Tayfun Yayan împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (n o 9043/03) direcționată împotriva Republicii Turcia și depusă de un cetățean al acestui stat, Domnul Tayfun Yayan (« reclamantul »), care a sesizat Curtea pe 24 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de avocata M.N. Terzi, avocat la Izmir. Guvernul turc (« Guvernul ») nu a desemnat un agent în vederea procedurii de judecată la Curt.

Pe 19 septembrie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului prețurile trase din absența comunicării avizului procurorului general la Curtea de Casație și din imposibilitatea de a interoga un martor. Prevalând pe articolul 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 28 mai 2001, reclamantul și un co-inculpat au fost arestați și plasați în arest preventiv pentru furt cu armă albă. Conform procese-verbale de arestare intocmit în aceeași zi, reclamantul a fost arestat în posesia obiectului furat și a unui cuțit.

În aceeași zi, victima furtului a depus plângere și a susținut că reclamantul-i pusese cuțitul la gât, în timp ce complice-și smulgea lanțul de aur pe care-l purtă la gât.

Pe 29 mai 2001 s-a intocmit un proces-verbal de identificare potrivit căruia victima l-a identificat pe reclamant și pe acolitului ca fiind autorii agresiunii de care fusese victimă.

În aceeași zi s-a adunat declarația în arest preventiv a reclamantului, care a negat faptele imputate și a susținut că furtul în litigiu fusese comis de co-inculpat, iar el însuși fugise de la fața locului doar din frică.

În cursul aceleiași zile s-a adunat declarația co-inculpatului, care a susținut că acționase fără premeditate și că reclamantul nu participase la furt dar se mulțumise să fugă de la fața locului.

După aceea, reclamantul și co-inculpatul au fost trimiși în fața judecătorului asessor la tribunalul corecțional din Izmir, care a procedat la audiere lor. Cu această ocazie, judecătorul a reamintit drepturile inculpaților, care au precizat că nu doresc să fie asistenți de avocat ci doresc să-și asigure singuri apărarea. Reclamantul a negat din nou faptele imputate și și-a confirmat declarația din arest preventiv. Co-inculpatul a declarat că reclamantul nu-și folosise cuțitul împotriva victimei.

După ce i-a audiat pe inculpați, judecătorul a pronunțat plasarea lor în arest la dispoziție. Din proces-verbala de audiere rezultă că familiile inculpaților au fost informate privind faptele.

Pe 6 iunie 2001, procurorul din Izmir a inculpat inculpaților pentru detronat și a cerut condamnarea lor în temeiul articolelor 497 § 1 și 522 din codul penal. În actul de acuzare, s-a referit la declarațiile victimei care îl puneau în cauză pe reclamant și a estimat că declarațiile co-inculpatului erau destinate să protejeze reclamantul.

În cursul ședinței din 18 iulie 2001 în fața curții cu juri din Izmir, inculpaților, asistenți de avocații lor, au declarat că nu doresc să fie reprezentați și doresc să-și asigure singuri apărarea. Reclamantul a negat că luase o parte activă în comiterea infracțiunii și și-a repetat declarațiile făcute în cursul arestării preventive și în fața judecătorului asessor. De asemenea, co-inculpatul și-a repetat că reclamantul nu era implicat. Curtea a procedat de asemenea la audirea victimei, care a declarat că-și fuse intocmit declarația inițială sub șoc și că reclamantul nu-i pusese cuțitul la gât ci ținuse cuțitul la mână. Judecătorul a interogat victima. După ce efectuase lectura elementelor de probă, a cerut inculpaților comentariile lor. Aceștia au declarat că nu au nimic de spus. Co-inculpatul reclamantului a cerut ca martorul să depună din nou după ce consecințele penale și juridice ale acuzațiilor aduse împotriva inculpaților i se reamintiseră. Curtea nu i-a admis cererea. Avocatul reclamantului a cerut eliberarea sa și lărgirea investigației preliminare, în special pentru a efectua o expertiză și o prelevare de amprente pe cuțitul în cauză. Cererile au fost respinse.

Pe 29 august 2001, curtea cu juri a procedat la audirea polițiștilor care arestaseră reclamantul și a unui martor al apărării. Acesta din urmă a declarat că asistase la furt și că acesta fusese comis de co-inculpatul reclamantului.

La o dată neprecizată, reclamantul a depus o memoriala în apărare în care a negat că luase o parte activă în comiterea infracțiunii. A contestat astfel declarațiile victimei, subliniind caracterul lor contradictoriu.

Pe 10 octombrie 2001, în pledoaria sa în apărare, avocatul reclamantului a susținut că faptele litigioase nu puteau fi calificate drept detonare dar constituiau, la mai mult, un furt prin sarcas din care reclamantul nu putea fi ținut responsabil deoarece nu participase activ. Reclamantul la rândul lui a subliniat caracterul contradictoriu al declarațiilor victimei.

La încheierea acestei ședințe, curtea cu juri l-a găsit pe reclamant vinovat de detonare și l-a condamnat la o pedeapsă de doisprezece ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 497 § 1 din codul penal. Pentru a o face, s-a bazat în special pe declarațiile inculpaților, victimei și martoților, precum și pe raporturile legale și medico-legale, și proces-verbala de identificare – elemente de probă pe care le-a calificat drept concordante. A estimat de altfel că utilizarea unei arme făcea ca infracțiunea să depășească pragul simplului furt și să constituie o detonare cu armă.

Reclamantul s-a recurtat la casație.

Pe 21 ianuarie 2002, procurorul general la Curtea de Casație adopta un aviz asupra recursului prin care cerea acestei curți să confirme hotărârea de primă instanță.

În cursul ședinței din 11 februarie 2002, avizul a fost trecut la dosarul cauzei și s-a procedat la lectura sa în cursul ședinței.

Pe 26 iunie 2002, Curtea de Casație, statuând în ședință publică, confirma decizia de primă instanță. Această ședință s-a desfășurat în absența avocatul reclamantului.

Pe 23 august 2002, hotărârea Curții de Casație a fost trecută la dosarul instanței de primă instanță.

Pe 20 iulie 2005, biroul de executare la parchetul din Izmir sesiza curtea cu juri cu o cerere de adaptare a condamnării reclamantului ținând seama de legea n o 5237 (care aduce reformed codului penal).

Pe 27 decembrie 2005, curtea cu juri adopta o decizie suplimentară privind cazul reclamantului ca urmare a intrării în vigoare a noului cod penal, care prevedea dispoziții mai blânde. Potrivit acestei hotărâri, curtea cu juri purta pedeapsa reclamantului la opt ani și patru luni. A hotărât astfel după ce asculrase avocatul reclamantului, care ceruse aplicarea dispozițiilor legii mai blânde în cazul reclamantului și după ce procedase la examinarea faptelor litigioase ținând seama de noile dispoziții ale codului penal modificat.

Pe 29 decembrie 2005, reclamantul forma apel în fața Curții de Casație în baza articolului 305 din codul de procedură penală.

Potrivit informațiilor date de părți, cauza rămâne pendentă. II.

Potrivit articolului 7 § 2 din legea n o 5237 care aduce modificări codului penal, în caz de diferență între dispozițiile legislative în vigoare la data săvârșirii unei infracțiuni și cele intrate în vigoare după acea dată, este legea favorabilă care va fi aplicată autorului infracțiunii. 29. art. 9 din legea n o 5252 relativ la modalitățile de implementare și aplicare a codului penal poate în special să se citească după cum urmează : « Procedură relativ la aplicarea dispozițiilor favorabile În cazurile în care dispozițiile favorabile ale codului penal turc pot fi aplicate din oficiu cu privire la condamnări devenite definitive înainte de 1 st aprilie 2005, se poate statua și fără a ține o ședință. (...) Dispozițiile favorabile se determină prin aplicarea la fapte a ansamblului dispozițiilor relevante ale legilor anterioare și ulterioare, și compararea consecințelor care rezultă. »

Pe 31 ianuarie 2006, adunarea plenară a Curții de Casație adopta o hotărâre ale cărei pasaje relevante pot fi citite după cum urmează : « (...) art. 9 alineatul 3 din legea n o 5252 intitulat « Procedură relativ la aplicarea dispozițiilor favorabile » definește metoda la care recurge pentru a determina legea favorabilă după cum urmează « dispozițiile favorabile se determină prin aplicarea la fapte a ansamblului dispozițiilor relevante ale legilor anterioare și ulterioare, și compararea consecințelor care rezultă ». În virtutea acestui principiu, o procedură de modificare a unei hotărâri trecute în forță de lucruri judecate implică că consecințe distincte rezultă din aplicarea dispozițiilor relevante ale celor două legi (...) la faptele considerate ca fiind stabilite în hotărârea anterioară, și compararea lor. (...) cu privire la o hotărâre trecută în forță de lucruri judecate, în cadrul procedurii de modificare bazată pe legea intră în vigoare ulterior și conținând dispoziții favorabile, toate dispozițiile relevante ale celor două legi trebuie să fie determinate cu scopul de a fi aplicate la faptele considerate ca fiind stabilite de hotărârea anterioară. Această determinare nu necesită nici examinare, nici cercetare, nici discuție de probă și nici utilizare a puterii de apreciere ; Descriminalizarea infracțiunii, ridicarea responsabilității penale, În cazurile în care pedeapsa definită de hotărârea anterioară nu necesită examinare sau apreciere, Dosare : [Faptul că] cu legea ulterioară ; Elementele sau condițiile specifice ale infracțiunii au fost modificate, [Că este] necesar a fixa și estima pedeapsa luând în considerare articolul 61 din legea penală turcă n o 5237 pentru fixarea pedepsei, [Că este] necesar a dezbate faptele în baza articolului 61 din legea n o 5237 din cauza fixării pedepsei minime în hotărârea anterioară, [Că este] necesar a aprecia nivelurile de creștere și reducere, [faptul] că este în cauză alegerea unei pedepse alternative, [Că este] necesar a aprecia situațiile care necesită personalizarea pedepselor alternative sau a sancțiunii, În aceste cazuri, este convenabil a proceda la o apreciere ținând o ședință, (...) Cu toate acestea, chiar dacă se ține o ședință, nu trebuie uitat că această procedură este limitată la determinarea dispozițiilor favorabile ale legii ulterioare și la existența sau nu a condițiilor sale de aplicare (...). În cadrul procedurii care tinde la determinarea legii favorabile, nu trebuie ieșit din hotărârea anterioară, (...), se cuvine a se limita la determinarea legii favorabile. (...) » ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea 1. Privind excepțiile preliminare ale Guvernului

Guvernul invită Curtea să respingă cererea de față pentru nerespectare a termenului de șase luni. Subliniază că formularul cererii trimis de reclamant este datat 10 ianuarie 2003, în timp ce decizia internă definitivă a fost adoptată pe 26 iunie 2002. Guvernul contestă de asemenea calitatea de victimă a reclamantului. Potrivit acestuia, redeschiderea procedurii a reparat consecințele absența comunicării avizului procurorului general. De altfel, procedura penală demarate împotriva interesatului rămânând pendentă înaintea jurisdicțiilor interne, el estimează că acest pân trebuie respins pentru neepuizare a căilor de recurs interne.

Reclamantul contestă aceste argumente și precizează că procedura de « adaptare » nu implică în nici un fel o reexaminare a faptelor pe fond ci constă într-o măsură tehnică cu scopul de a compara pedepsele în vigoare în legea veche și noua, pentru a se asigura aplicarea pedepsei mai blânde.

Curtea reamintește în primul rând că, potrivit practicii sale constante, data introducerii unei cereri este aceea a primei comunicări a reclamantului prin care indică voia de a prezenta o cerere și dând unele indicații privind natura cererii ( Chalkley c. Regatul ‑ Unit (dec), n o 63831/00, 26 septembrie 2002). În speța, reclamantul a trimis prima sa comunicare prin fax la Curt pe 24 decembrie 2002, adică în șase luni după hotărârea Curții de Casație din 26 iunie 2002. Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului trasă din nerespectare a termenului de șase luni.

Curtea reamintește în continuare că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu e suficientă în principiu să-i retragă calitatea de « victimă » decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau de substanță, apoi reparat încălcarea Convenției ( Öztürk c. Turcia [MC], n o 22479/93, § 73, CEDO 1999 ‑ VI). În speța, la lectura documentelor dosarului, observă că condamnarea inițială a reclamantului a fost ridicată ca urmare a modificării codului penal. Astfel, după sesizarea Curții, cazul interesatului a făcut obiectul unui nou examen în fața jurisdicțiilor interne, care rămâne pendentă în fața lor. În acest sens, Curtea observă că curtea cu juri a adoptat o hotărâre suplimentară în cauză, aceasta după ce procedase la un examen al faptelor litigioase ținând seama de noile dispoziții ale codului penal rezultând din legea n o 5237.

Or, ținând seama de dispozițiile dreptului intern definind modalitățile de aplicare a dispozițiilor legislative mai blânde și în privința interpretării care i s-a dat de adunarea plenară a Curții de Casație (§30 mai sus), Curtea observă că procedura care tinde la aplicarea unei legi mai blânde la o hotărâre trecută în forță de lucruri judecate nu implică în mod necesar ținerea unei ședințe și pare limitată la examinarea dispozițiilor mai blânde aplicabile și la verificarea existenței condițiilor sale de aplicare.

Sigur, curtea cu juri a hotărât în cazul de față înainte ca adunarea plenară a Curții de Casație să se pronunțe. Cu toate acestea, competența sa, în circumstanțele de față, pare a fi fost limitată la aplicarea legii noi mai blânde, obiectul sesizării sale de parchet și singura cerere formulată de avocatul reclamantului în cursul ședinței de « adaptare » ( uyarlama durușmasi ). Procedura de adaptare implementată nu vizând decât verificarea existenței modalităților de aplicare a legii mai blânde, nu poate fi considerată ca fiind de natură a remedia situația de care se plânge reclamantul în măsura în care nu poate trece pentru a preveni sau repara toate consecințele unei proceduri penale de care a suferit direct consecințele ( mutatis mutandis Aslı Güneș c. Turcia (dec.), n o 53916/00, 13 mai 2004). Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului în acest sens.

În sfârșit, Curtea reamintește că epuizarea căilor de recurs interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în fața sa. Cu toate acestea, această regulă are excepții care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărui caz ( Baumann c. Franța , n o 33592/96, § 47, CEDO 2001 ‑ V ; Brusco c. Italia (dec.), n o 69789/01, CEDO 2001 ‑ IX). Subliniază de altfel că scopul acestei reguli este de a ménaja statelor posibilitatea de a remedia lipsurile susținute împotriva lor. Or, ținând seama de concluziile sale mai sus (paragraful 38), aceasta nu pare a fi cazul în speța. Prin urmare, Curtea respinge de asemenea aceasta excepție a Guvernului 2. Privind imposibilitatea de a interoga un martor de acuzare

Guvernul precizează că orice parte la o procedură penală are posibilitatea de a pune întrebări martoților, victimelor sau experților prezenți, aceasta prin intermediul judecătorului. De altfel, la încheierea fiecărei audiții, se cere dacă inculpatul are comentarii de făcut.

Reclamantul critică sistemul inchiziatorial și susține că dacă, în teorie, avocații se văd recunoscuți posibilitatea de a interoga victimele sau martorii prezenți, aceasta nu este cazul în practică ; judecătorii încurcând această posibilitate. Susține că în speța, contrar susținerilor Guvernului, judecătorul nu le-a cerut comentariile pe declarațiile victimei. Au fost deci privați de posibilitate de a o interoga.

Curtea estimează că se cuvine a examina în speța dacă reclamantul avea o posibilitate efectivă de a « interoga » sau « face interoga » victima. În acest sens, reamintește că potrivit jurisprudenței sale, nici litera nici spiritul articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție nu împiedică o persoană să renunțe din bunăvoință la garanții consacrate expres sau tacit, dar o asemenea renunțare trebuie să fie neambiguă și să nu se lovească de nici un interes public important ( Hâkansson și Sturesson c. Suedia , hotărâre din 21 februarie 1990, seria A n o 171, p. 20, § 66 ; Craxi c. Italia (n o 1) , n o 34896/97, § 91, 5 decembrie 2002).

În speța, observă că victima a comparu în fața curții cu juri și a fost interogată de judecătorul intern în cursul unei ședințe la care au participat reclamantul și avocatul acestuia. Or, la lectura procesului-verbal de ședință, este forțat să constat că nici reclamantul nici avocatul acestuia nu au formulat o cerere care să tindă la a o interoga sau a o « face interoga ». Nu rezultă nici din dosarul că ar fi formulat vreo obiecție împotriva unui pretins refuz de interogare care li s-ar fi opus de judecătorul intern. Curtea constată că reclamantul s-a abținut de a « face interoga » victima, chiar și atunci când, în baza dreptului intern, avea posibilitatea (a se vedea « drecht intern relevant » mai sus).

Rezultă că acest pân este manifestă nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Privind necomunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație

Curtea constată că restul cererii, privind necomunicarea avizului procurorului general la Curtea de Casație, nu este manifestă nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea reamintește a fi examinat prețuri identice cu cel prezentat de reclamant și a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza necomunicării avizului procurorului general la Curtea de Casație, ținând seama de natura observațiilor acestuia și de imposibilitate pentru un justițiabil de a le răspunde în scris (a se vedea printre mulți alții, Göç c. Turcia [MC], n o 36590/97, § 55, CEDO 2002 ‑ V ; Sağir c. Turcia , n o 37562/02, §§ 25 ‑ 27, 19 octombrie 2006 ; Özmen și alții c. Turcia , n o 9149/03, §§ 24 ‑ 27, 14 iunie 2007).

În speța, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt nici argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză ( Göç , citat mai sus § 55).

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul solicită 5 000 euro (EUR) ca titlu al prejudiciului moral suferit.

Guvernul contestă această pretenție.

Curtea estimează că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut. B. Honorarii și cheltuieli

Reclamantul solicită de asemenea 2 000 EUR pentru honorarii și cheltuielile suportate în fața Curții. Nu furnizează nici o justificare.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea honorariilor și cheltuielilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța, Curtea constată că reclamantul nu și-a defalcat pretenții în măsura în care nu furnizează nici un bilanț de lucru efectuat de avocatul său nici nu justifică cheltuielile pretinse. Deci, consideră că nu este motiv să i se aloce o sumă ca titlu al honorariilor și cheltuielilor. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la pânul tras din absența comunicării avizului procurorului general la Curtea de Casație și inadmisibilă pentru restul ; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 noiembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. T ulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 9043/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Tayfun Yayan (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 décembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M.N. Terzi, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 19 septembre 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de l'absence de communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation et de l'impossibilité d'interroger un témoin. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 28 mai 2001, le requérant et un co-accusé furent arrêtés et placés en garde à vue pour vol avec arme blanche. Aux termes du procès-verbal d'arrestation dressé le jour même, le requérant fut arrêté en possession de l'objet volé et d'un couteau.

Le même jour, la victime du vol déposa plainte et soutint que le requérant avait porté un couteau à sa gorge, alors que son complice lui arrachait la chaine en or qu'elle portait au cou.

Le 29 mai 2001 fut dressé un procès-verbal d'identification aux termes duquel la victime identifia le requérant et son acolyte comme étant les auteurs de l'agression dont elle fit l'objet.

Le même jour fut recueillie la déposition de garde à vue du requérant, lequel nia les faits reprochés et soutint que le vol litigieux avait été commis par son coaccusé, lui-même ayant fui les lieux uniquement par crainte.

Au cours de la même journée fut recueillie la déposition du coaccusé, lequel soutint avoir agi de façon non préméditée et que le requérant n'avait pas pris part au vol mais s'était contenté de fuir les lieux.

Sur ce, le requérant et son coaccusé furent déférés devant le juge assesseur près le tribunal correctionnel d'Izmir, lequel procéda à leur audition. A cette occasion, le juge rappela les droits des accusés, lesquels précisèrent ne pas vouloir être assistés par un avocat mais assurer seuls leur défense. Le requérant nia à nouveau les faits reprochés et confirma sa déposition de garde à vue. Le coaccusé déclara que le requérant n'avait pas fait usage de son couteau contre la victime.

Après avoir entendu les accusés, le juge prononça leur placement en détention provisoire. Il ressort du procès-verbal d'audition que les familles des accusés furent informées des faits.

Le 6 juin 2001, le procureur de la République d'Izmir inculpa les accusés pour usurpation et requit leur condamnation en vertu des articles 497 § 1 et 522 du code pénal. Dans son acte d'accusation, il se référa aux déclarations de la victime qui mettait en cause le requérant et estima que les déclarations du coaccusé étaient destinées à protéger le requérant.

Au cours de l'audience du 18 juillet 2001 devant la cour d'assises d'Izmir, les accusés, assistés par leurs avocats, déclarèrent ne pas vouloir être représentés et assurer eux-mêmes leur défense. Le requérant nia avoir pris une part active à la commission de l'infraction et réitéra ses dépositions faites au cours de sa garde à vue et devant le juge assesseur. De même, son coaccusé réitéra que le requérant n'était pas impliqué. La cour procéda également à l'audition de la victime, laquelle déclara avoir fait sa déposition initiale sous le choc et que le requérant n'avait pas porté son couteau à sa gorge mais avait tenu celui-ci à la main. Le juge interrogea la victime. Après avoir procédé à la lecture des éléments de preuve, il demanda aux accusés leurs commentaires. Ces derniers déclarèrent n'avoir rien à dire. Le co-accusé du requérant demanda à ce que le témoin dépose à nouveau ce, après que les conséquences pénales et juridiques des accusations portées à l'encontre des accusés lui soient rappelées. La cour ne fit pas droit à cette demande. L'avocat du requérant demanda sa libération et l'élargissement de l'enquête préliminaire, notamment pour procéder à une expertise et à un relevé d'empreintes sur le couteau en question. Ces demandes furent rejetées.

Le 29 août 2001, la cour d'assises procéda à l'audition des policiers ayant arrêté le requérant et d'un témoin de la défense. Ce dernier déclara avoir assisté au vol et que celui-ci avait été commis par le coaccusé du requérant.

A une date non précisée, le requérant soumit un mémoire en défense dans lequel il nia avoir pris une part active à la commission de l'infraction. Il contesta ainsi les déclarations de la victime, soulignant leur caractère contradictoire.

Le 10 octobre 2001, dans sa plaidoirie en défense, l'avocat du requérant soutint que les faits litigieux ne pouvaient être qualifiés d'usurpation mais constituaient, tout au plus, un vol à l'arraché dont le requérant ne pouvait par ailleurs être tenu responsable puisqu'il n'y avait pas activement pris part. Le requérant quant à lui souligna le caractère contradictoire des déclarations de la victime.

Au terme de cette audience, la cour d'assises reconnut le requérant coupable d'usurpation et le condamna à une peine de douze ans et six mois d'emprisonnement en vertu de l'article 497 § 1 du code pénal. Pour ce faire, elle se fonda notamment sur les dépositions des accusés, de la victime et des témoins, ainsi que sur les rapports légaux et médico-légaux, et le procès-verbal d'identification – éléments de preuve qu'elle qualifia de concordants. Elle estima en outre que le recours à une arme faisait que l'infraction avait dépassé le seuil du simple vol et constituait une usurpation avec arme.

Le requérant se pourvut en cassation.

Le 21 janvier 2002, le procureur général près la Cour de cassation adopta un avis sur le pourvoi aux termes duquel il demanda à cette cour de confirmer l'arrêt de première instance.

Au cours de l'audience du 11 février 2002, cet avis fut versé au dossier de l'affaire et il fut procédé à sa lecture en cours d'audience.

Le 26 juin 2002, la Cour de cassation, statuant en audience publique, confirma la décision de première instance. Cette audience se déroula hors la présence de l'avocat du requérant.

Le 23 août 2002, l'arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de la juridiction de première instance.

Le 20 juillet 2005, le bureau de l'exécution près le parquet d'Izmir saisit la cour d'assises d'une demande d'adaptation de la condamnation du requérant au regard de la loi n o 5237 (portant réforme du code pénal).

Le 27 décembre 2005, la cour d'assises adopta une décision complémentaire sur le cas du requérant suite à l'entrée en vigueur du nouveau code pénal, lequel prévoit des dispositions plus douces. Aux termes de cette décision, la cour d'assises porta la peine du requérant à huit ans et quatre mois. Elle statua ainsi après avoir entendu l'avocat du requérant, lequel demanda l'application des dispositions de la loi plus douce au cas du requérant et après avoir procédé à l'examen des faits litigieux au vu des nouvelles dispositions du code pénal modifié.

Le 29 décembre 2005, le requérant forma appel devant la Cour de cassation en vertu de l'article 305 du code de procédure pénale.

Selon les informations soumises par les parties, l'affaire demeure pendante. II.

Aux termes de l'article 7 § 2 de la loi n o 5237 portant modification du code pénal, en cas de différence entre les dispositions législatives en vigueur à la date de commission d'une infraction et celles entrées en vigueur après cette date, c'est la loi favorable qui sera appliquée à l'auteur de l'infraction.

L'article 9 de la loi n o 5252 relative aux modalités de mise en œuvre et application du code pénal peut notamment se lire comme suit : « Procédure relative à l'application des dispositions favorables Dans les cas où les dispositions favorables du code pénal turc peuvent s'appliquer d'office en ce qui concerne les condamnations devenues définitives avant le 1 er avril 2005, il peut également être statué sans tenir d'audience. (...) La disposition favorable se détermine par l'application aux faits de l'ensemble des dispositions concernées des lois antérieures et postérieures, et la comparaison des conséquences qui en résultent. »

Le 31 janvier 2006, l'assemblée plénière de la Cour de cassation adopta une décision dont les passages pertinents peuvent se lire comme suit : « (...) L'article 9 alinéa 3 de la loi n o 5252 intitulé « Procédure relative à l'application des dispositions favorables » définit la méthode à laquelle recourir pour déterminer la loi favorable comme suit « la disposition favorable se détermine par l'application aux faits de l'ensemble des dispositions concernées des lois antérieures et postérieures, et la comparaison des conséquences qui en résultent ». En vertu de ce principe, une procédure en modification d'un jugement passé en force de chose jugée implique que des conséquences distinctes résultent de l'application des dispositions pertinentes des deux lois (...) aux faits considérés comme établis lors du jugement antérieur, et leur comparaison. (...) s'agissant d'un jugement passé en force de chose jugée, dans le cadre de la procédure en modification basée sur la loi entrée en vigueur postérieurement et comportant des dispositions favorables, toutes les dispositions pertinentes des deux lois doivent être déterminées aux fins d'être appliquées au fait considéré comme établit par le jugement antérieur. Cette détermination ne nécessite aucun examen, [aucune] recherche, discussion de preuves et [aucun] usage du pouvoir d'appréciation ; La dépénalisation de l'infraction, la levée de la responsabilité pénale, Dans les cas où la peine définie par le jugement antérieur ne nécessite pas d'examen ou d'appréciation, Sur pièces : [Le fait qu'] avec la loi postérieure ; Les éléments ou conditions spécifiques de l'infraction aient été modifiés, [Qu'il soit] nécessaire de fixer et estimer la peine par la prise en compte de l'article 61 de la loi pénale turque n o 5237 pour la fixation de la peine, [Qu'il soit] nécessaire de débattre des faits en vertu de l'article 61 de la loi n o 5237 en raison de la fixation de la peine minimale dans le jugement antérieur, [Qu'il soit] nécessaire d'apprécier les niveaux d'augmentation et réduction, [le fait] que soit en cause le choix d'une peine alternative, [Qu'il soit] nécessaire d'apprécier les situations qui nécessitent de personnaliser les peines alternatives ou la sanction, Dans ces cas, il convient de procéder à une appréciation en tenant une audience, (...) Toutefois, même s'il est tenu audience, il ne faut pas oublier que cette procédure est limitée à la détermination des dispositions favorables de la loi postérieure et de l'existence ou non de ses conditions d'application (...). Dans le cadre de la procédure tendant à la détermination de la loi favorable, il ne faut pas sortir du jugement antérieur, (...), il faut se contenter de déterminer la loi favorable. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Sur les exceptions préliminaires du Gouvernement

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non-respect du délai de six mois. Il souligne que le formulaire de requête envoyé par le requérant est daté du 10 janvier 2003, alors que la décision interne définitive a été adoptée le 26 juin 2002. Le Gouvernement conteste également la qualité de victime du requérant. Selon lui, la réouverture de la procédure a réparé les conséquences de l'absence de communication de l'avis du procureur général. En outre, la procédure pénale diligentée contre l'intéressé demeurant pendante devant les juridictions internes, il estime que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant conteste ces arguments et précise que la procédure d' « adaptation » n'implique aucunement un réexamen des faits au fond mais consiste en une mesure technique visant à confronter les peines en vigueur dans l'ancienne et la nouvelle loi, pour veiller à l'application de la peine plus douce.

La Cour rappelle tout d'abord que, selon sa pratique constante, la date d'introduction d'une requête est celle de la première communication du requérant par laquelle il indique vouloir présenter une requête et donnant quelques indications quant à la nature de la requête ( Chalkley c. Royaume ‑ Uni (déc), n o 63831/00, 26 septembre 2002). En l'occurrence, le requérant a fait parvenir sa première communication par télécopie à la Cour le 24 décembre 2002, soit dans les six mois suivant l'arrêt de la Cour de cassation du 26 juin 2002. Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement tirée du non-respect du délai de six mois.

La Cour rappelle ensuite qu'une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 73, CEDH 1999 ‑ VI). En l'occurrence, à la lecture des pièces du dossier, elle observe que la condamnation initiale du requérant a été levée suite à la modification du code pénal. Ainsi, après saisine de la Cour, le cas de l'intéressé a fait l'objet d'un nouvel examen devant les juridictions internes, lequel demeure pendant devant elles. A cet égard, la Cour observe que la cour d'assises a adopté une décision complémentaire dans l'affaire, ce après avoir procédé à un examen des faits litigieux au vu des nouvelles dispositions du code pénal résultant de la loi n o 5237.

Or, au vu des dispositions de droit interne définissant les modalités d'application de dispositions législatives plus douces et au regard de l'interprétation qui en fut donnée par l'assemblée plénière de la Cour de cassation (paragraphe 30 ci-dessus), la Cour observe que la procédure tendant à l'application d'une loi plus douce à un jugement passé en force de chose jugée n'implique pas nécessairement la tenue d'une audience et apparaît limitée à l'examen des dispositions plus douces applicables et à la vérification de l'existence de ses conditions d'application.

Certes, la cour d'assises a statué dans le cas présent avant que l'assemblée plénière de la Cour de cassation ne se prononce. Cela étant, son champ de compétence, dans les circonstances d'espèce, apparaît avoir été limité à l'application de la loi nouvelle plus douce, objet de sa saisine par le parquet et seule demande formulée par l'avocat du requérant lors de l'audience d' « adaptation » ( uyarlama durușmasi ). La procédure d'adaptation mise en œuvre ne tendant qu'à la vérification de l'existence des modalités d'application de la loi plus douce, elle ne saurait être considérée comme de nature à remédier à la situation dont se plaint le requérant dans la mesure où elle ne peut passer pour prévenir ou réparer toutes les conséquences d'une procédure pénale dont il a subi directement les conséquences ( mutatis mutandis Aslı Güneș c. Turquie (déc.), n o 53916/00, 13 mai 2004). Partant, la Cour rejette l'exception préliminaire du Gouvernement à cet égard.

Enfin, la Cour rappelle que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie normalement à la date d'introduction de la requête devant elle. Cependant, cette règle est assortie d'exceptions pouvant être justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, CEDH 2001 ‑ V ; Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX). Elle souligne en outre que la finalité de cette règle est de ménager aux États la possibilité de redresser les manquements allégués à leur encontre. Or, eu égard à ses conclusions ci-dessus (paragraphe 38), tel n'apparaît pas être le cas en l'espèce. Partant, la Cour rejette également cette exception du Gouvernement 2. Sur l'impossibilité d'interroger un témoin à charge

Le Gouvernement précise que toute partie à une procédure pénale a la possibilité de poser des questions aux témoins, victimes ou experts comparants, ce par l'intermédiaire du juge. De plus, au terme de chaque audition, il est demandé si l'accusé a des commentaires à faire.

Le requérant critique le système inquisitorial et soutient que si, en théorie, les avocats se voient reconnaître la possibilité d'interroger les victimes ou témoins comparants, tel n'est pas le cas en pratique ; les juges entravant cette possibilité. Il soutient qu'en l'espèce, contrairement aux affirmations du Gouvernement, le juge ne leur a pas demandé leurs commentaires sur les déclarations de la victime. Ils ont ainsi été privés de la possibilité de l'interroger.

La Cour estime qu'il convient d'examiner en l'espèce si le requérant avait une possibilité effective « d'interroger » ou « faire interroger » la victime. A cet égard, elle rappelle qu'aux termes de sa jurisprudence, ni la lettre ni l'esprit de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention n'empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties y consacrées de manière expresse ou tacite, mais pareille renonciation doit être non équivoque et ne se heurter à aucun intérêt public important ( Hâkansson et Sturesson c. Suède , arrêt du 21 février 1990, série A n o 171, p. 20, § 66 ; Craxi c. Italie (n o 1) , n o 34896/97, § 91, 5 décembre 2002).

En l'occurrence, elle observe que la victime a comparu devant la cour d'assises et a été interrogée par le juge interne au cours d'une audience à laquelle ont participé le requérant et son avocat. Or, à la lecture du procès-verbal d'audience, force est de constater que ni le requérant ni son avocat n'ont formulé de demande tendant à l'interroger ou la « faire interroger ». Il ne ressort pas non plus du dossier qu'ils aient formulé une quelconque objection contre un prétendu refus d'interrogatoire qui leur aurait été opposé par le juge interne. La Cour constate ainsi que le requérant s'est abstenu de « faire interroger » la victime, alors même qu'en vertu du droit interne il en avait la possibilité (voir « droit interne pertinent » ci-dessus).

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Sur la non-communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation

La Cour constate que le restant de la requête, concernant la non-communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation, n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle avoir examiné des griefs identiques à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l'impossibilité pour un justiciable d'y répondre par écrit (voir parmi beaucoup d'autres, Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V ; Sağir c. Turquie , n o 37562/02, §§ 25 ‑ 27, 19 octobre 2006 ; Özmen et autres c. Turquie , n o 9149/03, §§ 24 ‑ 27, 14 juin 2007).

En l'occurrence, la Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans la présente affaire ( Göç , précité § 55).

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour estime que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour constate que le requérant n'a pas ventilé ses prétentions dans la mesure où il ne fournit aucun décompte de travail effectué par son avocat ni ne justifie les dépenses prétendument engagées. Dès lors, elle considère qu'il n'y a pas lieu de lui allouer une somme au titre des frais et dépens. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'absence de communication de l'avis du procureur général près la Cour de cassation et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. T ulkens Greffière Présidente