ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3522/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3522/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față, în baza

actelor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 97 din 7 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 63037/3/2010, a fost respinsă,

ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de petentul condamnat C.

(V.) A., în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu

privire la sentința penală nr. 1589 din 30 noiembrie 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală.

În considerentele acestei hotărâri s-a

reținut că, prin cererea înregistrată la instanța de fond sub nr. 63037/3/2010,

contestatorul a solicitat ca instanța să dispună aplicarea Legii nr. 202/2010

cu referire la cauza în care a fost cercetat sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. a) și f)

C. pen., arătând că se află încarcerat la P.R.M.S. București - Jilava, în

executarea unei pedepse de 9 ani închisoare.

Din referatul întocmit de biroul

executările penale a reieșit faptul că sentința penală nr. 1589/2007 a rămas

definitivă prin Decizia penală nr. 2786 din 15 septembrie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, neexistând modificări în căile de atac. Ca urmare, a

fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 17 septembrie 2008

pentru pedeapsa principală de 9 ani închisoare, pe care persoana condamnată

urma să o execute de la 19 septembrie 2008 la 31 ianuarie 2006, dispunându-se

scăderea unui număr de 596 de zile.

În aceste condiții, după apariția

Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, petentul condamnat s-a adresat instanței de executare,. solicitând

rejudecarea cauzei sale, în temeiul actului normativ menționat și aplicarea

dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. referitoare la reducerea limitelor de

pedeapsă în cazul recunoașterii faptei.

S-a reținut faptul că petentul

condamnat a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc.

pen. astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, în contextul în care

la data intrării în vigoarea a acestei legi fusese deja condamnat la o pedeapsă

de 9 ani închisoare în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.

Deși în susținerea cererii sale,

petentul condamnat a făcut referire la dispozițiile art. 458 C. proc. pen.

referitoare la intervenirea unei legi penale noi, instanța a reținut că aceste

dispoziții nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, potrivit art. 458 alin. (1) C.

proc. pen.: „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine

o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat

condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se

execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la

îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 12, 14 și 15 C. pen."

Prin urmare, pentru incidența în cauză

a dispozițiilor art. 458 C. proc. pen. era necesară intrarea în vigoare a unei

legi prin care sunt dezmcriminate fapte pentru care s-a dispus condamnarea prin

hotărâre definitivă sau sunt stabilite alte limite de pedeapsă. Criteriile pe

baza cărora se poate determina o lege penală mai favorabilă sunt cele relative

la modificarea condițiilor de incriminare, la modificarea condițiilor de

tragere la răspundere penală, precum și la modificarea regimului sancționator.

Potrivit art. 320

1

alin.

(1) C. proc. pen. „până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate

declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor

reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în

baza probelor administrate în faza de urmărire penală."

Prin urmare, s-a reținut că pentru

aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoașterii vinovăției, cauza

trebuie să se afle în curs de judecată și să nu fi fost depășit momentul de

începere a cercetării judecătorești. În măsura în care hotărârea a rămas

definitivă, o astfel de procedură nu ar mai putea fi incidență. Fiind vorba de

o normă procesuală și nu de o normă de drept substanțial, în cauză este

incident principiul aplicării imediate a legii noi. In consecință, aplicarea

dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. cauzelor soluționate în mod definitiv la

data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o formă de aplicare

retroactivă a legii de procedură penală.

S-a mai reținut că petentul condamnat

a făcut referire la prevederile art. 458 alin. (1) C. proc. pen. raportat la

art. 461 lit. d) C. proc. pen., însă cererea contestatorului nu poate fi

primită. Faptul că după rămânerea definitivă a condamnării, Legea nr. 202/2010

a introdus art. 320

1

în C. proc. pen., prin care este reglementată

posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul judecării în

procedura de recunoaștere a vinovăției - ceea ce constituie o problemă de

individualizare judiciară - nu înseamnă „o lege care prevede o pedeapsă mai

ușoară", în sensul art. 458 alin. (1) C. proc. pen. și nici un „incident

ivit în cursul executării".

În consecință, s-a apreciat că în

speță nu este vorba despre un caz de aplicare a legii penale mai favorabile, în

condițiile art. 14 și 15 C.pen, astfel încât contestația la executare a fost

respinsă ca inadmisibilă.

În același sens s-a reținut că numai

în măsura în care legiuitorul ar reglementa expres modificarea limitelor de

pedeapsă prevăzute în legea specială, stabilind că pentru infracțiunea prev. de

art. 175 lit. a) și f) C.pen pedeapsa ar fi închisoarea în limite inferioare

celor existente în prezent, ar deveni incidente dispozițiile art. 458 C. proc.

pen. referitoare la intervenirea unei legi penale noi. Posibilitatea reducerii

pedepselor prevăzute de lege ca urmare a conduitei adoptate pe parcursul procesului

penal era reglementată și la momentul pronunțării sentinței penale nr. 1589 din

30 noiembrie 2007, instanța având posibilitatea reținerii de circumstanțe

atenuante. Reținerea de circumstanțe atenuante în condițiile art. 74 - 76 C.

pen. sau reducerea cu o treime a limitelor pedepsei prevăzute de lege în

condițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., nu înseamnă că sunt

modificate limitele pedepselor prevăzute de lege, o asemenea modificare fiind

de competența exclusivă a legiuitorului.

Totodată, instanța a reținut că numai

apariția unor dispoziții legale mai favorabile privind pedepsele aplicabile,

după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești face admisibilă

contestația la executare. Prin lege penală mai favorabilă, în sensul textului

constituțional, vor fi înțelese orice dispoziții cu caracter penal cuprinse în

legi sau decrete, intervenită ulterior comiterii faptei și care, prin efectele

sale, duce la crearea unei situații mai ușoare pentru făptuitor. Legiuitorul

constituțional a recurs la o noțiune generică, circumscrisă mai multor

categorii de legi, toate având numitor comun caracterul mai favorabil pentru

infractor.

S-a mai reținut că excepția înscrisă

în dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție se referă însă numai la

legile penale de drept material, nu și la cele de procedură. Chiar dacă textul

nu face o astfel de precizare, se impune a fi avut în vedere că excepția a fost

introdusă tocmai pentru a nu bloca retroactivitatea legii substanțiale mai

favorabile. Legea de procedură penală, potrivit unui principiu general

acceptat, este supusă aplicării imediate a legii noi, neintrând sub incidența

excepției înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituție. în acest sens este și

jurisprudența Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional

respingând o excepție de neconstituționalitate care privea aplicarea în timp a

prevederilor referitoare la mandatul european de arestare, conform art. 108

alin. (1) din Legea nr. 302/2004. în motivarea acestei decizii s-a reținut că

„aspectul că faptele pentru care sunt emise mandate europene de arestare pot fi

anterioare intervenției noilor reglementări nu conferă normei criticate un

caracter retroactiv, întrucât această vizează acte și raporturi de drept

procesual, domeniu în care legea nouă este de imediată aplicare". (Curtea

Constituțională, Decizia nr. 445 din 10 mai 2007 - M. Of. nr. 318 din 11 mai

2007.)

Cu referire la susținerile petentului

condamnat, conform cu care a manifestat o poziție de recunoaștere a faptei în

mod constant, fiind chiar persoana care a solicitat sprijinul organelor de

poliție, instanța a reținut că nu pot fi total excluse situațiile în care

incidența art. 14 C.pen să fie determinate chiar de o modificare a

tratamentului sancționator prevăzut pentru circumstanțele atenuante. Spre

exemplu, dacă în legea veche se prevedea că în cazul reținerii de circumstanțe

atenuante pedeapsa se coboară sub minimul special, iar legea nouă prevede că se

aplică o pedeapsă de cel mult 1/3 din limita maximă, ar fi posibil ca pedeapsa

concret aplicată în baza legii vechi să depășească limita stabilită de legea

nouă.

Instanța a reținut însă că, în cazul

concret dedus judecății, aplicarea legii penale mai favorabile poate fi atrasă

doar de modificarea tratamentului sancționator prevăzut pentru circumstanțele

atenuante reținute de instanță în hotărârea de condamnare și nu de apariția

unor noi circumstanțe atenuante, apreciind că faptul că legea nouă prevede o

altă circumstanță atenuantă, neprevăzută în legea veche, dar care ar fi putut

fi incidență în speță, este lipsit de relevanță.

În consecință, s-a concluzionat că

instanța care are competența de a face aplicarea art. 14 C. pen. nu poate

reține și valorifica această circumstanță, deoarece în caz contrar ar fi

încălcat principiul autorității de lucru judecat recunoscut hotărârilor

definitive.

Împotriva acestei sentințe penale, în

termen legal, a declarat recurs contestatorul C.A., solicitând casarea

hotărârii apelate, iar pe fond admiterea contestației, cu motivarea că mandatul

de executare a pedepsei închisorii emis nu este complet, în sensul că nu este

precizat locul de naștere corect, precum și numărul mandatului (care este

greșit), astfel că se impune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei

închisorii.

Contestatorul a mai arătat că, la data

de 19 septembrie 2008, a fost încarcerat la Poliția Iași și depus la

Penitenciarul Iași, iar mandatul de executare a pedepsei a fost completat la

data de 17 septembrie 2008; deopotrivă că, la momentul încarcerării a constatat

că locul nașterii menționat în mandat nu corespunde cu cel trecut pe cartea de

identitate și că anul înregistrat în registrul de executări penale este anul

2007, iar nu anul 2008.

De asemenea, a arătat că este

discriminat întrucât cu rea credință nu s-a ținut cont de prevederile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., în condițiile în care pe rolul instanțelor există

dosare în care sunt cercetate fapte săvârșite la aceeași dată cu fapta pentru

care el este condamnat, dosare nesoluționate, în care inculpați pot beneficia

de 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 824/R din 11

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respins

recursul contestatorului, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de control judiciar a reținut că, potrivit disp.art. 461 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii penale se poate

face în cazul în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice afla

cauza de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident

ivit în cursul executării pedepsei.

Totodată, potrivit disp. art. 15 C.

pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la

executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o

pedeapsa mai ușoară iar sancțiunea aplicată era mai mică decât maximul special

prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana

condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul

executării pedepsei și de timpul executat din pedeapsă, se poate dispune fie

reducerea, fie menținerea pedepsei.

În consecință, s-a apreciat că

dispozițiile art. 320

1

din Legea nr. 202/2010 invocate de către

condamnat, ca și cauză de micșorare a pedepsei, nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, pentru aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoașterii

vinovăției, cauza trebuie să se afle în curs de judecată și să nu fi fost

depășit momentul de începere a cercetării judecătorești. în măsura în care

hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu mai poate fi incidență.

Fiind o normă procesuală și nu de o normă de drept substanțial, în cauză este

incident principiul aplicării imediate a legii noi. In consecință, aplicarea

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. cauzelor soluționate în mod

definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o

formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală.

Ținând seama de condițiile prevăzute

de art. 15 C. pen. și de infracțiunea pentru care contestatorul a fost

condamnat, instanța de recurs a constatat că nu a intervenit nicio modificare a

tratamentului sancționator, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare, astfel încât, în mod corect, Tribunalul a apreciat că în cauză nu

este incident art. 461 C. proc. pen.

Cu privire la împrejurarea învederată

de contestator și anume că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis nu

este complet, în sensul că nu este precizat locul de naștere corect, Curtea a

constatat că prin încheierea de ședință din 02 octombrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a, eroarea a fost îndreptată, dispunându-se

trecerea în mandatul de executare a pedepsei a locului de naștere corect,

respectiv, loc. Păncești, județul Bacău.

Totodată, a reținut ca neîntemeiată

critica contestatorului potrivit căreia mandatul de executare a pedepsei a fost

emis în 2008, dar a fost înregistrat în registrul de executări pe anul 2007,

reținându-se în acest sens că, întrucât hotărârea pe fondul cauzei a fost

pronunțată în anul 2007, în mod corect, soluția a fost înregistrată în

registrul de executări penale din anul 2007. Mandatul de executare a pedepsei a

fost însă emis în anul 2008, după rămânerea definitivă a hotărârii instanței de

fond și era firesc să fie menționat în registrul din 2007, unde era

înregistrată soluția pronunțată pe fondul cauzei.

Pentru motivele arătate mai sus,

apreciind sentința primei instanțe ca fiind legală și temeinică, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a

respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul C.A.

Și împotriva acestei decizii a

formulat recurs contestatorul C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 63037/3/2010.

La termenul fixat pentru soluționarea

recursului, 10 octombrie 2011, reprezentantul parchetului a invocat, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen.,

excepția ^admisibilității recursului declarat de contestator.

Analizând recursul declarat de

contestator, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului stabilit

prin art. 129 din Constituția României, privind exercitarea căilor de atac în

condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la

justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

. Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem

coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate

obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual

penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al

hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea

specială, Titlul II, cap. III, sec. I și II C. proc. pen., admisibilitatea

căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor

legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile

a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de

declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefînitive, determinate de lege.

Limitând calea de atac menționată, exclusiv,

la hotărârile nedefînitive determinate de lege, Codul de procedură penală a

stabilit principiul unicității acesteia.

În cauză, se constată că recurentul

contestatorul a formulat cerere de recurs împotriva unei hotărâri

nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, recursul

declarat neînrrunind cerințele textului de lege menționat, încălcând principiul

unicității acestei căi de atac și, ca atare, nefiind admisibil.

Or, recunoașterea unei căi de atac în

alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced,

constatându-se că, în cauză recurentul a formulat recurs împotriva unei

hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac,

potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi

respins, ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de contestatorul C.A. împotriva Deciziei penale nr. 824/R din 11

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul contestator la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10

octombrie 2011.