ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3107/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3107/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 2 aprilie 2012 sub nr.

10489/312012, reclamantul N.M. a solicitat, în temeiul art. 480 - 482 și art.

998 - 999 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

primar general, obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință

pentru imobilul situat în București str. E.R., sector 4, conform Dispoziției

din 30 ianuarie 2007; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și

morale, sociale și de sănătate în cuantum de 956.234 RON lipsă de folosință din

1980 și până în prezent, 850.980 RON chiria neplătită și 65.000 RON pentru 65

de luni, penalizări; anularea contractului chiriașilor care a fost întocmit pe

data de 12 mai 2009 între A.F.I. și aceștia, întrucât i-a adus grave prejudicii

morale, materiale, sociale și i-a distrus sănătatea atât reclamantului cât și

familiei sale.

În fapt, reclamantul

a arătat, în esență, că lipsa de folosință este de la data de 29 octombrie 1980

când imobilul menționat a fost achitat de către proprietarii N.M. și N.A. cu

suma de 91.430 RON și când a fost confiscat de regimul totalitar comunist,

privarea de folosință ca atribut al dreptului de proprietate fiind o faptă

ilicită săvârșită fără drept, ce se circumscrie dispozițiilor art. 998 - 999 C.

civ.

Împărțind la doi

contravaloarea apartamentului rezultă suma de 45.715 RON, ce trebuie calculată

cu indicele inflației din 1980 până la emiterea hotărârii judecătorești, de

către Institutul Național de Statistică al României.

Chiria neplătită de

chiriași pentru proprietatea sa este de la data de 1 februarie 2007.

La data de 29

noiembrie 2012 reclamantul a precizat obiectul acțiunii în sensul că solicită

obligarea pârâtului la plata sumei de 7.500 RON, încasată ilegal de stat de la

defuncta sa soție precum și echivalentul lipsei de folosință pe perioada 1

iulie 1987 - 31 octombrie 2012, ambele pentru cota sa de ½ din imobilul

în litigiu, cotă ce a fost preluată ilegal prin Decizia nr. 1805/1979 în baza

Decretului nr. 223/1974.

La data de 7 ianuarie

2013 și-a reprecizat valoarea obiceiului litigiului, în sensul că suma totală

solicitată este de 669.020 RON.

Prin Sentința nr. 242

din 12 februarie 2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția din 30 ianuarie 2007 s-a

restituit în natură, în proprietatea reclamantului N.M., cota de ½ din

apartamentul nr. a, situat în București, str. E.R., sector 4, respingându-se

notificarea pentru cota de ½ din apartament.

Potrivit art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 decizia/dispoziția de aprobare a restituirii în

natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra

acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de

publicitate imobiliară. Prin urmare, după transcrierea în cartea funciară a

deciziei/dispoziției de restituire, aceasta devine titlu de proprietate,

imobilul intrând în circuitul civil, iar proprietarul care a redobândit toate

dezmembrămintele dreptului de proprietate, va dispune de bun în mod exclusiv și

absolut, conform art. 480 din C. civ.

Astfel, data de la

care reclamantul poate proba un drept de proprietate asupra cotei de ½

din apartament, este data emiterii dispoziției de restituire în natură, per a

contrario, acesta nefăcând dovada unui drept de proprietate anterior emiterii

acesteia, urmare a abrogării prin Legea nr. 1/2009 a prevederilor art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că persoanele ale căror imobile au

fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la

data preluării.

Pornind de la faptul

că folosința este un atribut al proprietății, iar pentru perioada anterioară

redobândirii acestui drept de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, tribunalul a constatat

că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sensul art.

998 C. civ.

În ceea ce privește

plata daunelor materiale și morale tribunalul a reținut că acestea sunt

solicitate prin raportare la primul capăt de cerere, invocându-se faptul că

lipsirea de folosință a imobilului mai sus menționat i-a produs reclamantului

prejudicii materiale și morale, or, respingând în condițiile art. 1169 C. civ.

capătul principal de cerere, tribunalul a respins, pentru aceste motive, și

capetele de cerere accesorii, constatându-se neîndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul N.M. arătând că dreptul de proprietate

este reprezentat de contractul de construire, prețul fiind plătit integral; că

imobilul a trecut în proprietatea statului în mod nelegal prin Decretul nr.

223/1974 și Decizia nr. 1805/1979; că în anul 1980 s-a confiscat și cealaltă

cotă de ½ aparținând soției reclamantului, prin Decizia nr. 1047/1980,

preluarea imobilului fiind făcută cu violență și prin constrângere; că în toată

această perioadă, folosința imobilului a avut-o statul comunist până în 1989

iar după această dată Municipiul București, prin primar general; că din 30

ianuarie 2007 când i s-a dat Dispoziția din 30 ianuarie 2007 a fost obligat,

indirect, prin A.F.I., de către Municipiul București, să mențină chiriașii în

imobilul proprietatea sa, deși a lipsit consimțământul său în acest sens; că

s-au încălcat tratatele internaționale la care România este semnatară, iar

atitudinea statului prin organele sale trebuie sancționată penal și civil; că

rezultă caracterul ilicit al faptei în condițiile art. 253, 555, 1349 din Noul

C. civ., lipsa de folosință evaluându-se ținând cont de chiriile practicate

pentru imobile similare, fiind necesară și o expertiză în acest sens, apreciind

însă că valoarea prejudiciului este de 16.800 euro, și 315.970 RON prejudiciu moral,

material și de sănătate.

Prin Decizia nr.

265/Ap din 23 iunie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Referitor la

contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 1 iulie 1987 - 22 decembrie

1989, instanța de apel a constatat că reclamantul a formulat notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziția din 30 ianuarie 2007 s-a

restituit în natură, în proprietatea lui N.M., cota de ½ din apartamentul

nr. a situat în București, str. E.R., sector 4, respingându-se notificarea

pentru cota de ½ din apartament, deoarece această cotă a trecut în

proprietatea statului prin Decizia nr. 1047/1980, cu plată.

Această dispoziție nu

a fost atacată de reclamant, ea intrând în circuitul civil.

Referitor la

contravaloarea lipsei de folosință din 1989 și până în 2007, instanța de apel a

constatat că cererea este, de asemenea, nefondată, întrucât imobilul făcând

obiectul unei legi speciale de reparație, nu se prevede și o altă formă de

reparare a dreptului decât cea expres menționată de lege, respectiv restituirea

în natură ori acordarea unor despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată.

Nici pentru perioada

din 2007 până în prezent, nu este fondată cererea sub aspectul întrunirii

cerințelor art. 998 - 999 C. civ., deoarece reclamantul avea posibilitatea

punerii în executare a deciziei sus-menționate într-una din formele prevăzute

de lege.

Nici cererea pentru

acordarea daunelor morale nu este întemeiată, având în vedere că nu s-a dovedit

niciun prejudiciu moral, cuantificabil, perspectivă din care hotărârea

instanței de fond este temeinică.

În cauză nu sunt

aplicabile nici dispozițiile Noului C. civ., având în vedere raportul juridic

dedus judecății, care este anterior normelor noi de drept substanțial.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4,

5 C. proc. civ., reclamantul N.M. arătând, în esență, că instanța de apel nu a

luat în considerare toate probele administrate în cauză și înscrisurile depuse

de către acesta (documentele emise de C.N.S.A.S. din care rezultă persecutarea

reclamantului de către regimul comunist și modul nelegal în care i-a fost

confiscată proprietatea, notele scrise, Decizia nr. 1805 din 12 noiembrie 1979

prin care reclamantul arată că i-a fost confiscată proprietatea), a cenzurat

concluziile și apărările formulate de apărătorul său încălcându-i astfel

dreptul la apărare prin aceea că nu a fost lăsat să pună concluzii mai mult de

5 minute; că prin modalitatea superficială de instrumentare a cauzei instanța

de apel a încălcat, dispozițiile legale în materie, garanțiile procesuale

privind dreptul la un proces echitabil și principiul constituțional conform

căruia proprietatea privată este ocrotită de lege, ambele instanțe fiind

incompetente.

În acest sens.

recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a analizat Decizia nr.

1805 din 12 noiembrie 1979 privind confiscarea cotei de ½ din imobilul

în litigiu; nu a luat în considerare Decizia nr. 145/2004 a Curții

Constituționale din care rezultă, în opinia sa, lipsa de folosință în raport de

imobilul în discuție; nu a luat în considerare notele scrise, înscrisurile și

toate probele aduse de către reclamant; nu s-a permis apărătorului său ales să

pună concluzii, fiind întrerupt din pledoarie după 5 minute, apreciindu-se ca

suficient acest interval de timp pentru exercitarea dreptului la apărare; nu a

reținut corect suma solicitată ca despăgubire care este de 400.000 RON total

din 1979 până în 2013, situație față de care instanța de apel nu a analizat

toate capetele de cerere ori nu a răspuns la toate capetele de cerere cu care a

fost învestită; instanța de apel a favorizat partea adversă, realizând astfel

un abuz în serviciu în formă calificată.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel au încălcat

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție și alte acte normative internaționale

în materie, reiterând situația de fapt premisă a cererii introductive de

instanță referitoare la modalitatea de achiziționare și de confiscare a

imobilului în litigiu, precum și la perioada în care reclamantul a fost lipsit

de folosința bunului de care a fost deposedat în mod nelegal.

Astfel,

recurentul-reclamant a arătat că a cumpărat apartamentul în litigiu împreună cu

soția în anul 1970, prin Dispoziția din 12 noiembrie 1979 s-a confiscat, de

către stat, o cotă de ½ din acest apartament, statul a încasat chirie

timp de aproximativ 34 de ani, perioadă de timp în care recurentul-reclamant nu

a putut beneficia de locuința sa. Prin Dispoziția din 30 ianuarie 2007 s-a

restituit recurentului-reclamant formal, o cotă de ½ din proprietatea

sa, pe care însă a fost obligat să o cedeze după 5 ani, în 2012, Municipiului

București.

Rezultă că din 1979

și până în 2012 proprietatea recurentului-reclamant a fost "ocupată

ilegal, abuziv, fraudulos și infracțional de chiriași ai statului, iar fructele

culese din 1979 până în 2012 au fost culese de Statul Român, fără ca acesta să

aibă vreun titlu de proprietate.

În acest sens,

recurentul-reclamant arată că prin Legea nr. 10/2001 Statul Român i-a adus

grave prejudicii (morale, materiale și de sănătate), întrucât dacă chiriașii

locuiau în apartamentul menționat, statul era obligat să plătească

reclamantului contravaloarea la preț de piață a cotei de ½ din

proprietate. La restituirea cotei de ½ statul nu a înapoiat fructele

(chiria) aferentă perioadei 1979 - 2012, sens în care reclamantul a fost grav

prejudiciat.

Recurentul-reclamant

a învederat că în mod greșit instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru

lipsa de folosință cu privire la imobilul în discuție, lipsă de folosință

încriminată de legea penală sub forma infracțiunii de tulburare de posesie și

care din perspectiva dreptului civil se circumscrie dispozițiilor art. 998 -

999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

A mai arătat

recurentul-reclamant că este proprietarul bunului în discuție, că din 12

noiembrie 1979 și până în 15 iunie 2012 a fost lipsit de folosința bunului său

cumpărat în 1970 și achitat în 1980, că proprietățile preluate în 1989 cu sau

fără titlu nu au aparținui niciodată Statului Român și nici instituțiilor care

le administrează în prezent și că în anul 2012 a fost obligat să renunțe

definitiv la cota de ½ ce i-a aparținut din imobilul în litigiu.

Recurentul-reclamant

consideră că prin respingerea pretențiilor sale a fost persecutat, maltratat,

batjocorit, vătămat, discriminat, i-au fost încălcate drepturile procesuale

recunoscute de lege. fiind prejudiciat prin confiscarea cotei indivize din

apartamentul cumpărat legal împreună cu soția sa și prin faptul că în acest

apartament au stat chiriași "infractori ai statului".

Recurentul-reclamant

a mai prezentat, în memoriul de recurs, o serie de considerente teoretice

privind dreptul la muncă, dreptul la pensie, dreptul la salariu, toate din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului; rolul, importanța și

funcțiile instanței de judecată; structura și organizarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție; lipsa de folosință și despăgubirile aferente acesteia;

noțiunea de "acte doveditoare" ale dreptului de proprietate din

perspectiva Legii nr. 10/2001 și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și

Justiție în materie; noțiunea de "abuz de drept"; noțiunea de

"folosință"; răspunderea civilă delictuală; motivele de casare și

modalitatea de soluționare a recursului potrivit noului C. proc. civ.

Au fost prezentate pe

larg, extrase din tratate, cursuri, hotărâri C.E.D.O., alte acte normative

internaționale privind drepturi fundamentale ale omului, Constituția României,

și anume: Recomandarea nr. 1415/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei; art. 6, 8, 14, 60 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 1

al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană; art. 47 alin. (2) din Constituția

României; Hotărârea De Santa c. Italiei; Hotărârea Zapalorcia c. Italiei;

Hotărârea Abenavoli c. Italiei; Hotărârea Nicodemo c. Italiei; Hotărârea

Broniowski c. Poloniei; Hotărârea Jahn c. Germaniei; Hotărârea Kopecky c.

Slovaciei; Protocolul adițional din 20 martie 1952 privind protecția

proprietății, dreptul la instruire și dreptul la alegeri libere; Protocolul nr.

4/1963 privind interzicerea privării de libertate pentru datorii, a expulzării

propriilor cetățeni, a expulzărilor colective de străini precum și libertatea

de circulație; Protocolul nr. 6/1983 privind interzicerea pedepsei cu moartea;

Protocolul nr. 7/1984 privind dreptul la despăgubiri în caz de eroare

judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, egalitatea

între soți; Protocolul nr. 12/2000 privind interzicerea generală a

discriminării; Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor la această

convenție; Legea nr. 304/2004; referat privind lipsa de folosință și dreptul la

despăgubiri întocmit de avocat S.A.; referat privind despăgubiri reprezentând

echivalentul lipsei de folosință și data de la care acestea sunt datorate

întocmit de avocat S.A.I.; Legea nr. 134/2010.

Examinând recursul în

raport de excepția de nulitate invocată de instanța din oficiu, a cărei analiză

este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său

peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată

că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este

structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține,

măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de

modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora

se poate exercita controlul judiciar în recurs, chiar dacă formal susținerile

recurentului-reclamant au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 2,

3, 4, 5 din același cod.

În cererea de recurs

nu se fac referiri la argumentele soluției de respingere a apelului și nu se

arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate,

ori dispozițiile legale încălcate, ci recurentul a prezentat, de o manieră

nesistematizată, dezvoltând într-un memoriu redactat pe 44 de pagini, o serie

de aspecte, împrejurări de fapt, extrase din cursuri, tratate, hotărâri ale

instanței de contencios european, fără ca acestea să poată fi încadrate în

critici de nelegalitate în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,

recurentul-reclamant face referiri la modalitatea de dobândire a imobilului în

litigiu; modalitatea în care acesta a trecut nelegal în proprietatea statului

(Decretul nr. 223/1974 și Decizia nr. 1805/1979); confiscarea, în anul 1980 și

a cotei de ½ aparținând soției recurentului-reclamant; prin Decizia nr.

1047/1980; împrejurarea că în toată această perioadă folosința imobilului a

avut-o statul comunist până în 1989, iar după 1989 Municipiul București, prin

primar general; faptul că din 30 ianuarie 2007 când a fost emisă Dispoziția din

30 ianuarie 2007 recurentul-reclamant a fost obligat indirect, prin A.F.I., de

către Municipiul București, să mențină chiriașii în imobilul proprietatea sa,

deși a lipsit consimțământul său în acest sens; faptul că de la acea dată a

fost maltratat fizic și psihic, discriminat, prejudiciat, cu toate că a

notificat A.F.I. să nu mai închirieze bunul fără voia sa; faptul că s-au

încălcat tratatele internaționale la care România este semnatară, iar

atitudinea statului prin organele sale trebuie sancționată penal și civil;

caracterul ilicit al faptei privind lipsa de folosință, etc.

Recurentul-reclamant

nu combate însă dezlegările jurisdicționale punctuale date de instanța de apel

în privința pretențiilor sale, respectiv, faptul că pentru perioada 1 iulie 1987

- 22 decembrie 1989 acestuia nu i se cuvine contravaloarea lipsei de folosință

întrucât art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu impune statelor membre o obligație generală de a restitui

bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speță

imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin Decretul nr.

223/1974, deci anterior semnării Convenției de către Statul Român. Referitor la

acest aspect instanța de apel a mai reținut că prin Dispoziția din 30 ianuarie

2007 emisă în procedura Legii nr. 10/2001 (intrată în circuitul civil prin

necontestare de către recurent) reclamantului i s-a restituit în natură cota de

½ din apartamentul în litigiu, respingându-se notificarea pentru cota de

½ care intrase în proprietatea statului prin Decizia nr. 1047/1980 cu

plată.

Referitor la

contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 1989 - 2007, instanța de

apel a reținut că imobilul făcând obiectul unei legi speciale de reparație,

forma de reparare nu poate fi decât aceea prevăzută de actul normativ, în speță

restituirea în natură ori acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr.

10/2001.

În ceea ce privește

contravaloarea lipsei de folosință corespunzătoare perioadei din 2007 și până

în prezent, instanța de apel a reținut că reclamantul avea posibilitatea

punerii în executare a deciziei sus-menționate într-una din formele prevăzute

de lege, lucru care în speță nu s-a produs.

Cu privire la

acordarea daunelor morale, instanța de apel a constatat că reclamantul nu a

făcut dovada existenței vreunui prejudiciu, iar cu privire la dispozițiile

noului C. civ., raportat la data învestirii instanței cu prezentul litigiu,

anterioară normelor noi de drept civil, instanța de apel a constatat că acestea

nu sunt aplicabile cauzei pendinte.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul

deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, atrag nulitatea recursului,

întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanței de apel.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel astfel cum au fost anterior

menționate și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs,

recurentul-reclamant a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii

de atac a recursului.

Aceasta întrucât în

calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului

cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii

pronunțate în apel.

Pe lângă faptul că

presupusele aspecte de nelegalitate deduse judecății nu se raportează la

decizia atacată, parte din chestiunile pe care recurentul-reclamant le supune

analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează probatoriile

administrate în cauză (faptul că instanța de apel nu a analizat Decizia nr.

1805 din 12 noiembrie 1979 privind confiscarea cotei de ½ din imobilul

în litigiu fără să arate în ce ar consta această neanalizare, în condițiile în

care în judecata cauzei instanța de apel a plecat tocmai de la premisa

preluării imobilului de către stat, arătând însă de ce nu se datora contravaloarea

lipsei de folosință; neluarea în considerare a Deciziei nr. 145/2004 a Curții

Constituționale din care rezultă, în opinia sa, lipsa de folosință în raport de

imobilul în discuție; neluarea în considerare a notelor scrise, înscrisurilor

și probelor aduse de către reclamant) și nu pot fi avute în vedere în prezenta

cale de atac, în care sunt analizate doar aspecte de nelegalitate a hotărârii

atacate.

Aceste critici

vizează, în realitate, netemeinicia deciziei recurate rezultând din presupusa

apreciere eronată a unora dintre probele administrate în cauza sau presupusa

reluare în considerare a altora, recurentul-reclamant indicând probele care nu

au fost luate în considerare sau au fost greșit apreciate, și concluzionând că

hotărârile pronunțate în baza acestora sunt nelegale.

Tot astfel,

împrejurarea că instanța de apel, cu prilejul dezbaterilor, a limitat

apărătorului reclamantului timpul pentru expunerea concluziilor orale

reprezintă o chestiune de administrare a ședinței de judecată, atribut exclusiv

al judecătorului conform art. 128 alin. (3) C. proc. civ. care statuează că

"În caz de trebuință, președintele poate da cuvântul de mai multe ori,

putându-l margini în timp de fiecare dată" și nu poate constitui critică

de nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Rezultă, potrivit

celor expuse anterior, că deși recurentul-reclamant a încadrat formal calea de

atac în dispozițiile art. 304 pct. 1, 2, 3, 4, 5 C. proc. civ., susținerile

acestuia nu se circumscriu nici cazurilor de casare indicate, nici vreunui

motiv de ordine publică, și nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată

fi analizate ca atare de către instanța de recurs, întrucât pentru a motiva

recursul în sensul legii este insuficientă simpla indicare a textului legal,

fiind necesară raportarea acestuia la hotărârea atacată.

Pe de altă parte,

motivarea recursului nu presupune reiterarea situației de fapt a cauzei și

expunerea acesteia pe zeci de pagini, astfel cum a procedat

recurentul-reclamant, întrucât în recurs nu se reapreciază starea de fapt, ci

se examinează conformitatea cu legea a hotărârii supuse acestei căi de atac,

clin perspectiva unor criterii restrictive impuse de dispozițiile art. 304 pct.

1 - 9 C. proc. civ., care însă în cauză nu au fost respectate.

Recurentul-reclamant

nu arată în ce modalitate considerentele instanței de apel nu sunt conforme

legii, ori în ce măsură acestea atrag incidența vreuneia din ipotezele

reglementate de art. 304 C. proc. civ., ei își exprimă nemulțumirea față de

soluțiile adoptate în cauză, reiterează apărări deduse judecății în faze

procesuale anterioare, asupra cărora instanța de apel, a cărei hotărâre este

atacată prin prezentul recurs, s-a pronunțat motivat, și, pe fondul relatării

exhaustive a situației de fapt, concluzionează că, prin respingerea

pretențiilor formulate, a fost "prejudiciat, insultat, batjocorit,

discriminat, i s-au încălcat drepturi fundamentale, a fost judecat de către

instanțe incompetente și care au favorizat partea adversă", etc.

Considerațiile

teoretice pe care recurentul-reclamant le realizează pe zeci de pagini în

memoriul de recurs cu privire la dreptul la muncă, dreptul la pensie, dreptul

la salariu, toate din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului;

rolul, importanța și funcțiile instanței de judecată; structura și organizarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție; lipsa de folosință și despăgubirile

aferente acesteia; noțiunea de "acte doveditoare" ale dreptului de

proprietate din perspectiva Legii nr. 10/2001 și a jurisprudenței Înaltei Curți

de Casație și Justiție în materie; noțiunea de "abuz de drept";

noțiunea de "folosință"; răspunderea civilă delictuală; motivele de

casare și modalitatea de soluționare a recursului potrivit noului C. proc.

civ., nu se raportează nici ele la considerentele hotărârii atacate, fiind, de

asemenea, aspecte străine motivării în sensul legii a recursului.

Pentru toate

considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine

publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul N.M. împotriva Deciziei nr. 265/Ap din 23 iunie 2014 a

Curții de Apel București, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS