AFFAIRE YAKIȘAN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

06.03.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE YAKIȘAN c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL YAKIȘAN c. TURCIA (solicitarea nr. 11339/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 martie 2007 DEFINITIVF 06/06/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 2 din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza YakMasan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Tulkens președinte Ms. Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze Zagrebelsky Mularoni, Popović, judecători și a dlui Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 februarie 2007, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 11339/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Erdo La 10 martie 2003, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( La 11 aprilie 2006, a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile formulate în art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (1) din Convenție. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). La 28 februarie 1994, reclamantul, suspectat de apartenență la PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), o organizație ilegală și de implicare în acte de violență care au avut loc la Tatvan, a fost arestat și pus în custodie de către ofițerii de securitate ai Tatvan. La 17 martie 1994, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii Tatvan. În aceeași zi, el s-a prezentat în fața judecătorului de pace al lui Tatvan, care a ordonat arestarea sa provizorie, printr-un act de acuzare din 28 martie 1994, procurorul din apropierea Curții de Securitate a statului Diyarbakr (inclusiv curtea de siguranță a statului) l-a acuzat pe reclamant, precum și pe alte 20 de persoane de apartenență la PKK, infracțiune prevăzută la art. 125 din Codul penal 10. La 18 iunie 1998, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la pedeapsa cu moartea, în conformitate cu art. 125 din Codul Penal. Apoi, ea a comunicat această pedeapsă în detenție pe viață. 11. În perioada care precedă condamnarea reclamantului, toate cererile de eliberare provizorie formulate la audierile avocatului reclamantului au fost respinse. Având în vedere infracțiunea reprobabilă și starea probelor 12. La 8 martie 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Curții de Securitate a statului. La 6 iulie 1999, cele două cauze conexe au fost anexate. 14. Începând de la această dată, în timpul audierilor, toate cererile de eliberare provizorie formulate de avocatul reclamantului au fost încă în culpă, ținând cont de infracțiunea reprobabilă și de starea probelor 15. La 19 octombrie 2000, Curtea de Securitate a statului, care se pronunță prin trimitere, l-a condamnat din nou pe reclamant la pedeapsa cu moartea, care a fost ulterior transformată într-o pedeapsă cu închisoarea pe viață. 16. Prin hotărârea din 13 iunie 2001, Curtea de Casație a primit recursul și a pronunțat hotărârea din 19 octombrie 2000. 17. La 16 iunie 2004 a intrat în vigoare legea nr. 5190 prevăzând, printre altele, abolirea cursurilor de securitate ale statului. Astfel, dosarul reclamantului a fost transferat în fața Curții de Assese de Diyarbakar. 18. Până în prezent, procedura este în continuare pendinte în fața Curții de Assese de la Diyarbakr. În această perioadă, consiliul reclamantului a solicitat fiecărei audieri eliberarea provizorie a reclamantului, care a fost refuzată în special în ceea ce privește natura încălcării și starea probelor. 5 alin. (3) din Convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența persoanei în cauză la audiere. Cu privire la admisibilitate 20. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Continuarea investigațiilor și starea probelor au constituit elemente suficient de importante pentru a respinge cererile de extindere și consideră că menținerea în detenție a reclamantului a fost necesară și instanțele interne care au stat la baza excluderii cererilor formulate în acest sens și concluzionează că perioada de detenție a reclamantului nu a fost excesivă. Guvernul susține, de asemenea, că, în cazul în care reclamantul s-a considerat a fi lezat, acesta avea posibilitatea, în temeiul Legii nr. 466, de a introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul care rezultă din deținerea sa. 22. Reclamantul contestă aceste argumente. 23. Curtea constată de la bun început că reclamantul se plânge de presupusa durată excesivă a detenției sale, și nu de lipsa unei căi de drept care să permită obținerea unei despăgubiri pentru detenția sa. Prin urmare, cauza sa intră sub incidența articolului 5 alineatul (3) din Convenție, în timp ce calea de atac invocată de guvern privește numai art. 5 (a se vedea Ya , Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 319-A, p. 17, § 44, și Tekin și Baltaș c. Turcia, n 42554/98 și 42581/98, § 25, 7 februarie 2006). 24. Curtea amintește că termenul final al perioadei menționate la art. 3 este Labita c. Italia [GC], nr 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV). 25. În speță, prima perioadă în litigiu a detenției reclamantului a început la 28 februarie 1994, data arestării sale și s-a încheiat la 18 iunie 1998 cu condamnarea sa. Astfel, a durat patru ani, trei luni și douăzeci de zile. După această dată, recurentul a fost deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente (a se vedea I.A. c. Franța, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VII, § 98, Baltac. Turcia, nr. 495/02, Hotărârea din 18 iulie 2006). 26. Începând cu 8 martie 1999, data la care Curtea de Casație a infirmat Hotărârea din 18 iunie 1998, examinarea cauzei a preluat în fața Curții de Securitate a statului și a doua perioadă de detenție provizorie, în sensul articolului 5 litera (c) din convenție, a început. 27. Aceasta s-a încheiat la 19 octombrie 2000, când Curtea l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul penal. Această a doua perioadă a durat un an, șapte luni și zece zile. Cu toate acestea, Curtea constată că, la 19 octombrie 2000, reclamantul se afla deja în detenție de șase ani, șase luni și douăzeci de zile. 28. Apoi, începând cu 13 iunie 2001, data la care Curtea de Casație a rupt hotărârea din 19 octombrie 2000, examinarea cazului a preluat în fața Curții de Securitate a statului și a treia perioadă de detenție provizorie, în sensul art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, a început. Ea nu s-a încheiat încă, mai mult de cinci ani și jumătate mai târziu. În total, reclamantul a petrecut 11 ani și aproximativ 7 luni în detenție provizorie. 29. Curtea amintește că, în primul rând, revine autorităților judiciare naționale obligația de a se asigura că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rezonabilității. În acest scop, trebuie examinate toate circumstanțele care ar putea dezvălui sau exclude existența unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport cu privire la aceasta în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, punctul 154). 30. În această privință, persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar, după o anumită perioadă de timp, nu mai este suficientă; Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul în care autoritățile naționale competente se dovedesc a fi mai relevante și suficient de importante, aceasta caută, în plus, dacă autoritățile naționale competente au depus o măsură specială pentru continuarea procedurii (a se vedea, printre altele, Mansur c. Turcia, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, mai puțin 52, Ali H mair Polat c. Turcia, nr. 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005, și Baltac 31. Din elementele dosarului reiese că instanțele naționale au respins cererile de extindere repetate ale reclamantului și au decis menținerea sa în detenție pe baza unor formule aproape identice sau chiar stereotipate, astfel încât natura infracțiunii reproșate și a stării probelor mai sus (punctele 11, 14 și 18). 32. Or, în opinia Curții, în cazul în care statul de probă poate să se înțeleagă ca indicând existența și persistența unor indicii grave de vinovăție și în cazul în care, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, în speță, ele nu pot justifica, singure, menținerea în detenție a reclamantului pentru o perioadă atât de lungă (Ali H În aceste circumstanțe, având în vedere durata îndelungată a detenției provizorii a reclamantului, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND admisibilitatea 34. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 35. Guvernul se opune acestei afirmații. 36. În primul rând, Curtea constată că motivul întemeiat pe durata procedurii penale nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 3 din convenție și, în plus, nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Guvernul consideră că, având în vedere circumstanțele cazului, durata procedurii nu poate fi considerată rezonabilă și subliniază în acest sens complexitatea cazului privind mai mulți coinculpați și natura sarcinilor care îl împovărează pe solicitant. În cele din urmă, potrivit guvernului, nicio perioadă de inactivitate sau de neglijență nu ar fi imputată autorităților interne. 38. Reclamantul nu se pronunță. 39. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început cu arestarea reclamantului la 28 februarie 1994; procedura fiind încă în curs de desfășurare, a durat până în prezent aproape 13 ani pentru trei instanțe judiciare, și anume Curtea de Securitate a statului și Curtea de Assesie care l-a înlocuit, precum și Curtea de Casație. 40. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 2544/94, § 67, CEDO 1999-II). 41. Comisia constată că, pe parcursul întregii proceduri, reclamantul a fost menținut în detenție, care impune tribunalelor responsabile cu cauza o diligență specială pentru administrarea justiției în cel mai scurt timp posibil (a se vedea Kalachnikov c. Rusia, nr 47095/99, § 132, CEDH 2002-VI, și, mai recent, Temel și Tașkan c. Turcia, nr. 40559/98, § 75, 30 iunie 2005). 42. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi, citată anterior, șetin A În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 44. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 45. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 48. Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei detenției provizorii și a procedurii, că nu compensează suficient constatarea încălcării (a se vedea în special Kudła Polonia [GC], nr 30210/96, § 165, CEDO 2000-XI și Acunbay Turcia, nr 61442/00 și 61445/00, § 70, 31 mai 2005). Curtea constată că, potrivit informațiilor furnizate de părți, cauza este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne după aproape 13 ani și că reclamantul este încă în detenție (a se vedea punctele 18, 28 și 39 de mai sus). În cazul de față, dacă este încă cazul, Curtea consideră că o modalitate adecvată de a pune capăt încălcării constatate ar fi să se finalizeze procesul cât mai curând posibil, ținând seama de cerințele unei bune administrări a justiției, sau să se elibereze reclamantul în timpul procedurii, astfel cum se prevede la art. 5 alineatul (3) din convenție. Reclamantul solicită 7 700 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții. În acest scop, acesta prezintă un număr orar. 51. Guvernul contestă această sumă. 52. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1 500 EUR reclamantului, toate costurile. Interese moratorii 53. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, CĂTRE UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile A declarat că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție Spune că 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii de euro) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate anterior, pentru a fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Tulkens Grefier Președinte