ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3634/2010

Asupra recursului de iată: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții M.T. PRIN P. și C.L.M.T., în contradictoriu cu pârâta SC M.T.S. S.N.C. TIMIȘOARA, au solicitat obligarea acesteia la plata debitului in cuantum total de 101.586,32 lei, din care 17.899,46 lei reprezentând diferență de chirie calculată conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada ianuarie 2001 - februarie 2003, chirie lunară restantă conform contractului de închiriere, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 486,67 lei datorate pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 și 83,200,19 lei reprezentând majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere calculate de Ia data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă destinație decât acela de locuință situat în Timișoara, str. Dacilor, județul Timiș.

Prin sentința nr. 1233/ PI din 18 decembrie 2009, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă, reținând ca, reclamanții au formulat cererea în pretenții față de pârâtă la data de 13 octombrie 2009 or, dreptul ia acțiune este prescris întrucât acesta s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la data de 01 octombrie 2002 și la data de 01 martie 2006 pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând și drepturile accesorii date de penalitățile de întârziere. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții M.T. PRIN P. și C.L.M.T., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 98/ A din 11 mai 2010, a respins, ca ne fondat, apelul reclamanților M.T. PRIN P. și C.L.M.T. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în speță se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același act normativ și că Ia data formulării cererii de chemare în judecată, 03 iunie 2009, nu mai puteau solicita obligarea pârâtei la plata chiriei, astfel că, în mod corect a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, Împotriva, acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.T.

PRIN P. și C.L.M.T., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea dosarului primei instanțe în vederea rejudecării, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătorești în sensul admiterii apelului, schimbarea hotărârii judecătorești pronunțată de prima instanță și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Critica adusă deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că în mod greșit cele două instanțe au apreciat, că excepția prescripției dreptului ia acțiune este întemeiată, deoarece în speță, sunt aplicabile dispozițiile (Iodului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, având în vedere că sumele solicitate reprezintă creanțe bugetare, astfel cum sunt definite potrivit O.G.

nr. 45/2003 și conform Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917/12 decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, în sensul că. veniturile din chirii, precum și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice. Mai susține recurenta că pretențiile sale nu sunt prescrise nici dacă prescripția se realizează în funcție de termenul general de 3 ani, deoarece prescripția a fost întreruptă prin contestarea în instanță a M.C.L. nr. 42/2000, act administrativ care reactualiza chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât. aceea de locuință.

În aceste condiții, susține recurenta că, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spatiilor aflate în administrarea C.L.M.T., reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003, termenul special de 5 ani, sens în care consideră că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât, termenul de prescripție nu s-a împlinit, iar dreptul reclamanților nu este prescris.

Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamanților să fie respins, pentru următoarele considerente : Critica recurentei, potrivit căreia, în mod greșit cele două instanțe au apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, nu poate fi primită, întrucât contractul de închiriere nr. 441/1998, încheiat între părți a vizat un bun ce a (acut parte din domeniu! privat al municipiului Timișoara, iar raportul juridic este un raport de drept privat comun și nu un raport de drept material fiscal, iar chiria nu reprezintă o creanță fiscală deoarece izvorul ei este convenția și nu legea, iar stabilirea ei s-a făcut prin contract încheiat de părți și nu prin declarație fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.

În aceste condiții, chiria stabilită de părți reprezintă o creanță bugetară, este un venit ai bugetelor locale conform art. 28 din Legea nr. 273/2006, însă nu presupune o creanță fiscală, astfel „în mod corect s-a analizat prescripția dreptului la acțiune în raport de dispozițiile dreptului comun date de Decretul nr. 167/1958 și nu de dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, stabilindu-se că termenul de prescripție generală este de 3 ani conform art. 3 alin. (1), iar potrivit art. 7 alin. ( I), acesta începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Astfel, instanțele au apreciat că, data nașterii dreptului la acțiune în vederea executării obligației de decontare a chiriei este data la care locatorul era îndreptățit să procedeze ia recalcularea și încasarea chiriei majorate conform H.C.L.

nr. 42/2000, respectiv data pronunțării deciziei civile nr. 471 din octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara care a stabilit legalitatea actului administrativ. În acest sens s-a constatat că cererea reclamanților a fost formulată, la data de 13 octombrie 2009, iar dreptul la acțiune era prescris, întrucât acesta era împlinit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la data de 01 octombrie 2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând și drepturile accesorii dale de penalitățile de întârziere, termenul era împlinit la data de 0 1 martie 2006. Așa fiind, în considerarea dispozițiilor legale mai sus-evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanții M.T. PRIN P. și C.L.M.T. împotriva deciziei nr. 98/ A din 11 mai 2010 pronunțata de Curtea de Ape! Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.