ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1934/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1934/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Prin sentința civilă nr. 51/C/2013, a
Tribunalului Brașov a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active
a reclamantei SC K.R. SRL invocată de pârâta SC A. SRL. A fost respinsă
acțiunea formulată și precizată de reclamantele SC K.R. SRL și A.K. G.M.B.H.
C.O. K.G. în contradictoriu cu pârâtele SC E.C.C. SRL și SC A. SRL. Au fost
obligate reclamantele să plătească pârâtei SC A. SRL suma de 1.000 lei
reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală.
La termenul de
judecată din 01 octombrie 2013, apelanta a invocat excepția necompetenței
teritoriale exclusive a Tribunalului Brașov raportat la prevederile art. 71 din
Legea nr. 84/1998, competența în cauză aparținând Tribunalului București.
Soluționând cu
prioritate excepția de necompetență invocată de apelantă, curtea de apel a
reținut că deși în termenii art. 71 din Legea nr. 84/1998, litigiile privind
mărcile comunitare sunt de competența Tribunalului București, excepția, chiar
de ordine publică fiind, nu a fost invocată în fața primei instanțe cum impun
dispozițiile art. 159
1
alin. (2) C. proc. civ., astfel că este
inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr.
150/A din data de 10 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și
asigurări sociale, a respins excepția de necompetență teritorială a
Tribunalului Brașov. A respins apelul declarat de reclamanta SC K.R. SRL
împotriva sentinței civile nr. 51/C/2013, a Tribunalului Brașov. A respins
cererea intimatei S.C. A. S.R.L. de obligare a apelantei la plata cheltuielilor
de judecată ca nedovedită.
În motivarea deciziei
s-au reținut următoarele.
S.C. E. SRL, care a
înregistrat și marca cu aceeași denumire nu mai are capacitate de folosință
fiind radiată de la registrul comerțului urmare finalizării procedurii de
faliment. Mai mult contractul de vânzare-cumpărare din 2009, încheiat între
S.C. E. și reclamanta K. România a fost denunțat unilateral, nemaiexistând
astfel nici o posibilitate de comercializare a produselor K. În baza acestui
contract, prima societate avea calitatea de beneficiar, iar reclamanta de
furnizor al produselor marca K. supuse comercializării și drept urmare E. nu
utiliza marca K. pentru produsele proprii, ci doar comercializa produsele
livrate purtând această marcă.
Similar se pune problema
în cazul pârâtei A., care comercializează produsele purtând marca K. în România
în baza unui contract încheiat cu societatea L. Gmbh, care este distribuitor al
producătorului A. K.G.M.B.H.C.O.K.G.
Drept urmare, curtea
de apel a reținut că pârâtele nu au decât simpla calitate de comercianți care
achiziționează produsele purtând marca K. și le revând în virtutea calității
lor de comercianți în scopul obținerii de profit și ca atare nu este cazul
utilizării frauduloase a mărcii.
Prevederile art. 36
din Legea nr. 84/1998 sunt fără echivoc și lasă loc acestora numai dacă terțul,
în activitatea sa comercială folosește o marcă pentru produsele proprii nu și
pentru cele pe care le comercializează în baza unui contract de furnizare sau
distribuție cu producătorul sau un intermediar al acestuia. În sprijinul
acestei concluzii vin dispozițiile art. 39 din același act normativ.
În
condițiile în care pârâtele s-au conformat bunelor practici din domeniul
comercial, nu li se poate imputa că produsele comercializate au inscripționate
marca producătorului ori culorile alese de acesta, întrucât nu au făcut decât
să le comercializeze și nu să le utilizeze pentru produsele proprii, produse
care de altfel nici nu există, întrucât pârâtele nu au calitatea de producător.
Din
fotografiile depuse la dosar rezultă că este distinctă marca K. de mărcile E.
sau A., nu se creează nici un risc de inducere în eroare a consumatorilor și
mai mult marca este aplicată pe produse și deci nu există posibilitatea unei
confuzii asupra producătorului, mai ales că pârâtele nu au ca obiect de
activitate producția ci comercializarea și le-ar fi imposibil atunci de vândut
dacă nu ar fi inscripționată marca.
În cauză
nu culorile sunt definitorii, întrucât există și alte firme care le utilizează,
ci însăși denumirea mărcii, K., care aplicată pe produsele livrate spre
comercializare nu poate produce nici o confuzie în rândul consumatorilor,
comerciantul rămânând la acest nivel nu la acela de producător.
Hotărârea
atacată respectă legea inclusiv prevederile legale arătate în cererea de apel,
din moment ce, așa cum s-a mai arătat, pârâtele nu comercializează produsele
proprii sub marca K., ci le comercializează în baza unor raporturi
contractuale, cum este situația pârâtei A., care are raporturi contractuale cu
însăși distribuitorul autorizat al producătorului și care este chiar asociatul
societății reclamante.
Dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, ce instituie o infracțiune se
referă tocmai la folosirea fără drept a unei mărci, dar în speță nu este cazul
utilizării unei mărci, ci a comercializării unor produse, iar Legea nr. 133/1994,
de care se prevalează reclamanta apelantă nu are nici o legătură cu cauza
referindu-se la un alt domeniu.
Față de
considerentele expuse, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ. curtea de apel
a respins apelul și totodată și cererea intimatei de obligare a apelantei la
plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită, la dosar nefiind depusă vreo
chitanță de plată a onorariului de avocat.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.K. G.M.B.H. C.O. K.G. și SC K.R.
SRL și pârâta SC A. SRL.
În
motivarea recursului reclamanții A.K. G.M.B.H. C.O. K.G. și SC K.R. SRL au
arătat următoarele.
A. Decizia
recurată a fost s-a dată cu încălcarea competentei de ordine publică a altei
instanțe, invocată în condițiile legii, fiind incident motivul de casare
prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Prin
excepția de necompetență teritorială invocată de recurente, s-a învederat
instanței de apel incidența prevederilor imperative ale următoarelor texte
legale:
- art. 95
din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 din 26 februarie 2009 privind marca
comunitară, în cuprinsul căruia se reglementează instanțele competente în
domeniul mărcilor comunitare „Statele membre desemnează pe teritoriul lor un
număr cât mai limitat posibil de instanțe naționale de primul și al doilea grad
de jurisdicție, denumite în continuare "instanțe competente în domeniul
mărcilor comunitare", care au sarcina de a îndeplini funcțiile atribuite
de prezentul regulament (...);
- art. 71
din Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice,
republicată „Litigiile având ca obiect mărci comunitare, pentru care
Regulamentul privind marca comunitară atribuie competența tribunalelor de marcă
comunitară, potrivit art. 95 alin. (1) al acestuia, sunt de competenta
Tribunalului București, care judecă în primă instanță."
În speță,
marca K. ce face obiectul acțiunii formulate de SC K.R. SRL și A.K. G.M.B.H.
C.O. K.G., pe rolul Tribunalului Brașov, Dosar nr. 8775/62/2012, este o marcă
comunitară, astfel cum rezultă din extrasul de pe site și din certificatul de
înregistrare emis de B.I.O.M.P.I., în data de 24 august 1993 (Anexa 2 la
cererea de chemare în judecată).
În aceste
condiții, competența teritorială exclusivă de soluționare în fond a cererii de
chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar aparține Tribunalului
București.
Legitimitatea
procesuală a recurentelor reclamante de a invoca excepția de necompetență teritorială
exclusivă a Tribunalului Brașov rezultă din interpretarea a dispozițiilor art. 158
alin. (5) C. proc. civ., respectiv „ Dacă necompetență nu este de ordine
publică, partea care a făcut cererea la o instanța necompetentă nu va putea
cere declararea necompetenței." Per a contrario, în situația necompetenței
teritoriale exclusive, excepție de ordine publică, oricare dintre părți poate
invoca excepția, în orice stare a pricinii.
Potrivit
dispozițiilor art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. „Necompetență este de
ordine publică (...) în cazul încălcării competentei teritoriale exclusive,
când procesul este de competența unei instanțe de același grad și părțile nu o
pot înlătura."
Totodată,
în conformitate cu art. 108 alin. (1) C. proc. civ. „Nulitățile de ordine
publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a
pricinii."
De
asemenea, potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ. „Dacă prima instanță s-a
declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă,
anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței
competente".
Coroborând
dispozițiile legale redate mai sus rezultă că instanța de apel, a pronunțat o
hotărâre nelegală, cu încălcarea competenței teritoriale exclusive a
Tribunalului București în materia mărcilor comunitare.
Astfel
cum se poate observa, în decizia recurată, instanța de apel a achiesat în parte
la critice apelantelor cu privire la competenta exclusivă a Tribunalului
București, respectiv: „ Curtea reține că deși în termenii art. 71 din Legea nr.
84/1998, litigiile privind mărcile comunitare sunt de competenta Tribunalului
București. Excepția chiar de ordine publică fiind nu a fost invocată în fata
primei instanțe cum impun dispozițiile art. 159
1
alin. (2) C. proc.
civ., astfel că este inadmisibilă", (pag. 3, parag. 9 din Decizia
recurată).
B.
Nemotivarea deciziei recurate - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În cauză,
instanța de apel nu a respectat dispozițiile legale imperative ale art. 261
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pronunțând o decizie nemotivată, care nu
cuprinde considerentele pe care se sprijină, raportat la dispozițiile art. 304 pct.
7 C. proc. civ.
Instanța
de apel nu a analizat si nu a răspuns criticilor invocate prin motivele de apel
referitor la următoarele aspecte.
Intimata SC
E.C.C. SRL folosește în mod abuziv, cu rea-credință și fără niciun drept, marca
K., inducând în eroare consumatorii din România. Astfel, intimata se folosește
în mod neautorizat de drepturile reclamantelor de proprietate intelectuală,
prin prezentarea de imagini, fotografii originale K.. Prin modul de prezentare
a site-ului (Anexa 9 la acțiune), inclusiv prin utilizarea expresă a
combinației culorilor galben-negru, se încearcă în mod vădit asocierea cu
mărcile și firma K. Reprezentarea mărcii înregistrate E. este în mod
intenționat trunchiată prin adăugarea benzii de culoare galbenă (parte
integrantă în mărcile K.), în scopul creării în mintea consumatorului a ideii
că această marcă ar fi parte din grupul K. Marca E. Înregistrată, utilizează un
format alb-negru, în cu totul altă reprezentare decât cea utilizată în mod
actual de intimată. Motorul de căutare Google identifică la căutarea „K."
site-ul E. cu expresia K.-E., determinând aprecierea consumatorilor în sensul
că firma E. este fie parte a grupului K., fie distribuitorul autorizat al
acestora în România.
A. S.R.L.
induce în eroare consumatorii din România prin utilizarea următoarelor semne
caracteristice mărcii K., în lipsa consimțământului recurentelor prezintă
imagini, fotografii originale K. ca fiind fotografii, imagini ale produselor
S.C. A. S.R.L; utilizează combinația de culori galben-negru parte a mărcii K.
pe site (Anexa 2), într-un mod de prezentare generator de confuzie; asociază
marca și denumirea proprie mărcii și denumirii K. prin crearea site, fără a
avea acordul subscriselor.
Acțiunile
intimatelor enumerate mai sus prejudiciază K. prin faptul că produc în
percepția publicului un risc de confuzie între marca K., marca E. și serviciile
A.; determină aprecierea consumatorilor în sensul că intimatele sunt fie parte
a grupului K., fie distribuitorii autorizați ai produselor acestuia în România;
profită de caracterul distinctiv al semnelor mărcii K. și de renumele acesteia
pentru a atrage clienți; creează aparenta unei mărci unice: E. - K. A. - K. si
nu a doua mărci distincte, deținute de firme diferite.
Un alt
motiv de apel ignorat de Curtea de Apel Brașov este cel cu privire la greșita
apreciere de către Tribunal a faptului că: „reclamantele aveau posibilitatea de
a formula opoziție la înregistrarea mărcii E. la O.S.I.M. în conformitate cu
prevederile Legii nr. 84/1998", aspect bazat pe o interpretare greșită a
legii, care nu condiționează formularea unei acțiuni în contrafacere de o
anumită procedură prealabilă sau de formularea unei opoziții la înregistrarea
mărcii contestate.
Prin
urmare, instanța de apel nu a analizat aspectele învederate de reclamante
referitor la similaritatea mărcii E. cu marca comunitară K., riscul de confuzie
incluzând și riscul de asociere în rândul consumatorilor, similaritatea dintre
produsele protejate de marca K. și produsele comercializate de E.
Motivarea
deciziei pronunțată în apel este cuprinsă lapidar în trei paragrafe, prin care
se arată într-o manieră nelămuritoare, considerentele pentru care a fost
respins apelul, fără a se face nici o referire expresă la aspectele invocate în
cuprinsul motivelor de apel si concluziilor scrise, cu arătarea argumentelor
care au format convingerea instanței. Chiar dacă instanța de apel a achiesat
întrutotul la susținerile intimatelor, aceasta avea obligația de a evidenția
punctual motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat fiecare motiv de
apel.
Soluția
pronunțată de Curtea de Apel Brașov în prezenta cauză încalcă și prevederile art.
6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces
echitabil. Conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil
presupune ca o .instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa
să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (...).
Altfel spus, art. 6 implica mai ales în sarcina instanței obligația de a
proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si al elementelor de
proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinent.
C. Decizia
recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
În
motivarea recursului pârâta SC A. SRL a arătat următoarele.
Recursul
a fost declarat împotriva soluției de respingere ca nedovedită a cererii
de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în apel, reprezentând
onorariu de avocat în valoare de 800 lei, conform chitanței din 28 octombrie 2013.
Chitanța care a fost depusă la dosarul cauzei, în cadrul judecății din
apel, la termenul de judecată din 26 noiembrie 2013, în ședință publică, la
momentul final al concluziilor formulate pe fondul cauzei, sens în care solicită
analizarea notelor din caietul grefierului și înregistrarea audio a ședinței de
judecată. În urma observării dispozițiilor din minuta Deciziei nr. 150/Ap din 10
decembrie 2013, a procedat la studierea amănunțită a dosarului în arhiva
Curții de Apel Brașov și a identificat chitanța respectivă, aflată chiar la
începutul dosarului, fără a fi fost numerotată și cusută la dosar.
Înalta
Curte a constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele
expuse mai jos.
Este
nefondat motivul de recurs formulat de către recurenții reclamanți prin
care se susține încălcarea competenței de ordine publică a altei
instanțe (care privește prima instanță de fond), și anume a
Tribunalului București, raportat la prevederile art. 71 din Legea nr. 84/1998.
Așa
cum corect a reținut instanța de apel, această excepție privea
competența teritorială a primei instanțe și a fost invocată
pentru prima dată în apel, iar nu la prima zi de înfățișare în fața primei
instanțe, conform prevederilor art. 159
1
C. proc. civ. (așa cum
a fost modificat prin -
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor din 25
octombrie 2010). În aceste condiții a operat decăderea din dreptul de a
invoca necompetența teritorială, fie ea de ordine publică.
Prin
acest text de lege s-a instituit o excepție de la prevederile art. 108 alin.
(1) C. proc. civ., invocate de către recurenta reclamantă, excepție de
strictă interpretare și aplicare.
Acest
motiv a fost analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât art.
304 pct. 3 C. proc. civ. privea necompetența instanței care a
pronunțat hotărârea atacată cu recurs, ceea ce nu este cazul în
speță.
Înalta
Curtea a constatat fondat motivul de recurs formulat de către reclamanți
prin care se susține nemotivarea deciziei recurate (art. 304 pct. 7 C.
proc. civ.), text de lege care coroborat cu art. 314 C. proc. civ. atrage
casarea deciziei atacate, cu trimitere spre rejudecare, condiții în care
nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs.
Reclamantele
au susținut că prin modul în care este prezentată marca K. pe site-ul
și în materialele publicitare ale pârâtelor (folosirea materialelor
publicitare ale reclamantelor fără acordul acestora), se produce impresia
nereală că acestea ar fi distribuitori autorizați ai reclamantelor, că ar
exista o legătură economică între acestea, că ar fi parte din grupul K.
De
asemenea, au mai susținut că prin modul în care este utilizată marca E.,
prin folosirea dungii galbene sub partea verbală a mărcii, culoare care nu face
parte din reproducere a grafică a mărcii așa cum a fost înregistrată la
OSIM, asocierea mărcii și denumirii K. pe site-urile pârâților
alături de mărcile/denumirile proprii, modul de folosire a culorilor
galben-negru pe site-ul E. și A. modul de identificare prin motorul google
a site-ului E., se încearcă determinarea unei asocieri în mintea consumatorului
cu marca K.
Reclamantele
nu au formulat acțiunea negând dreptul pârâtelor de a folosi marca K. pe
produsele comercializate.
Or, instanța
de apel nu a analizat existența riscului de confuzie raportat la aceste
aspecte, reținând doar că pârâtele folosesc marca K. pentru produse care
au fost puse în comerț sub această marcă de titularul însuși sau cu
consimțământul său, situație de fapt care se circumscrie art. 38 alin. (1)
din Legea nr. 84/1998, iar nu art. 39 cum greșit reține instanța
de apel, drept necontestat de către reclamante.
În ceea
ce privește riscul de confuzie instanța de apel a reținut doar
că ”din fotografiile depuse la dosar rezultă că este distinctă marca K. de
mărcile E. sau A.”, astfel că ”nu se creează nici un risc de inducere în eroare
a consumatorilor” și că ”în cauză nu culorile sunt definitorii, întrucât
există și alte firme care le utilizează, ci însăși denumirea mărcii, K., care
aplicată pe produsele livrate spre comercializare nu poate produce nici o
confuzie în rândul consumatorilor, comerciantul rămânând la acest nivel nu la
acela de producător”.
Instanța
de apel nu a analizat dacă există un risc de confuzie pentru consumatorul obișnuit,
în mod rezonabil informat, atent și circumspect, al produselor
comercializate de către pârâte, în sensul de a-l determina să creadă că acestea
ar fi distribuitori autorizați ai reclamantelor, că ar exista o legătură
economică între acestea și că ar fi parte din grupul K., așa cum
susțin reclamanții, prin raportare la modul în care pârâtele au
înțeles să realizeze modul de prezentare al site-ului propriu.
Instanța
de apel trebuia să analizeze impresia de ansamblu pe care o produce modul de
prezentare a site-ului pârâtelor asupra consumatorului obișnuit al
produselor în cauză, mediu informat și avizat, cu aprecierea și
valorizarea relevanței, în ceea ce privește pârâta E., a tuturor
situațiilor prezentate de reclamante, și anume, utilizarea unor
fotografii ale produselor care aparțin reclamantelor, fără acordul
acestora (cu verificarea dacă s-a probat acest lucru); utilizarea
combinației culorilor galben-negru, care se regăsesc în marca K. așa
cum a fost înregistrată; reprezentarea mărcii E. prin adăugarea benzii de
culoare galben, parte integrantă a mărcilor K., deși marca E. a fost
înregistrată în format alb-negru; faptul că motorul de căutare google
identifică, la căutarea cuvântului K., site-ul E., cu expresia ”K. E.”; modul
de plasare a mărcii K. în cadrul site-ului E., în partea superioară a acestuia.
În ceea
ce privește pârâta A., instanța de apel trebuia să se raporteze la
impresia de ansamblu pe care o produce modul de prezentare a site-ului asupra
consumatorului obișnuit al produselor în cauză, mediu informat și
avizat, cu aprecierea și valorizarea relevanței tuturor
situațiilor prezentate de reclamante, și anume, prezentarea de
fotografii originale K. ca fiind imagini ale produselor pârâtei (cu verificarea
dacă s-a probat acest lucru); modul de utilizare a culorilor galben-negru parte
a mărcii K.; modul de plasare a mărcii K. alături de denumirea proprie, în
partea superioară a site-ului.
Astfel,
nu are relevanță, în ceea ce privește aprecierea riscului de confuzie
că ”este distinctă marca K. de mărcile E. sau A.”, în analiza riscului de
confuzie pornindu-se în analiza de ansamblu de la determinarea asemănărilor
și stabilirea dacă acestea sunt esențiale, iar nu a deosebirilor. Referitor
la culorile folosite trebuie determinat dacă în cazul în speță culorile au
fost folosite tocmai pentru a crea o legătură în mintea consumatorului între
marca/denumirea pârâților și marca reclamanților, fiind
nerelevant care este situația generală a folosirii acelorași culori
de către alte firme, reținută de către instanța de apel ca
determinantă în aprecierea inexistenței riscului de confuzie.
Având în
vedere că instanța de apel nu a analizat concret, prin raportare la
situația de fapt existentă în cauză, existența riscului de confuzie, în
forma menționată mai sus, între marca K. și marca uneia dintre pârâte
și denumirea celeilalte, prin modalitatea de prezentarea a site-urilor
pârâtelor prin includerea în cadrul acestora și a acestei mărci, Înalta
Curte a constatat că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite de
către instanța de apel (instanță de fond), caz în care sunt
aplicabile prevederile art. 314 C. proc. civ., interpretate per a contrario, cu
consecința casării cu trimitere spre rejudecare a cauzei.
Instanța
de apel va analiza și excepția lipsei capacității de folosință
a SC E.C.C. SRL invocată în recurs.
Referitor
la recursul declarat de către pârâtă, care poate fi încadrat, conform art. 306 alin.
(3) C. proc. civ. în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind legat de
interpretarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 1169 C. civ., acesta
va fi admis, având în vedere că acesta privește cheltuielile de judecată
legate de faza procesuală a apelului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei
spre rejudecare ca urmare a admiterii recursului reclamanților determinând
rejudecarea și a pretențiilor privind cheltuielile de judecată,
cerere care depinde de soluționarea fondului apelului.
În consecință,
în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 304 pct. 7 și art. 314
C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia și va
trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de reclamanții A.K. G.M.B.H. C.O. K.G. și SC K.R. SRL și de pârâta SC
A. SRL împotriva Deciziei nr. 150/Ap din data de 10 decembrie 2013 a Curții de
Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de
conflicte de muncă și asigurări sociale.
Casează decizia și
trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 iunie 2014.