ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2538/2014

Asupra cauzei de fața, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, la data de 4 aprilie,

2011 sub nr. 2117/87/2011,

reclamantul

C.F. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul Școlar al Județului Teleorman,

solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună anularea

înscrisului din 14 martie 2011 prin care i s-a comunicat că nu îndeplinește

condițiile pentru a deveni titular pe post și obligarea pârâtului să îl

încadreze pe funcția de cadru didactic, pe durată nedeterminată cu timp parțial

de muncă, la școlile generale din localitățile Blejești, Gălăteni și Moșteni.

Prin sentința nr. 2221 din 1 iunie

2011, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios

administrativ fiscal,

a

respins, ca nefondată, acțiunea, instanța de fond constatând că reclamantul nu

îndeplinește condițiile cumulative din Instrucțiunea nr. 3 pentru punerea în

aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011.

Instanța a reținut că, potrivit

dispozițiilor acestei instrucțiuni pentru a fi titularizat pe post, începând cu

1 septembrie 2011, în unitățile de învățământ preuniversitare, cadrul didactic

trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții generale, respectiv, să

fie cadru didactic netitular, calificat și încadrat în învățământul

preuniversitar prin suplinire în anul școlar 2010-2011, să fi participat la

concursul național unic de titularizare în ultimii 3 ani, anterior intrării în

vigoare a Legii educației naționale nr. 1/2011, să fi obținut cel puțin nota 7

și să fi ocupat un post didactic sau o catedră, urmând ca să fie certificată

viabilitatea postului/catedrei, iar consiliul de administrație al unității de

învățământ respective să fie de acord.

Reclamantul nu îndeplinește nici

condițiile prevăzute la alin. (2) din instrucțiunea citată, respectiv să fie

repartizat în anul școlar 2010-2011 la nivelul unui singur județ pe un post

didactic vacant rezervat prin suplinire, să aibă continuitate pentru suplinire

sau ca suplinitor cu post redus în una sau două unități de învățământ cu

personalitate juridică în baza notei de cei puțin 7 obținută la unul din concursurile

de ocupare a posturilor didactice vacante în învățământul preuniversitar de

stat susținute în specialitatea postului didactic în iulie 2010, iulie 2009 sau

iunie-iulie 2008, în ședință publică organizată până la data începerii

cursurilor anului școlar 2010-2011, postul didactic solicitat să nu fie

rezervat și să aibă o viabilitate de cel puțin 4 ani, să fie respectate

condițiile de ocupare a postului didactic și să fie obținute avizele și

atestatele necesare pentru ocuparea postului didactic.

La data de 4 iulie 2011, reclamantul a

declarat recurs împotriva sentinței nr. 2221 din 1 iunie 2011 a Tribunalului

Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ

fiscal.

Prin decizia civilă nr. 3396 din 11

iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca inadmisibilă,

cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Instrucțiunii nr. 3

emise în aplicarea Legii nr. 1/2011 și ca nefondat, recursul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2221 din 1 iunie 2011 a Tribunalului

Teleorman.

În ceea ce privește cererea de

sesizare a Curții Constituționale instanța a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, deoarece, pe de o parte,

dispozițiile legale citate permit părților dintr-un litigiu aflat pe rolul

instanțelor, să invoce doar neconstituționalitatea unei legi sau a unei

ordonanțe, respectiv a dispozițiilor acesteia, nu și a unei instrucțiuni a

ministerului de resort, iar, pe de altă parte, nu s-a invocat vreun articol din

Constituția României care să fi fost încălcat de conținutul Instrucțiunii nr.

3.

Cât privește caracterul nefondat al

recursului, instanța de recurs a reținut, în același sens cu instanța de fond,

că reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de Instrucțiunea nr. 3

pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2013.

Prin recursul declarat la data de 10

iulie 2014 împotriva deciziei civile nr. 3396 din 11 iunie 2013 a Curții de

Apel București,

reclamantul

a invocat faptul că Instrucțiunea nr. 3 emisă în aplicarea

Legii nr. 1/2011 este neconstituțională

iar, pe fond, instanța de recurs a încălcat prevederile C. muncii, precum și

legislația europeană.

Analizând excepția tardivității

recursului vizând soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Instrucțiunii nr. 3

pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011, Înalta Curte

urmează a o admite, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(6) din Legea nr. 47/1992, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii

de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată cu recurs, în termen de

48 de ore de la data pronunțării hotărârii.

În

cauză, soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

Instrucțiunii nr. 3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011

a fost pronunțată la data de 11 iunie 2013, iar calea de atac a fost declarată

la data de 10 iulie 2013, termenul de 48 de ore sus menționat fiind depășit,

astfel încât recursul este tardiv.

Pentru aceste considerente, în baza

dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992 republicată, instanța va respinge ca tardiv recursul

declarat de reclamant, vizând soluția de respingere a cererii de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Instrucțiunii nr.

3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011.

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului

declarat împotriva deciziei civile nr. 3396 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel

București, Înalta Curte urmează a o admite având în vedere următoarele

considerente:

Căile de atac reprezintă mijloace sau

remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final,

remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a

respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii

judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul

general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit,

judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de

atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în

condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale simt

supuse recursului, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt

hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a

soluționat fondul

pricinii”.

Prin coroborarea textelor legale

anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul

declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă

acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula

unicității dreptului de a folosi o cale de atac. Cum un asemenea drept este

unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de

mai multe ori în aceeași cale de atac.

În speță, decizia civilă nr. 3396 din

11 iunie 2013 a Curții de Apel București, împotriva căreia recurentul a

declarat prezenta cale de atac, reprezintă o hotărâre prin care s-a soluționat

recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 2221 din 1 iunie 2011 a

Tribunalului Teleorman.

Potrivit considerentelor anterior

expuse, hotărârea de soluționare a recursului este irevocabilă, iar recursul

declarat împotriva ei este inadmisibil și va fi respins ca atare.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul vizând

soluția de sesizare a Curții Constituționale.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanta C.F. împotriva deciziei civile nr. 3396 din 11 iunie

2013 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

02 octombrie 2014.