ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2009/2014

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor aflate la dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 279 din data de 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 22823/3/2012 s-a dispus în baza art. 11 alin. (2) lit. a) cu aplic. art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatei P.C. pentru infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 4 mai 2009 partea vătămată L.Ș.M., în calitate de administrator al SC I.C.S. SRL a sesizat lucrătorii de poliție din cadrul Poliției Sector 6 - Serviciul de Investigare a Fraudelor cu o plângere prin care a solicitat cercetarea numitei P.C., administratorul SC G.C.C. SRL, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

Din plângerea și declarația reprezentantei părții vătămate a rezultat că, în perioada septembrie - octombrie 2008, în baza relațiilor comerciale preexistente, societatea pe care o administra a livrat către societatea administrată cartele telefonice, operațiunile comerciale regăsindu-se în facturile fiscale din 1 octombrie 2008, 26 septembrie 2008 și 24 septembrie 2008.

Conform acestor facturi, partea vătămată a livrat cartele telefonice în valoare de 325.475,21 RON.

La data de 5 octombrie 2008, între cele două părți a intervenit un angajament de plată eșalonată, cu ultim termen scadent pe 19 noiembrie 2008, acordul fiind încheiat la inițiativa învinuitei.

Din declarația numitei L.Ș. a rezultat: "ca garanție a plăților angajații SC G.C.C., prin administratorul societății P.C. și conform contractului încheiat cu compania debitoare, a emis fila CEC x, în baza acordului încheiat la data de 5 octombrie 2008".

Reprezentanta părții vătămate a declarat că la data de 4 martie 2009, fila CEC completată de mână a fost introdusă la plată fiind refuzată "din lipsa disponibilului, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare".

Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 779/P/2010 din 13 martie 2012 s-a dispus, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei P.C. pentru săv. infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. Prin același act, în baza art. 38 C. proc. pen. și art. 42 alin. (1) rap. la art. 45 C. proc. pen. s-a mai dispus disjungerea cauzei sub aspectul săv. infr. prev. de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 și declinarea competenței de soluționare a dosarului nou format în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București.

Împotriva soluției a formulat plângere SC I.C.S. SRL arătând argumentele pentru care a considerat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Prin Rezoluția nr. 903/II-2/2012 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul București, plângerea petentei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestor soluții, petenta a formulat plângere la instanța de judecată, plângere admisă prin încheierea din 5 octombrie 2012, cauza fiind reținută spre soluționare sub aspectul infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

S-a procedat la administrarea de probatorii: audierea inculpatei, audierea martorului M.B., administrarea probei cu înscrisuri.

Față de situația de fapt expusă mai sus, tribunalul a apreciat că se impune achitarea inculpatei P.C. pentru infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., în baza art. 11 alin. (2) lit. a) cu aplic. art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru următoarele considerente:

Între părți au mai existat anterior relații comerciale, fără a interveni probleme.

La momentul încheierii contractului și la momentul predării instrumentelor de plată ca garanție, firma inculpatei avea disponibil în cont, după cum a rezultat din înscrisurile depuse.

Chiar și ulterior apariției problemelor inculpata a încercat să remedieze situația existentă, efectuând o plată parțială.

Cauza neplății în integralitate nu o constituie inducerea în eroare, ci blocajul financiar în care a intrat firma inculpatei, blocaj cauzat de întârzierile la plată din partea unor debitori ai firmei, dar și furturilor repetate, comise în dauna societății inculpatei.

În lipsa oricăror manopere dolosive (care nu s-au conturat în dosarul de față), neexecutarea unor obligații comerciale nu este o faptă prevăzută de legea penală.

împotriva acestei sentințe a declarat apel SC I.C.S. SRL prin reprezentant L.Ș.M. criticând soluția instanței sub aspectul temeiniciei, arătând că prima instanță a făcut o apreciere greșită a probatoriului administrat, întrucât nu a avut în vedere faptul că inculpata și-a schimbat numărul de telefon, a avut lichidități în perioada imediat următoare datei la care a încheiat acordul de conciliere și până la introducerea filei cec, dar nu a vrut sa plătească facturile restante.

În esență, apelanta a arătat că relațiile comerciale anterioare nu au avut ca scop decât câștigarea încrederii societății cocontractante, inculpata inducând în eroare partea civilă cu privire la buna sa credință în desfășurarea acestor relații, iar comportamentul ulterior, plățile minore, încheierea unui acord de conciliere și emiterea unei file cec drept garanție nu au avut alt scop decât menținerea în eroare a acesteia.

Prin Decizia penală nr. 378/A din 16 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta parte civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ș.M. împotriva Sentinței penale nr. 279F din 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 22823/3/2012.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a constatat cu precădere că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt ce rezultă din probele administrate, respectiv faptul că în perioada septembrie - octombrie 2008, între SC I.C.S. SRL și SC G.C.C. SRL al cărei reprezentant legal era inculpata P.C. s-au derulat relații comerciale, partea civilă livrând societății administrate de inculpată, cartele telefonice.

La data de 5 octombrie 2008, între cele două părți a intervenit un angajament de plată eșalonată, cu ultim termen scadent pe 19 noiembrie 2008, vizând plata facturilor fiscale din 1 octombrie 2008, 26 septembrie 2008 și 24 septembrie 2008, în valoare de 325.475,21 RON, ocazie cu care societatea administrată de inculpată a emis fila CEC x, în scopul de a garanta plata.

Urmare a faptului că SC G.C.C. SRL nu a efectuat benevol plata, la data de 4 martie 2009 fila cec a fost introdusă la plată fiind refuzată pentru lipsa disponibilului.

De altfel, apelanta nu a contestat situația de fapt reținută, aceasta rezultând în mod neîndoielnic din înscrisurile existente în materialitatea lor la dosar.

În esență, ceea ce contestă apelanta este aprecierea primei instanțe asupra intenției cu care a acționat inculpata, chestiune de fapt ce produce consecințe în ceea ce privește răspunderea penală și încadrarea juridică a faptelor.

Reevaluând materialul probator în aprecierea voinței cu care a acționat inculpata, Curtea a constatat că în derularea relațiilor comerciale dintre părți trebuie analizată atât intenția cu care a acționat inculpata la momentul neachitării la scadență a facturilor respective, cât și scopul în care a emis fila cec refuzată la plată.

Este unanim acceptat de doctrina de specialitate și de practica judiciară în materie că atitudinea psihică a subiectului activ al infracțiunii de înșelăciune, respectiv voința de a săvârși fapta și conștiința caracterului și urmărilor acesteia, ca temei al imputabilității intrând sub incidența legii penale, nu pot fi stabilite ca atare, elementul subiectiv neavând o existență materială obiectivă, ci se deduce din acțiunile exterioare în care acesta se materializează, poziția subiectivă a unei persoane în raport de consecința acțiunilor sale, oglindindu-se în chiar modul în care aceasta acționează.

Cu privire la încheierea și derularea contractului de livrare, în mod just a statuat prima instanță că în absența unor manopere dolosive, frauduloase, a prezentării unei fapte adevărate ca fiind mincinoasă sau a unei fapte mincinoase ca fiind adevărată, astfel încât să inducă în eroare partea civilă la momentul livrării cartelelor telefonice, ori ulterior, nu suntem în prezența infracțiunii de înșelăciune în convenții, lipsind caracterul penal al faptei, chiar dacă societatea administrată de inculpată nu și-a onorat obligația de plată, ci a unei alte forme de răspundere - civilă/comercială - pentru neexecutarea clauzelor contractuale.

Astfel, în mod corect prima instanță a avut în vedere la stabilirea bunei-credințe a inculpatei, cauzele care au condus la neonorarea obligației de plată, respectiv contractele în derulare în raport de care se poate aprecia că inculpata ar fi dispus de sumele necesare executării obligației în contextul în care derularea acestora ar fi decurs corespunzător, precum și faptul că societatea administrată de inculpată a fost păgubită prin sustrageri repetate. Buna-credință a inculpatei reiese și din aceea că a făcut demersuri ulterioare în vederea îndeplinirii obligației contractuale prin eșalonarea plății cu acordul părții civile.

În ceea ce privește emiterea filei cec cu scopul de a garanta respectarea condițiilor de plată eșalonată, situație ce poate fi asimilată, în opinia Curții, celei avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. IX din 24 octombrie 2005 dată în recurs în interesul legii, respectiv acceptarea unui cec cu titlu de garanție este de natură a transfera asupra părții vătămate riscul de nu încasa suma de plată, în contextul în care partea civilă știa la momentul înmânării acestuia că pentru valorificarea lui nu exista acoperirea necesară, acceptând posibilitatea ca emitentul să nu dețină provizionul necesar nici la momentul introducerii la plată. De altfel, chiar beneficiarul cecului este în culpă în contextul în care a acceptat folosirea cecului ca mijloc de garanție, deși acesta este prin excelență un instrument de plată.

Aceste elemente obiective au fost de natură a întemeia convingerea Curții în sensul că inculpata nu a avut intenția de a induce în eroare partea civilă cu privire la bonitatea firmei sale nici cu ocazia încheierii și derulării contractului de livrare și nici prin emiterea filei CEC.

În esența infracțiunii de înșelăciune este ca prin acțiunea făptuitorului să se creeze victimei o falsă reprezentare asupra unei situații, reprezentare determinantă în luarea unei dispoziții patrimoniale cu caracter păgubitor pentru victimă, însă din nicio împrejurare nu se poate reține că inculpata a acționat cu intenție frauduloasă, respectiv având predictibilitatea lipsei de lichidități.

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că faptele săvârșite de inculpată s-ar putea încadra în dispozițiile art. 84 din Legea nr. 59/1934, infracțiune față de care s-a dispus declinarea în vederea continuării cercetărilor, neputând face obiectul cauzei de față.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 23 decembrie 2013, partea civilă SC E.C.S. SRL prin administrator L.Ș.M., invocând prevederile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și 18 C. proc. pen., însă fără a depune motivele de recurs, conform art. 385 pct. 10 alin. (2) C. proc. pen.

Înalta Curte, analizând recursul declarat atât prin prisma motivelor de casare invocate, cât și din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în raport cu conținutul actelor și lucrărilor de la dosar constată că recursul părții civile este nefondat.

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

În consecință, analiza cazurilor de casare se va realiza în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 385

3

, art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

Astfel, conform art. 385

10

C. proc. pen. recursul trebuie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate condițiile prevăzute anterior, instanța ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Or, în speța de față, partea civilă a declarat recurs împotriva Deciziei penale nr. 378/A din 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, invocând prevederile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și 18 C. proc. pen., însă fără a depune motivele de recurs conform art. 385 pct. 10 alin. (2) C. proc. pen., așa cum a susținut prin cererea de recurs.

În consecință, Înalta Curte va analiza recursul declarat numai prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu conform art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Analizând cazurile de casare care se iau în considerare întotdeauna din oficiu, cele prevăzute la art. 385

9

alin. (1) pct. 1, 3 - 6 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezența niciunui motiv care să se circumscrie cazurilor de casare arătate mai sus și anume:

De asemenea, prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel, cazurile de casare invocate formal de recurenta parte civilă prin cererea de recurs, respectiv art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și 18 C. proc. pen. au fost abrogate prin Legea nr. 2/2013.

Față de aceste considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarate de declarat de partea civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ș.M. împotriva Deciziei penale nr. 378/A din 16 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta parte civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ș.M. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată P.C., în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ș.M. împotriva Deciziei penale nr. 378/A din 16 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurenta parte civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ș.M. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată P.C., în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2014.

Procesat de GGC - AS