AFFAIRE ZWIERZYNSKI c. POLOGNE

În cazul Zwierzyński c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. Casadevall, președinte, R. Turmen, C. Bîrsan, R. Maruste, E. Steiner, L. Garlicki, E. Fura-Sandstrom, judecători, și a domnului T.L. Early, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 14 februarie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată, adoptată prin Hotărârea din 19 iunie 2001, Curtea a hotărât că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din cauza unei perioade excesive a procedurii și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a privării reclamantului de exercitarea bunurilor sale. Curtea a rezervat problema acordării de despăgubiri în conformitate cu art. 41 din Convenție în temeiul încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a invitat Guvernul și reclamantul să îi dea cunoștință, în termen de șase luni de la data hotărârii, de orice acord la care ar putea ajunge. În raționamentul hotărârii, aceasta a indicat că Având în vedere încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr. 1, cea mai bună formă de despăgubire în acest caz ar consta în restituirea bunului în cauză de către stat în plus față de o indemnizație pentru prejudiciile materiale suferite, cum ar fi privarea de drepturi de proprietate și o despăgubire pentru prejudicii morale. La 31 ianuarie 2002, guvernul și la 8 martie 2002, reclamantul și-au prezentat propunerile cu privire la chestiunea satisfacției echitabile. La 23 mai 2002, Curtea a informat părțile că, în absența unui acord, va examina chestiunea satisfacției echitabile în conformitate cu art. 41 din convenție. În hotărârea sa privind satisfacția echitabilă din 2 iulie 2002, Curtea a decis că: (a) statul pârât trebuie să restituie reclamantului proprietatea sa; (b) că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuia să plătească reclamantului 60 500 EUR [EUR] pentru daune materiale cu titlu de privare de bunuri (c) statul pârât trebuia să plătească reclamantului 100 000 EUR pentru daune materiale rezultate din privarea de exercitarea dreptului de proprietate; (d) statul pârât trebuia să plătească reclamantului 16 500 EUR pentru daune morale; (e) statul pârât trebuia să plătească reclamantului 3090 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. La 1 octombrie 2002, ambele părți au depus cereri de sesizare a Marii Camere. Cea a reclamantului indica Hotărârea din 2 iulie 2002. Cererea guvernului punea sub semnul întrebării soluția adoptată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 în Hotărârea din 19 iunie 2001 și Hotărârea din 2 iulie 2002. La 6 noiembrie 2002, colegiul Marii Camere a respins cererile părților. La 22 ianuarie 2003, camera a considerat, din cauza formulării utilizate de guvern, că cererea sa putea fi considerată, de asemenea, o cerere de revizuire a hotărârilor și a respins-o în aceeași zi, considerând că nu există niciun motiv pentru a-i primi examinarea. La 6 februarie 2003, guvernul a introdus o nouă cerere de revizuire, care a fost respinsă la 24 iunie 2003, pe motiv că nu există niciun motiv pentru care nu a fost primită o examinare. 10. La 19 ianuarie 2004, guvernul a prezentat o a treia cerere de revizuire și a fost respinsă la 28 ianuarie 2005, pe același motiv. La 22 aprilie 2005, guvernul a solicitat Curții să își reconsidere decizia din 28 ianuarie 2005 de respingere a cererii de revizuire ținând seama de caracterul excepțional al cauzei în scopul protejării bunei administrări a justiției internaționale; să primească cererea de revizuire a guvernului din 19 ianuarie 2004 ; să revizuiască hotărârile din 19 iunie 2001 și 2 iulie 2002 și să declare cererea inadmisibilă. ÎN DREPT 12. Curtea constată de la bun început că guvernul își justifică cererea din 22 aprilie 2005 numai prin caracterul excepțional al cauzei. El nu se bazează pe nicio dispoziție a Convenției sau a regulamentului de procedură al Curții. 13. Guvernul consideră că reclamantul nu poate invoca calitatea de victimă în ceea ce privește problema articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție și se referă la decizia Tribunalului Regional Olsztyn din 30 aprilie 2003, ulterior hotărârilor Curții, de a iniția procedura prin partajarea moștenirii. De asemenea, acesta reiterează argumentele prezentate în cererile sale de redeschidere a procedurii. 14. Curtea amintește că art. 80 din Regulamentul său de procedură este astfel formulat În cazul unei descoperiri a unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra rezultatului unei cauze deja pronunțate și care, la momentul hotărârii, era necunoscut Curții și nu putea fi cunoscut în mod rezonabil de o parte, aceasta din urmă poate... să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a hotărârii în cauză. (...) (2) Cererea menționează hotărârea a cărei revizuire este solicitată, conține indicațiile necesare pentru stabilirea ședinței condițiilor prevăzute în alin. (1) din prezentul articol și este însoțită de o copie a oricărei documente justificative. (3) Camera inițială poate decide din oficiu să respingă cererea pe motiv că nu există niciun motiv pentru examinarea acesteia. Dacă nu este posibilă reunirea camerei inițiale, președintele Curții constituie sau completează camera prin tragere la sorți. 15. De asemenea, aceasta atrage atenția asupra art. 43 alin. În termen de trei luni de la data hotărârii unei camere, orice parte la cauză poate, în cazuri excepționale, să solicite trimiterea cauzei în fața Marii Camere. (...) 16. Curtea consideră, pe de o parte, că faptele invocate de guvern nu constituie fapte noi care la momentul hotărârii erau necunoscute de aceasta. În momentul adoptării hotărârii cu privire la fondul litigiului, nicio decizie internă nu punea sub semnul întrebării calitatea de proprietar al reclamantului. 17. Argumentele prezentate de guvern, care menționează redeschiderea procedurii în comun a moștenirii și care concluzionează că și alte părți terțe pot fi considerate proprietare ale bunului în cauză, nu influențează în niciun fel concluzia la care a ajuns Curtea în hotărârea sa din 19 iunie 2001. Potrivit Curții, litigiul se referă acum numai la persoane private, fiind stabilit cu certitudine că statul nu poate fi considerat proprietar al bunului. Prin urmare, problema proprietății, având în vedere faptele invocate de guvern, intră în domeniul de aplicare al dreptului polonez. 18. Pe de altă parte, Curtea constată că cererea guvernului polonez din 1 octombrie 2002 de a sesiza Marea Cameră se referea atât la soluția adoptată cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție prin Hotărârea din 19 iunie 2001, cât și la hotărârea privind satisfacția echitabilă din 2 iulie 2002 19. Comisia constată că, în cazul în care această cerere, respinsă de Colegiul Marii Camere, a fost introdusă în termenul stabilit în ceea ce privește hotărârea din 2 iulie 2002, privind satisfacția echitabilă în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1, aceaceasta a fost întârziată în ceea ce privește fondul litigiului în general și problema existenței dreptului de proprietate în special. 20. Curtea consideră că guvernul, uitând să respecte termenul de trei luni, s-a privat el însuși de posibilitatea de a contesta în fața Marii Camere soluția reținută de cameră cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție. 21. Pe de altă parte, Curtea precizează că o situație în care una dintre părțile la procedură ar încerca să utilizeze mijloacele excepționale puse la dispoziție prin convenție, în timp ce ea însăși și-a lipsit de posibilitatea de a sesiza Marea Cameră prin comiterea unei erori de formă, ar aduce atingere principiului securității juridice. 22. Curtea amintește, în sfârșit, că modalitățile de restituire a bunului și de plată către titularii de drept ai sumelor acordate în Hotărârea din 2 iulie 2002 intră exclusiv în sfera de competență a delegaților miniștrilor. 23. Prin urmare, în măsura în care faptele invocate nu pot fi considerate elemente care justifică redeschiderea procedurii în fața acesteia, în conformitate cu art. 80 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură și având în vedere întârzierea cererii guvernului de a sesiza Marea Cameră cu privire la fondul litigiului, Curtea decide că cererea guvernului trebuie respinsă. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, hotărăște să respingă cererea guvernului de a reconsidera decizia Curții din 28 ianuarie 2005 de respingere a cererii de revizuire, aceea de a primi cererea de revizuire a guvernului din 19 ianuarie 2004 și de a revizui hotărârile din 19 iunie 2001 și 2 iulie 2002, precum și cea de a declara cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 6 martie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. E arly Josep Casadevall Modululer Președintele

ANCIENNE PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE ZWIERZYŃSKI c. POLOGNE

(Requête n

o

34049/96)

ARRÊT

(Révision)

STRASBOURG

6 mars 2007

DÉFINITIF

24/09/2007

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Zwierzyński c. Pologne,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (ancienne première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J. Casadevall,

président,

R. Turmen,

C. Bîrsan,

R. Maruste,

M

me

E. Steiner,

M.

L. Garlicki,

M

me

E. Fura-Sandstrom,

juges,

et de M.

T.L. Early,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 février 2007,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

Par un arrêt du 19 juin 2001, la Cour a jugé qu'il y avait eu violation des articles 6 § 1 du fait d'une durée excessive de la procédure et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention du fait de la privation du requérant de la jouissance de son bien.

2.

La Cour a réservé la question d'octroi de dommages et intérêts conformément à l'article 41 de la Convention au titre de la violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et a invité

le Gouvernement et le requérant à lui donner connaissance, dans les six mois à compter de la date de l'arrêt, de tout accord auquel ils pourraient aboutir. Dans le raisonnement de l'arrêt elle a indiqué que

:

«

Vu la violation constatée de l'article 1 du Protocole n

o

1, la meilleure forme de réparation dans cette affaire consisterait dans la restitution du bien en question par l'Etat en plus d'une indemnité pour les dommages matériels subis, comme la privation de jouissance et d'une indemnité pour préjudice moral. »

3.

Le 31 janvier 2002, le Gouvernement et le 8 mars 2002, le requérant, ont présenté leurs propositions quant à la question de la satisfaction équitable.

4.

Le 23 mai 2002, la Cour a informé les parties qu'en absence d'accord elle allait se saisir de l'examen de la question de la satisfaction équitable conformément à l'article 41 de la Convention.

5.

Dans son arrêt sur la satisfaction équitable du 2 juillet 2002, la Cour a décidé que:

a) que l'Etat défendeur devait restituer au requérant sa propriété;

b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur devait verser au requérant, 60 500 euros [EUR] pour dommage matériel à titre de privation du bien

;

c) que l'Etat défendeur devait verser au requérant, 100 000 EUR pour dommage matériel résultant de la privation de jouissance de la propriété;

d) que l'Etat défendeur devait verser au requérant, 16 500 EUR pour dommage moral;

e) que l'Etat défendeur devait verser au requérant, 3 090 EUR pour frais et dépens.

6.

Le 1er octobre 2002, les deux parties ont introduit des demandes de saisir la Grande Chambre. Celle du requérant indiquait l'arrêt du 2 juillet 2002. La demande du Gouvernement remettait en cause la solution retenue au titre de l'article 1 du Protocole n

o

1 dans l'arrêt du 19 juin 2001 et l'arrêt du 2 juillet 2002.

7.

Le 6 novembre 2002, le collège de la Grande Chambre a rejeté les demandes des parties.

8.

Le 22 janvier 2003, la chambre a considéré, du fait de la formulation employée par le Gouvernement, que sa demande pouvait également être considérée comme une demande de révision des arrêts et l'a rejetée le même jour en considérant que nulle raison ne justifiait d'accueillir son examen.

9.

Le 6 février 2003, la Gouvernement a introduit une nouvelle demande de révision. Celle-ci a été rejetée le 24 juin 2003, au motif que nulle raison ne justifiait d'accueillir son examen.

10.

Le 19 janvier 2004, le Gouvernement a introduit une troisième demande de révision. Elle a été rejetée le 28 janvier 2005, au même motif.

11.

Le 22 avril 2005, le Gouvernement a demandé à la Cour de reconsidérer sa décision du 28 janvier 2005 rejetant la demande de révision en prenant en compte le caractère exceptionnel de l'affaire dans le souci de sauvegarder la bonne administration de la justice internationale

; d'accueillir la demande de révision du Gouvernement du 19 janvier 2004

; de réviser les arrêts des 19 juin 2001 et 2 juillet 2002 et de déclarer la requête irrecevable.

EN DROIT

12.

La Cour constate d'emblée que le Gouvernement ne justifie sa demande du 22

avril 2005 que par le caractère exceptionnel selon lui de l'affaire. Il ne se fonde sur aucune disposition de la Convention ou du règlement intérieur de la Cour.

13.

Le Gouvernement considère que le requérant ne saurait se prévaloir de la qualité de victime en ce qui concerne la question de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. Il se réfère à ce titre à la décision du tribunal régional de Olsztyn du 30 avril 2003, postérieure aux arrêts de la Cour, rouvrant la procédure en partage de l'héritage.

Il réitère également les arguments présentés dans ses demandes de réouverture de la procédure.

14.

La Cour rappelle que l'article 80 de son règlement est ainsi libellé

:

« 1. En cas de découverte d'un fait qui, par sa nature, aurait pu exercer une influence décisive sur l'issue d'une affaire déjà tranchée et qui, à l'époque de l'arrêt, était inconnu de la Cour et ne pouvait raisonnablement être connu d'une partie, cette dernière peut (...) saisir la Cour d'une demande en révision de l'arrêt dont il s'agit. (...)

»

»

15.

Elle attire également l'attention sur l'article 43 § 1 de la Convention qui prévoit que

:

«

1.

Dans un délai de trois mois à compter de la date de l'arrêt d'une chambre, toute partie à l'affaire peut, dans des cas exceptionnels, demander le renvoi de l'affaire devant la Grande Chambre. (...)

»

16.

La Cour considère, d'une part, que les faits invoqués par le Gouvernement, ne constituent pas «

des faits nouveaux qui à l'époque de l'arrêt étaient inconnus

» de celle-ci.

Lors de l'adoption de l'arrêt quant au fond du litige aucune décision interne ne remettait en cause la qualité de propriétaire du requérant.

17.

Les arguments présentés par le Gouvernement faisant état de la réouverture de la procédure en partage de l'héritage et concluant que d'autres tiers puissent être également considérés comme propriétaires du bien en question, n'influencent d'aucune manière la conclusion à laquelle est parvenue la Cour dans son arrêt du 19 juin 2001.

Selon la Cour le litige ne concerne désormais que des personnes privées, étant établi avec certitude que l'Etat ne peut être considéré comme propriétaire du bien. Dès lors, la question de la propriété, au vu des faits invoqués par le Gouvernement, relève du droit polonais.

18.

D'autre part, la Cour constate que la demande du gouvernement polonais du 1

er

octobre 2002 de saisir la Grande Chambre concernait aussi bien la solution retenue quant à l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention par l'arrêt du 19 juin 2001, que l'arrêt sur la satisfaction équitable du 2

juillet 2002.

19.

Elle constate que si cette demande, rejetée par le collège de la Grande Chambre, a été introduite dans les délais en ce qui concerne l'arrêt du 2 juillet 2002, sur la satisfaction équitable au titre de l'article 1 du Protocole n

o

1, elle était tardive en ce qui concerne celui du 19 juin 2001, relatif au fond du litige en général et la question de l'existence du droit de propriété en particulier.

20.

La Cour considère, que le Gouvernement, en omettant de respecter le délai de trois mois, s'est privé lui-même de la possibilité de contester devant la Grande Chambre la solution retenue par la chambre quant à la violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

21.

Par ailleurs, la Cour précise qu'une situation dans laquelle une des parties à la procédure devant elle tenterait d'utiliser les moyens exceptionnels mis à la disposition par la Convention, alors qu'elle s'est elle- même privée de la possibilité de saisir la Grande Chambre en commettant une erreur de forme, porterait atteinte au principe de la sécurité juridique.

22.

La Cour rappelle enfin que les modalités de restitution du bien et de paiement aux ayants droit des sommes octroyées dans l'arrêt du 2 juillet 2002, relèvent exclusivement de la compétence des délégués des ministres.

23.

Dès lors, dans la mesure où les faits invoqués ne sauraient être considérés comme des éléments justifiant la réouverture de la procédure devant elle, conformément à l'article 80 § 1 de son règlement intérieur et au vu de la tardiveté de la demande du Gouvernement de saisir la Grande Chambre quant au fond du litige, la Cour décide qu'il y a lieu de rejeter la demande du Gouvernement.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

Décide

de rejeter la demande du Gouvernement de reconsidérer la décision de la Cour du 28 janvier 2005 rejetant la demande de révision, celle d'accueillir la demande de révision du Gouvernement du 19 janvier 2004 et de réviser les arrêts des 19 juin 2001 et 2 juillet 2002, ainsi que celle de déclarer la requête irrecevable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

6 mars 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

T.L. E

arly

Josep

Casadevall

Greffier

Président