ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2675/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, reclamanta C.M.

Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății Publice București, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova, următoarele: - obligarea pârâților să plătească suma de 65 lei, pentru fiecare asigurat la un medic de familie, medicilor cabinetelor de specialitate sau celor din unitățile spitalicești, membri ai Camerei Medicilor Prahova sau medicilor care contribuie cu 1% în folosul Camerei Medicilor Prahova, "pentru precizarea diagnosticului și a atitudinii terapeutice", începând cu data de 1 iulie 2007 și până la data de 31 martie 2009; - obligarea pârâților să plătească daune morale fiecărui medic de specialitate din ambulatoriu sau unitățile spitalicești care au participat la această evaluare a stării de sănătate a populației în asistență medicală primară, pentru discriminarea față de plățile făcute medicilor de familie, prin servicii paraclinice, care sunt suplimentare contractului individual între aceștia și casele de asigurări, față de medicii de specialitate din rețeaua de asistență medicală primară în ambulatoriu, - cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, la data de 18 martie 2011, reclamanta a solicitat să se constate că acțiunea are ca obiect constatarea nelegalității prevederilor art. 5.2. din Ordinul Comun al Ministerului Sănătății nr. 994 din 4 iunie 2007 și al Casei Naționale de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, publicat în M. Of. nr. 409/19.06.2007, susținând că ordinul prin care se aprobă Normele metodologice de aplicare a programului național de evaluare a stării de sănătate conține o procedură nelegală și neconstituțională, realizând o ilegalitate flagrantă între medicii de familie și specialiști. Prin Încheierea pronunțată la data de 10 iunie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă a constatat că, în realitate, se contestă un act administrativ cu caracter normativ și a transpus cauza la secția de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Prahova, unde cauza a fost înregistrată la data de 14 iunie 2011 sub nr. 8303/105/2008*.

Analizând excepția necompetenței materiale, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalul a declinat competența soluționării cauzei în favoarea secției comerciale și de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești, cauza fiind înregistrată sub nr. 672/42/2011. Prin Sentința nr. 323 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei procedurii prealabile administrative, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății și a respins acțiunea formulată de reclamanta C.M. Prahova, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății Publice București, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că obiectul cauzei îl reprezintă constatarea nelegalității unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Ordinul Comun al Ministerului Sănătății nr. 994 din 4 iunie 2007 și al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, prevederile art. 5.2. din acesta, precum și obligarea la plata către medicii specialiști a sumei de 65 lei pentru fiecare asigurat la un medic de familie. Întrucât prima instanță a constatat că plângerea prealabilă administrativă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu a fost formulată, a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei procedurii prealabile administrative, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății și a respins acțiunea formulată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta C.M. Prahova, care a invocat ca temei prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală în raport cu prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, care au fost interpretate și aplicate în mod greșit. În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond. Prin Decizia nr. 594 din 7 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de C.M. Prahova și B.M.V. împotriva Sentinței nr. 323 din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că la data pronunțării soluției, instanța de fond a ignorat intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care, între altele, a modificat dispozițiile art. 109, art. 115, art. 136 C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că o astfel de excepție de procedură, excepția lipsei procedurii prealabile, nu mai putea fi invocată după prima zi de înfățișare. Pe de altă parte, instanța de recurs a mai reținut că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din moment ce a admis că legiuitorul ar fi urmărit să impună reclamantei o condiție imposibil de îndeplinit/parcurgerea unei proceduri imposibil de realizat.

A apreciat instanța de recurs că din analiza lucrărilor dosarului rezultă că necesitatea parcurgerii procedurii prealabile a apărut numai după ce instanțele au recalificat demersul judiciar al reclamantei ca fiind o acțiune în contencios administrativ, iar nu la data sesizării instanței, pentru ca reclamantei să i se poată imputa neobservarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, or, într-o astfel de situație, o asemenea interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 echivalează cu o încălcare a accesului la justiție, în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă.

Prin Sentința nr. 148 din 27 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, potrivit Deciziei nr. 594 din 7 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus următoarele: - a respins acțiunea așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta C.M. Prahova, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății Publice București, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Prahova, privind obligarea pârâților să plătească suma de 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie, medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unitățile spitalicești, privind obligarea la plata daunelor morale către aceștia, precum și anularea art. 5 pct. 2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007 emis de Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007, ca neîntemeiată.

- a respins cererea privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5.2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007, emis de Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007, nu contravin dispozițiilor H.G. nr. 292/2007 care a stat la baza emiterii ordinului, deoarece potrivit acestei hotărâri atât scopul, cât și serviciile efectuate în cadrul programului, se regăsesc și în dispozițiile ordinului în discuție, acesta privind medicina primară.

Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile punctului 5.2 din ordinul respectiv sunt legale, neexistând motive de anulare a acestui punct, iar indemnizația solicitată prin acțiune, respectiv 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie în favoarea medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unitățile spitalicești, nu poate fi acordată cât timp nu se pune problema încălcării prevederilor Constituției României, respectiv art. 16 privind egalitatea în drepturi și art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, invocate de reclamantă și totodată a dispozițiilor O.G. nr. 137/2012 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Curtea de apel a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, ca o consecință a respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata suma de 65 RON către medicii de specialitate și a respingerii capătului de cerere privind anularea art. 5 pct. 2 din ordin, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a respins cererea privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta C.M. Prahova și dr. B.M.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare și aplicarea greșită a legii, în cauză subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Arată recurenții că acțiunea dedusă judecății are ca obiect constatarea nelegalității prevederilor art. 5.2. din Ordinul Comun al Ministerului Sănătății nr. 994 din 4 iunie 2007 și al Casei Naționale de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, publicat în M. Of. nr. 409/19.VI.2007, cu consecința anulării acestei prevederi, pe motiv că acest ordin, prin care se aprobă Normele Metodologice de Aplicare a Programului Național de evaluare a stării de sănătate conține o procedură total nelegală și neconstituțională, realizând o ilegalitate flagrantă între medicii de familie și medicii specialiști. Se arată în motivele de recurs că analiza motivării sentinței duce la concluzia că pentru instanța de fond rolul medicului specialist este de a evalua un pacient pentru afecțiuni complexe, ori de a face investigații suplimentare cu privire la pacient, însă pentru munca prestată nu trebuie remunerat, acesta fiind obligat să presteze munca în mod forțat și neremunerat.

În cazul concret, arată recurenții, medicului specialist i s-a impus să muncească într-o anumită specializare (obligația de a săvârși acte medicale) pentru care nu primește nicio remunerație, în timp ce medicii de familie, care efectuează doar anumite tipuri de activități care nu presupun un grad de dificultate, sunt plătiți cu suma de 50 lei/pacient, astfel că prin norma de drept contestată legiuitorul a săvârșit un act de discriminare a medicilor. Ordinul are drept consecință obligarea medicilor specialiști cu o pregătire net superioară de a presta activități neremunerate, în timp ce medicii de familie sunt plătiți pentru a efectua o evaluare formală a stării de sănătate a pacienților. Apreciază recurenții că hotărârea atacată este în contradicție și cu legislația europeană ratificată de România (Declarația Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și aplicabilă prioritar față de dreptul intern (ordinul contestat).

Recurenții critică hotărârea recurată pe motiv că aceasta ar cuprinde motive vădit contradictorii raportat la obiectul acțiunii, subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Arată recurenții că examinarea per ansamblu a motivării sentinței atacate duce la concluzia că instanța fond, după ce a făcut apologia medicului de familie, deși recunoaște că acesta este în imposibilitate de a finaliza activitatea de evaluare a stării de sănătate a unui pacient, susține fără nicio justificare legală și probatorie că actul normativ a cărui legalitate este contestată nu este opozabil în nici un fel medicilor specialiști.

Apreciază recurenții că, în analiza realității situației de fapt, instanța de fond a omis să analizeze faptul că prin mult titratul program de evaluare a stării de sănătate medicii de familie sunt singurii care au fost plătiți, în timp ce colegii lor, medicii specialiști, au fost obligați să desfășoare activități suplimentare de prestări servicii de specialitate, net superioare, neplătite pentru că emitenții ordinului contestat au omis să prevadă în cuprinsul actului și plata serviciilor medicale suplimentare prestate de această categorie. Recurenții arată că hotărârea recurată este nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, situație ce atrage nulitatea, conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În acest sens, se arată în motivele de recurs că respingerea precizării la acțiune, în contextul în care aceasta a fost formulată în termen legal (la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită - respectiv 27 mai 2013) și după ce anterior s-a dispus de către Înalta Curte de Casație și Justiție trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv soluționare pe fond a cauzei, este dovada certă a încălcării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil.

Recurenții apreciază că argumentația instanței de fond, potrivit căreia respingerea precizării la acțiune este determinată de dispozițiile Deciziei nr. 594 din 7 februarie 2013 a instanței supreme, este lipsită de fundament juridic probator în contextul în care aceasta a dispus trimiterea spre rejudecare, respectiv pentru soluționarea cauzei sub toate aspectele, a tuturor excepțiilor invocate și a fondului, prin aceasta înțelegându-se inclusiv exercitarea tuturor drepturilor procesuale care implică și posibilitatea părții de a-și preciza și completa acțiunea, drepturi de care a fost privată în primul ciclu procesual de către instanță. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Recurenta-reclamantă C.M.

Prahova a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată, ulterior precizată, care vizează obligarea pârâților la plata sumei de 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie, în favoarea medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unitățile spitalicești, respectiv obligarea la plata daunelor morale către aceștia, precum și anularea art. 5 pct. 2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007 emis de Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice pentru realizarea și raportarea activităților specifice din cadrul Programului național privind evaluarea stării de sănătate a populației în asistență medicală primară a Ministerului Sănătății.

Așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, la baza emiterii acestui ordin au stat prevederile H.G. nr. 292/2007 pentru aprobarea programelor naționale de sănătate în anul 2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și Ordinul ministrului sănătății publice și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind implementarea, evaluarea și finanțarea programelor de sănătate, responsabilitățile în monitorizarea și controlul acestora, detalierea de subprograme și activități, indicatorii specifici, precum și unitățile sanitare prin care se derulează acesta în anul 2007. La punctul 5.2.

din ordin, ce se solicită a fi anulat în cauză, se specifică următoarele "persoanele asigurate care au fost depistate cu programe de sănătate ce nu pot fi rezolvate de medicul de familie examinator vor fi trimise de către acesta, cu bilet de trimitere, la cabinetele de specialitate pentru precizarea diagnosticului și a atitudinii terapeutice". Așa cum rezultă din însăși denumirea ordinului respectiv, aceasta privește derularea și realizarea Programului național privind evaluarea stării de sănătate a populației în asistență medicală primară (care este realizată numai de medicii de familie) și nu este opozabil în nici un fel medicilor specialiști, fie ei organizați în cabinete medicale individuale sau asociate (caz în care sunt liber-profesioniști), fie angajați ai furnizorilor de servicii medicale spitalicești, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel.

În mod corect a observat instanța de fond că, având în vedere că în conformitate cu prevederile Ordinului MSP/CNAS nr. 944/354/2007 serviciile din cadrul programului sunt efectuate numai de către medicii de familie (furnizori de servicii medicale în asistență medicală primară) și furnizorii de servicii medicale paraclinice (laboratoarele de analize medicale), casele de asigurări de sănătate au încheiat contracte de sănătate pentru derularea programelor de evaluare a stării de sănătate numai cu aceste două categorii de furnizori, cu care avea deja încheiate contracte de furnizare în asistența medicală primară și respectiv în specialitățile paraclinice, astfel că au decontat contravaloarea activităților desfășurate în cadrul programului respectiv doar acestora.

Este evident că serviciile medicale prestate atât de medicul de specialitate organizat în cabinete individuale sau asociate, cât și de cel angajat în unitățile spitalicești, la care ajunge pacientul după finalizarea de către medicul de familie a activităților medicale prin stabilirea diagnosticului, nu sunt acordate ca urmare a derulării Programului de evaluare a sănătății populației, ci sunt acordate și plătite în condițiile actelor normative cadru în materia asigurărilor sociale de sănătate, respectiv Contractul-cadru privind condițiile acordării asistentei medicale și medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și Normelor sale metodologice de aplicare.

În concluzie, există două situații distincte, reglementate de legiuitor prin acte normative distincte, fiecare cu domeniu special de aplicabilitate, și anume: - activitatea medicilor de familie și a laboratoarelor de analize, care a fost remunerată conform programului național de evaluare a stării de sănătate a populației, - activitatea medicilor (alții decât medicii de familie), la care pacientul ajungea în cazul în care medicul de familie stabilea un diagnostic (urmare a analizelor efectuate și a consultului medical), care era remunerată conform prevederilor legale în materia asigurărilor sociale de sănătate - Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale și medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și Normele metodologie de aplicare.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că în cauză nu se pune problema discriminării, a încălcării Constituției sau a contractelor colective de muncă, astfel cum în mod eronat au susținut recurenții. De asemenea, constatând legalitatea prevederilor pct. 5.2. din Ordinul MPS/CNAS nr. 994/354/2007, cât și faptul că reclamanta nu a fost prejudiciată în nici un fel de prevederile acestuia, în mod corect instanța de fond a apreciat că suma solicitată prin acțiune nu poate fi acordată. Aceasta și pentru că reclamanta a pretins de la C.A.S.

Prahova acordarea unor sume de bani și daune morale în temeiul unui act normativ de ale cărui prevederi nu poate beneficia, întrucât acesta, respectiv Ordinul MPS/CNAS nr. 994/354/2007 stipulează limitativ și imperativ furnizorii de servicii medicale cărora le este opozabil, prin care realizează programul privind evaluarea sănătății populației și cărora le sunt decontate activitățile medicale acordate în cadrul acestuia, medicii de specialitate nefăcând parte din aceasta. În ceea ce privește discriminarea invocată de reclamantă prin raportare la situația medicilor de familie, Înalta Curte reține că aceasta nu este de natură a afecta legalitatea actului administrativ atacat, atâta timp cât acesta a fost emis în conformitate cu prevederile H.G.

nr. 292/2007 pentru aprobarea programelor naționale de sănătate în anul 2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și Ordinul ministrului sănătății publice și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind implementarea, evaluarea și finanțarea programelor de sănătate, responsabilitățile în monitorizarea și controlul acestora, detalierea de subprograme și activități, indicatorii specifici, precum și unitățile sanitare prin care se derulează acesta în anul 2007, astfel că pretinsa discriminare nu rezultă din conduita autorităților pârâte. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Înalta Curte va înlătura și criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora). În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât prima instanță a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei acțiunii, motivând în fapt și în drept hotărârea pronunțată, fără a se putea reține existența unor motive străine de natura pricinii, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Înalta Curte, analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenți, actele și lucrările dosarului, în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi nici criticile formulate de recurenți, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la încălcarea de către instanța de fond a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, reținând că instanța fondului a soluționat în mod corect cauza, ținând cont de dispozițiile legale incidente.

Înalta Curte nu poate reține susținerile recurenților, potrivit cărora respingerea precizării de acțiune, după casarea cu trimitere spre rejudecare, este dovada certă a încălcării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil. Astfel, în raport de prevederile art. 132 și art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii. Având în vedere că reclamanta a formulat o cerere modificatoare în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis determinate, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs, în mod corect a apreciat instanța de fond că partea este decăzută din dreptul de a-și modifica cererea. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta C.M. Prahova și de Dr. B.M.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. Prahova și de Dr. B.M.V. împotriva Sentinței nr. 148 din 27 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2014. Procesat de GGC - CL