ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2333/2014

Deliberând

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 174 din 13

martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și

asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta SC

S.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 2526 din 31 octombrie 203 3 a

Tribunalului Timiș.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, din probatorul administrat în cauză

rezultă că în temeiul contractului individual de muncă din 2 noiembrie 2009.

reclamantul a prestat activitate ca agent de securitate - C.O.R. în cadrul SC

S.I. SRL, iar prin Decizia nr. 2016 din 12 decembrie 2012 angajatorul a dispus

încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților, în temeiul

prevederilor art. 55 Iit.b) C. muncii.

În privința

excepțiilor invocate, curtea de apel a arătat că apelanta a nesocotit

prevederile art. 130 alin. (2) și pe cele ale art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

în sensul că atât excepția de necompetență materială și teritorială, cât și

excepția de litispendență nu au fost invocate în fața instanței de fond până la

primul termen de judecată.

Potrivit art.

55 lit. b) din C. mun., contractul individual de muncă poate înceta prin acordul

părților care consimt ea, de la momentul realizării acordului de voință sau de

la o anumită dată ulterioară să nu continue raporturile de muncă stabilite

anterior.

C. mun. nu

reglementează pe larg această modalitate de încetare a raporturilor de muncă.

însă, așa cum forma scrisă a contractului individual de muncă este o condiție

necesară ad validitatem, tot astfel și pentru încetarea contractului de muncă

este necesar ad validitatem, ca acordul părților să fie consemnat într-un

înscris constatator.

Acest acord

este necesar să întrunească cerințele generale de valabilitate ale oricărui act

juridic, respectiv consimțământul dat pentru încetarea raporturilor de muncă să

fie manifestarea acelorași părți, semnatare ale contractului de muncă și să

rezulte indubitabil că a fost dat cu intenția expresă și concretă de a înceta

contractul de muncă.

În fine, se mai

impune ca manifestarea de voință a părților în sensul menționat anterior să nu

fie afectată de eroare sau violență.

În speță, s-ar

fi impus ca angajatorul să administreze dovezi din care să rezulte fără putință

de tăgadă întrunirea cerințelor amintite, or din probatoriul administrat în

cauză nu a reieșit o exprimare expresă, concretă și fără echivoc a voinței

angajatului de a pune capăt raporturilor juridice de muncă, astfel cum în mod

just a apreciat și instanța de fond.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.I SRL, invocând dispozițiile art.

483 și urm. C. proc. civ. și solicitând, pe fond, respingerea acțiunii

reclamantului.

În motivarea

recursului, pârâta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare

și aplicare a prevederilor art. 55 lit. b) C. muncii.

Este adevărat

că forma scrisă a contractului de muncă este cerută ad validitatem, însă

aceasta nu poate fi extinsă și la art. 55 lit. b) C. muncii. întrucât părțile

pot alege să nu consemneze în scris această înțelegere.

Decizia

reeurată este nelegală, deoarece instanța de apel, atunci când a verificat

înscrisurile, nu a observat voința reală a mtimatului-reelamant care, după ce

s-a obligat să presteze muncă pentru un alt angajator, nu s-a mai prezentat la

muncă la sediul recurentei-pârâte.

Ca urmare,

greșit au concluzionat cele două instanțe că intimații reclamant nu și-a dat

consimțământul la încetarea contractului individual de muncă cu pârâta. dacă

din comportamentul acestuia a rezultat neîndoielnic intenția de a munci pentru

un alt angajator.

Pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dosarul a fost înregistrat la data de 27 mai

2014.

Instanța a

dispus în temeiul art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. întocmirea

raportuiui asupra admisibilității în principiu a recursului.

În temeiul art.

493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost comunicat părților, cu mențiunea

că pot fonnuia în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10

zile de la comunicare.

Părțile nu au

formulat în scris și nu au transmis la dosar puncte de vedere asupra raportului.

Analizând, în

condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., recursul formulat. Înalta Curte

constată că acesta este inadmisibil și urmează, în consecință, să îi respingă,

pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel

Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă

nr. 174 din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC

S.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 2526 din 31 octombrie 2013 a

Tribunalului Timiș.

Decizia este

definitiva.

Dispozițiile

art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu

recurs.

O hotărâre

judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de

lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot

exista în afara legii.

Regula are

valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție

prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele

prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Potrivit art.

483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în cererile privitoare la

conflictele de muncă și de asigurări sociale nu sunt supuse recursului.

Obiectul

prezentului dosar îl reprezintă un litigiu de muncă, respeetiv contestație

împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă, întemeiată

pe dispozițiile C. mun.

Totodată,

potrivit art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. „nu sunt supuse recursului

hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că

hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Textul

reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate

numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunțat față de vechea

reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac.

În acest sens,

este de reținut că din analiza și interpretarea dispozițiilor art. 483

(obiectul și scopul recursului; instanța competentă) C. proc. civ. aprobat prin

Legea nr. 134/2010 se observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătorești

care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar

al acestei căi de atac.

Față de

dispozițiile legale anterior menționate, Decizia nr. 174 din 13 martie 2014 a

Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, nu este

supusă căîi de atac a recursului.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC S.I SRL, cu sediul în București,

sector 3, împotriva Deciziei nr. 174 din 13 martie 2014 a Curții de Apel

Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale. în contradictoriu cu

intimatul P.M., cu domiciliul în Timișoara, jud. Timiș.

Fără nicio cale

de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2014.