ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2333/2014

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 174 din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta SC S.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 2526 din 31 octombrie 203 3 a Tribunalului Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, din probatorul administrat în cauză rezultă că în temeiul contractului individual de muncă din 2 noiembrie 2009. reclamantul a prestat activitate ca agent de securitate - C.O.R. în cadrul SC S.I. SRL, iar prin Decizia nr. 2016 din 12 decembrie 2012 angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților, în temeiul prevederilor art. 55 Iit.b) C. muncii.

În privința excepțiilor invocate, curtea de apel a arătat că apelanta a nesocotit prevederile art. 130 alin. (2) și pe cele ale art. 138 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că atât excepția de necompetență materială și teritorială, cât și excepția de litispendență nu au fost invocate în fața instanței de fond până la primul termen de judecată. Potrivit art. 55 lit. b) din C. mun., contractul individual de muncă poate înceta prin acordul părților care consimt ea, de la momentul realizării acordului de voință sau de la o anumită dată ulterioară să nu continue raporturile de muncă stabilite anterior. C. mun. nu reglementează pe larg această modalitate de încetare a raporturilor de muncă. însă, așa cum forma scrisă a contractului individual de muncă este o condiție necesară ad validitatem, tot astfel și pentru încetarea contractului de muncă este necesar ad validitatem, ca acordul părților să fie consemnat într-un înscris constatator.

Acest acord este necesar să întrunească cerințele generale de valabilitate ale oricărui act juridic, respectiv consimțământul dat pentru încetarea raporturilor de muncă să fie manifestarea acelorași părți, semnatare ale contractului de muncă și să rezulte indubitabil că a fost dat cu intenția expresă și concretă de a înceta contractul de muncă. În fine, se mai impune ca manifestarea de voință a părților în sensul menționat anterior să nu fie afectată de eroare sau violență. În speță, s-ar fi impus ca angajatorul să administreze dovezi din care să rezulte fără putință de tăgadă întrunirea cerințelor amintite, or din probatoriul administrat în cauză nu a reieșit o exprimare expresă, concretă și fără echivoc a voinței angajatului de a pune capăt raporturilor juridice de muncă, astfel cum în mod just a apreciat și instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.I SRL, invocând dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ. și solicitând, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului. În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 55 lit. b) C. muncii. Este adevărat că forma scrisă a contractului de muncă este cerută ad validitatem, însă aceasta nu poate fi extinsă și la art. 55 lit. b) C. muncii. întrucât părțile pot alege să nu consemneze în scris această înțelegere. Decizia reeurată este nelegală, deoarece instanța de apel, atunci când a verificat înscrisurile, nu a observat voința reală a mtimatului-reelamant care, după ce s-a obligat să presteze muncă pentru un alt angajator, nu s-a mai prezentat la muncă la sediul recurentei-pârâte.

Ca urmare, greșit au concluzionat cele două instanțe că intimații reclamant nu și-a dat consimțământul la încetarea contractului individual de muncă cu pârâta. dacă din comportamentul acestuia a rezultat neîndoielnic intenția de a munci pentru un alt angajator. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul a fost înregistrat la data de 27 mai 2014. Instanța a dispus în temeiul art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. întocmirea raportuiui asupra admisibilității în principiu a recursului. În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost comunicat părților, cu mențiunea că pot fonnuia în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au formulat în scris și nu au transmis la dosar puncte de vedere asupra raportului.

Analizând, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., recursul formulat. Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil și urmează, în consecință, să îi respingă, pentru următoarele considerente: Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 174 din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC S.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 2526 din 31 octombrie 2013 a Tribunalului Timiș. Decizia este definitiva. Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflictele de muncă și de asigurări sociale nu sunt supuse recursului. Obiectul prezentului dosar îl reprezintă un litigiu de muncă, respeetiv contestație împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă, întemeiată pe dispozițiile C. mun. Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

„nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunțat față de vechea reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac. În acest sens, este de reținut că din analiza și interpretarea dispozițiilor art. 483 (obiectul și scopul recursului; instanța competentă) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 se observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătorești care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac.

Față de dispozițiile legale anterior menționate, Decizia nr. 174 din 13 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, nu este supusă căîi de atac a recursului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC S.I SRL, cu sediul în București, sector 3, împotriva Deciziei nr. 174 din 13 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale. în contradictoriu cu intimatul P.M., cu domiciliul în Timișoara, jud. Timiș. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2014.