinței atacate duce la concluzia că

instanța fond, după ce a făcut apologia medicului de familie, deși recunoaște

că acesta este în imposibilitate de a finaliza activitatea de evaluare a stării

de sănătate a unui pacient, susține fără nicio justificare legală și probatorie

că actul normativ a cărui legalitate este contestată nu este opozabil în nici

un fel medicilor specialiști.

Apreciază recurenții

că, în analiza realității situației de fapt, instanța de fond a omis să

analizeze faptul că prin mult titratul program de evaluare a stării de sănătate

medicii de familie sunt singurii care au fost plătiți, în timp ce colegii lor,

medicii specialiști, au fost obligați să desfășoare activități suplimentare de

prestări servicii de specialitate, net superioare, neplătite pentru că

emitenții ordinului contestat au omis să prevadă în cuprinsul actului și plata

serviciilor medicale suplimentare prestate de această categorie.

Recurenții arată că

hotărârea recurată este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea

dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, situație ce atrage

nulitatea, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, se

arată în motivele de recurs că respingerea precizării la acțiune, în contextul

în care aceasta a fost formulată în termen legal (la primul termen de judecată

cu procedura de citare îndeplinită - respectiv 27 mai 2013) și după ce anterior

s-a dispus de către Înalta Curte de Casație și Justiție trimiterea cauzei spre

rejudecare, respectiv soluționare pe fond a cauzei, este dovada certă a

încălcării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil și

într-un termen rezonabil.

Recurenții apreciază

că argumentația instanței de fond, potrivit căreia respingerea precizării la

acțiune este determinată de dispozițiile Deciziei nr. 594 din 7 februarie 2013

a instanței supreme, este lipsită de fundament juridic probator în contextul în

care aceasta a dispus trimiterea spre rejudecare, respectiv pentru soluționarea

cauzei sub toate aspectele, a tuturor excepțiilor invocate și a fondului, prin

aceasta înțelegându-se inclusiv exercitarea tuturor drepturilor procesuale care

implică și posibilitatea părții de a-și preciza și completa acțiunea, drepturi

de care a fost privată în primul ciclu procesual de către instanță.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Recurenta-reclamantă

C.M. Prahova a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea

unei cereri de chemare în judecată, ulterior precizată, care vizează obligarea

pârâților la plata sumei de 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de

familie, în favoarea medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din

unitățile spitalicești, respectiv obligarea la plata daunelor morale către

aceștia, precum și anularea art. 5 pct. 2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007

emis de Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate

sub nr. 354 din 1 iunie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice pentru

realizarea și raportarea activităților specifice din cadrul Programului

național privind evaluarea stării de sănătate a populației în asistență

medicală primară a Ministerului Sănătății.

Așa cum în mod corect

a reținut curtea de apel, la baza emiterii acestui ordin au stat prevederile

H.G. nr. 292/2007 pentru aprobarea programelor naționale de sănătate în anul

2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și Ordinul ministrului

sănătății publice și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate

nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind implementarea,

evaluarea și finanțarea programelor de sănătate, responsabilitățile în

monitorizarea și controlul acestora, detalierea de subprograme și activități,

indicatorii specifici, precum și unitățile sanitare prin care se derulează acesta

în anul 2007.

La punctul 5.2. din

ordin, ce se solicită a fi anulat în cauză, se specifică următoarele

"persoanele asigurate care au fost depistate cu programe de sănătate ce nu

pot fi rezolvate de medicul de familie examinator vor fi trimise de către acesta,

cu bilet de trimitere, la cabinetele de specialitate pentru precizarea

diagnosticului și a atitudinii terapeutice".

Așa cum rezultă din

însăși denumirea ordinului respectiv, aceasta privește derularea și realizarea

Programului național privind evaluarea stării de sănătate a populației în

asistență medicală primară (care este realizată numai de medicii de familie) și

nu este opozabil în nici un fel medicilor specialiști, fie ei organizați în

cabinete medicale individuale sau asociate (caz în care sunt

liber-profesioniști), fie angajați ai furnizorilor de servicii medicale

spitalicești, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel.

În mod corect a

observat instanța de fond că, având în vedere că în conformitate cu prevederile

Ordinului MSP/CNAS nr. 944/354/2007 serviciile din cadrul programului sunt

efectuate numai de către medicii de familie (furnizori de servicii medicale în

asistență medicală primară) și furnizorii de servicii medicale paraclinice

(laboratoarele de analize medicale), casele de asigurări de sănătate au

încheiat contracte de sănătate pentru derularea programelor de evaluare a

stării de sănătate numai cu aceste două categorii de furnizori, cu care avea

deja încheiate contracte de furnizare în asistența medicală primară și

respectiv în specialitățile paraclinice, astfel că au decontat contravaloarea

activităților desfășurate în cadrul programului respectiv doar acestora.

Este evident că

serviciile medicale prestate atât de medicul de specialitate organizat în

cabinete individuale sau asociate, cât și de cel angajat în unitățile

spitalicești, la care ajunge pacientul după finalizarea de către medicul de

familie a activităților medicale prin stabilirea diagnosticului, nu sunt

acordate ca urmare a derulării Programului de evaluare a sănătății populației,

ci sunt acordate și plătite în condițiile actelor normative cadru în materia

asigurărilor sociale de sănătate, respectiv Contractul-cadru privind condițiile

acordării asistentei medicale și medicamentelor în cadrul sistemului de

asigurări sociale de sănătate și Normelor sale metodologice de aplicare.

În concluzie, există

două situații distincte, reglementate de legiuitor prin acte normative

distincte, fiecare cu domeniu special de aplicabilitate, și anume:

- activitatea

medicilor de familie și a laboratoarelor de analize, care a fost remunerată

conform programului național de evaluare a stării de sănătate a populației,

- activitatea

medicilor (alții decât medicii de familie), la care pacientul ajungea în cazul

în care medicul de familie stabilea un diagnostic (urmare a analizelor

efectuate și a consultului medical), care era remunerată conform prevederilor

legale în materia asigurărilor sociale de sănătate - Contractul-cadru privind

condițiile acordării asistenței medicale și medicamentelor în cadrul sistemului

de asigurări sociale de sănătate și Normele metodologie de aplicare.

În raport de

considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de

fond, că în cauză nu se pune problema discriminării, a încălcării Constituției

sau a contractelor colective de muncă, astfel cum în mod eronat au susținut

recurenții.

De asemenea,

constatând legalitatea prevederilor pct. 5.2. din Ordinul MPS/CNAS nr.

994/354/2007, cât și faptul că reclamanta nu a fost prejudiciată în nici un fel

de prevederile acestuia, în mod corect instanța de fond a apreciat că suma

solicitată prin acțiune nu poate fi acordată.

Aceasta și pentru că

reclamanta a pretins de la C.A.S. Prahova acordarea unor sume de bani și daune

morale în temeiul unui act normativ de ale cărui prevederi nu poate beneficia,

întrucât acesta, respectiv Ordinul MPS/CNAS nr. 994/354/2007 stipulează

limitativ și imperativ furnizorii de servicii medicale cărora le este opozabil,

prin care realizează programul privind evaluarea sănătății populației și cărora

le sunt decontate activitățile medicale acordate în cadrul acestuia, medicii de

specialitate nefăcând parte din aceasta.

În ceea ce privește

discriminarea invocată de reclamantă prin raportare la situația medicilor de

familie, Înalta Curte reține că aceasta nu este de natură a afecta legalitatea

actului administrativ atacat, atâta timp cât acesta a fost emis în conformitate

cu prevederile H.G. nr. 292/2007 pentru aprobarea programelor naționale de

sănătate în anul 2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și

Ordinul ministrului sănătății publice și al președintelui Casei Naționale de

Asigurări de Sănătate nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice

privind implementarea, evaluarea și finanțarea programelor de sănătate,

responsabilitățile în monitorizarea și controlul acestora, detalierea de

subprograme și activități, indicatorii specifici, precum și unitățile sanitare

prin care se derulează acesta în anul 2007, astfel că pretinsa discriminare nu

rezultă din conduita autorităților pârâte.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Înalta Curte va

înlătura și criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În sensul strict al

termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a

raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o

cerere.

Aceasta nu înseamnă

însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor

părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de

natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților

(nu susținerile acestora).

În speța de față,

instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește

cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât prima instanță a expus corespunzător argumentele care au determinat

formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate

elementele care au condus la concluzia netemeiniciei acțiunii, motivând în fapt

și în drept hotărârea pronunțată, fără a se putea reține existența unor motive

străine de natura pricinii, cum în mod greșit se susține prin cererea de

recurs.

Înalta Curte,

analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenți, actele și

lucrările dosarului, în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că

nu poate primi nici criticile formulate de recurenți, circumscrise motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la încălcarea de

către instanța de fond a dreptului la apărare și a dreptului la un proces

echitabil, reținând că instanța fondului a soluționat în mod corect cauza,

ținând cont de dispozițiile legale incidente.

Înalta Curte nu poate

reține susținerile recurenților, potrivit cărora respingerea precizării de

acțiune, după casarea cu trimitere spre rejudecare, este dovada certă a

încălcării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil și

într-un termen rezonabil.

Astfel, în raport de

prevederile art. 132 și art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a

acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi

de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii.

Având în vedere că

reclamanta a formulat o cerere modificatoare în rejudecare, urmare a casării cu

trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis determinate, în sensul

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate

prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii care nu era formulat la data când

s-a judecat primul recurs, în mod corect a apreciat instanța de fond că partea

este decăzută din dreptul de a-și modifica cererea.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de

reclamanta C.M. Prahova și de Dr. B.M.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta C.M. Prahova și de Dr. B.M.V. împotriva Sentinței nr.

148 din 27 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 iunie 2014.

Procesat de GGC - CL