ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3522/2011

Asupra recursului de față, în baza actelor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 97 din 7 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 63037/3/2010, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de petentul condamnat C. (V.) A., în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu privire la sentința penală nr. 1589 din 30 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, prin cererea înregistrată la instanța de fond sub nr. 63037/3/2010, contestatorul a solicitat ca instanța să dispună aplicarea Legii nr. 202/2010 cu referire la cauza în care a fost cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. a) și f) C. pen., arătând că se află încarcerat la P.R.M.S.

București - Jilava, în executarea unei pedepse de 9 ani închisoare. Din referatul întocmit de biroul executările penale a reieșit faptul că sentința penală nr. 1589/2007 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 2786 din 15 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, neexistând modificări în căile de atac. Ca urmare, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii din 17 septembrie 2008 pentru pedeapsa principală de 9 ani închisoare, pe care persoana condamnată urma să o execute de la 19 septembrie 2008 la 31 ianuarie 2006, dispunându-se scăderea unui număr de 596 de zile. În aceste condiții, după apariția Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, petentul condamnat s-a adresat instanței de executare,.

solicitând rejudecarea cauzei sale, în temeiul actului normativ menționat și aplicarea dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii faptei. S-a reținut faptul că petentul condamnat a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, în contextul în care la data intrării în vigoarea a acestei legi fusese deja condamnat la o pedeapsă de 9 ani închisoare în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. Deși în susținerea cererii sale, petentul condamnat a făcut referire la dispozițiile art. 458 C. proc. pen. referitoare la intervenirea unei legi penale noi, instanța a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, potrivit art. 458 alin. (1) C. proc. pen.: „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 12, 14 și 15 C. pen." Prin urmare, pentru incidența în cauză a dispozițiilor art. 458 C. proc. pen. era necesară intrarea în vigoare a unei legi prin care sunt dezmcriminate fapte pentru care s-a dispus condamnarea prin hotărâre definitivă sau sunt stabilite alte limite de pedeapsă. Criteriile pe baza cărora se poate determina o lege penală mai favorabilă sunt cele relative la modificarea condițiilor de incriminare, la modificarea condițiilor de tragere la răspundere penală, precum și la modificarea regimului sancționator.

Potrivit art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen. „până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală." Prin urmare, s-a reținut că pentru aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoașterii vinovăției, cauza trebuie să se afle în curs de judecată și să nu fi fost depășit momentul de începere a cercetării judecătorești. În măsura în care hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu ar mai putea fi incidență. Fiind vorba de o normă procesuală și nu de o normă de drept substanțial, în cauză este incident principiul aplicării imediate a legii noi.

In consecință, aplicarea dispozițiilor art. 320 C. proc. pen. cauzelor soluționate în mod definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală. S-a mai reținut că petentul condamnat a făcut referire la prevederile art. 458 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 461 lit. d) C. proc. pen., însă cererea contestatorului nu poate fi primită. Faptul că după rămânerea definitivă a condamnării, Legea nr. 202/2010 a introdus art. 320 1 în C. proc. pen., prin care este reglementată posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul judecării în procedura de recunoaștere a vinovăției - ceea ce constituie o problemă de individualizare judiciară - nu înseamnă „o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară", în sensul art. 458 alin. (1) C. proc.

pen. și nici un „incident ivit în cursul executării". În consecință, s-a apreciat că în speță nu este vorba despre un caz de aplicare a legii penale mai favorabile, în condițiile art. 14 și 15 C.pen, astfel încât contestația la executare a fost respinsă ca inadmisibilă. În același sens s-a reținut că numai în măsura în care legiuitorul ar reglementa expres modificarea limitelor de pedeapsă prevăzute în legea specială, stabilind că pentru infracțiunea prev. de art. 175 lit. a) și f) C.pen pedeapsa ar fi închisoarea în limite inferioare celor existente în prezent, ar deveni incidente dispozițiile art. 458 C. proc. pen. referitoare la intervenirea unei legi penale noi. Posibilitatea reducerii pedepselor prevăzute de lege ca urmare a conduitei adoptate pe parcursul procesului penal era reglementată și la momentul pronunțării sentinței penale nr. 1589 din 30 noiembrie 2007, instanța având posibilitatea reținerii de circumstanțe atenuante.

Reținerea de circumstanțe atenuante în condițiile art. 74 - 76 C. pen. sau reducerea cu o treime a limitelor pedepsei prevăzute de lege în condițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., nu înseamnă că sunt modificate limitele pedepselor prevăzute de lege, o asemenea modificare fiind de competența exclusivă a legiuitorului. Totodată, instanța a reținut că numai apariția unor dispoziții legale mai favorabile privind pedepsele aplicabile, după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești face admisibilă contestația la executare. Prin lege penală mai favorabilă, în sensul textului constituțional, vor fi înțelese orice dispoziții cu caracter penal cuprinse în legi sau decrete, intervenită ulterior comiterii faptei și care, prin efectele sale, duce la crearea unei situații mai ușoare pentru făptuitor.

Legiuitorul constituțional a recurs la o noțiune generică, circumscrisă mai multor categorii de legi, toate având numitor comun caracterul mai favorabil pentru infractor. S-a mai reținut că excepția înscrisă în dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție se referă însă numai la legile penale de drept material, nu și la cele de procedură. Chiar dacă textul nu face o astfel de precizare, se impune a fi avut în vedere că excepția a fost introdusă tocmai pentru a nu bloca retroactivitatea legii substanțiale mai favorabile. Legea de procedură penală, potrivit unui principiu general acceptat, este supusă aplicării imediate a legii noi, neintrând sub incidența excepției înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituție.

în acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional respingând o excepție de neconstituționalitate care privea aplicarea în timp a prevederilor referitoare la mandatul european de arestare, conform art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. în motivarea acestei decizii s-a reținut că „aspectul că faptele pentru care sunt emise mandate europene de arestare pot fi anterioare intervenției noilor reglementări nu conferă normei criticate un caracter retroactiv, întrucât această vizează acte și raporturi de drept procesual, domeniu în care legea nouă este de imediată aplicare". (Curtea Constituțională, Decizia nr. 445 din 10 mai 2007 - M. Of.

nr. 318 din 11 mai 2007.) Cu referire la susținerile petentului condamnat, conform cu care a manifestat o poziție de recunoaștere a faptei în mod constant, fiind chiar persoana care a solicitat sprijinul organelor de poliție, instanța a reținut că nu pot fi total excluse situațiile în care incidența art. 14 C.pen să fie determinate chiar de o modificare a tratamentului sancționator prevăzut pentru circumstanțele atenuante. Spre exemplu, dacă în legea veche se prevedea că în cazul reținerii de circumstanțe atenuante pedeapsa se coboară sub minimul special, iar legea nouă prevede că se aplică o pedeapsă de cel mult 1/3 din limita maximă, ar fi posibil ca pedeapsa concret aplicată în baza legii vechi să depășească limita stabilită de legea nouă.

Instanța a reținut însă că, în cazul concret dedus judecății, aplicarea legii penale mai favorabile poate fi atrasă doar de modificarea tratamentului sancționator prevăzut pentru circumstanțele atenuante reținute de instanță în hotărârea de condamnare și nu de apariția unor noi circumstanțe atenuante, apreciind că faptul că legea nouă prevede o altă circumstanță atenuantă, neprevăzută în legea veche, dar care ar fi putut fi incidență în speță, este lipsit de relevanță. În consecință, s-a concluzionat că instanța care are competența de a face aplicarea art. 14 C. pen. nu poate reține și valorifica această circumstanță, deoarece în caz contrar ar fi încălcat principiul autorității de lucru judecat recunoscut hotărârilor definitive.

Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, a declarat recurs contestatorul C.A., solicitând casarea hotărârii apelate, iar pe fond admiterea contestației, cu motivarea că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis nu este complet, în sensul că nu este precizat locul de naștere corect, precum și numărul mandatului (care este greșit), astfel că se impune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Contestatorul a mai arătat că, la data de 19 septembrie 2008, a fost încarcerat la Poliția Iași și depus la Penitenciarul Iași, iar mandatul de executare a pedepsei a fost completat la data de 17 septembrie 2008; deopotrivă că, la momentul încarcerării a constatat că locul nașterii menționat în mandat nu corespunde cu cel trecut pe cartea de identitate și că anul înregistrat în registrul de executări penale este anul 2007, iar nu anul 2008. De asemenea, a arătat că este discriminat întrucât cu rea credință nu s-a ținut cont de prevederile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., în condițiile în care pe rolul instanțelor există dosare în care sunt cercetate fapte săvârșite la aceeași dată cu fapta pentru care el este condamnat, dosare nesoluționate, în care inculpați pot beneficia de 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. Prin Decizia penală nr. 824/R din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respins recursul contestatorului, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit disp.art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii penale se poate face în cazul în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice afla cauza de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării pedepsei. Totodată, potrivit disp.

art. 15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară iar sancțiunea aplicată era mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul executat din pedeapsă, se poate dispune fie reducerea, fie menținerea pedepsei. În consecință, s-a apreciat că dispozițiile art. 320 1 din Legea nr. 202/2010 invocate de către condamnat, ca și cauză de micșorare a pedepsei, nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, pentru aplicarea procedurii de judecată în cazul recunoașterii vinovăției, cauza trebuie să se afle în curs de judecată și să nu fi fost depășit momentul de începere a cercetării judecătorești.

în măsura în care hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu mai poate fi incidență. Fiind o normă procesuală și nu de o normă de drept substanțial, în cauză este incident principiul aplicării imediate a legii noi. In consecință, aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. cauzelor soluționate în mod definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar reprezenta o formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală. Ținând seama de condițiile prevăzute de art. 15 C. pen. și de infracțiunea pentru care contestatorul a fost condamnat, instanța de recurs a constatat că nu a intervenit nicio modificare a tratamentului sancționator, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel încât, în mod corect, Tribunalul a apreciat că în cauză nu este incident art. 461 C. proc.

pen. Cu privire la împrejurarea învederată de contestator și anume că mandatul de executare a pedepsei închisorii emis nu este complet, în sensul că nu este precizat locul de naștere corect, Curtea a constatat că prin încheierea de ședință din 02 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a, eroarea a fost îndreptată, dispunându-se trecerea în mandatul de executare a pedepsei a locului de naștere corect, respectiv, loc. Păncești, județul Bacău.

Totodată, a reținut ca neîntemeiată critica contestatorului potrivit căreia mandatul de executare a pedepsei a fost emis în 2008, dar a fost înregistrat în registrul de executări pe anul 2007, reținându-se în acest sens că, întrucât hotărârea pe fondul cauzei a fost pronunțată în anul 2007, în mod corect, soluția a fost înregistrată în registrul de executări penale din anul 2007. Mandatul de executare a pedepsei a fost însă emis în anul 2008, după rămânerea definitivă a hotărârii instanței de fond și era firesc să fie menționat în registrul din 2007, unde era înregistrată soluția pronunțată pe fondul cauzei. Pentru motivele arătate mai sus, apreciind sentința primei instanțe ca fiind legală și temeinică, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul C.A. Și împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 63037/3/2010. La termenul fixat pentru soluționarea recursului, 10 octombrie 2011, reprezentantul parchetului a invocat, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., excepția ^admisibilității recursului declarat de contestator.

Analizând recursul declarat de contestator, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a . Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, cap. III, sec. I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefînitive, determinate de lege. Limitând calea de atac menționată, exclusiv, la hotărârile nedefînitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia.

În cauză, se constată că recurentul contestatorul a formulat cerere de recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, recursul declarat neînrrunind cerințele textului de lege menționat, încălcând principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nefiind admisibil. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., recursul va fi respins, ca inadmisibil. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.A. împotriva Deciziei penale nr. 824/R din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 octombrie 2011.