ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3270/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3270/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 9571 din 22 septembrie 2008 Tribunalul București, secția a Vl-a comercială,

a respins acțiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtele

SC B.C.R.A.V. SA, B.C.R. SA, SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N.

SA.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu soluționarea

unei acțiuni prin care reclamantul a solicitat anularea a patru contracte de

cesiune de acțiuni ce au aparținut SC B.C.R.A.V. SA, încheiate la 22 ianuarie 2007

între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F.

SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, repunerea

părților în situația anterioară și obligarea pârâtei SC B.C.R.A.V. SA de a

transmite ofertele de cumpărare pe care le-a primit în cadrul procedurii

exercitării dreptului de preempțiune.

A constatat că, la

data de 11 februarie 2007, reclamantul și-a restrâns obiectul cererii,

solicitând anularea contractului de cesiune de acțiuni încheiat la data de 22

ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A.

SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente,

pentru nerespectarea procedurii dreptului de preempțiune.

Examinând fondul acțiunii

astfel precizată, prima instanță a reținut că prin contractul de cesiune din

data de 22 ianuarie 2007, pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar și pârâtele

SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate

de cedente, au convenit ca cedentele să vândă, iar cesionarul să achiziționeze

un număr de 58.400 de acțiuni deținute de cedente la SC B.C.R.A.V. SA la prețul

de 12 lei/acțiune.

Tribunalul a evocat

prevederile art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al pârâtei SC B.C.R.A.V. SA,

potrivit cărora transmiterea acțiunilor se face cu exercitarea dreptului de

preempțiune al acționarilor societății, în termen de 30 de zile de la

notificarea către aceștia a ofertei de cesiune. În continuare, instanța de fond

a mai constatat că reclamantul, în calitate de acționar la SC B.C.R.A.V. SA, contestă

valabilitatea contractului de cesiune, susținând că acesta a fost încheiat cu

încălcarea dreptului său de preempțiune, prin netransmiterea ofertei de

cumpărare pe care a formulat-o către acționarii cedenți. În această ordine de

idei, Tribunalul a reținut că oferta de vânzare a acțiunilor a fost adusă la

cunoștința acționarilor în cadrul A.G.E.A. din data de 11 decembrie 2006, când

s-a luat act și de oferta de cumpărare în bloc a acțiunilor deținute de

acționarii persoane juridice la un preț de 12 lei per acțiune, formulată de

către acționarul B.C.R. SA, iar la data de 09 ianuarie 2007, în termenul de 30

de zile prevăzut de actul constitutiv (art. 8 pct. 8.3), a fost înregistrată la

SC B.C.R.A.V. SA oferta reclamantului, definitivă și irevocabilă, de cumpărare

a unui număr de 6.600 de acțiuni la prețul ferm de 12,07 lei per acțiune.

Prima instanță a

apreciat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (3) paragraful 5 din actul

constitutiv, oferta de cumpărare formulată de către reclamant cuprinde

elementele obligatorii stipulate, respectiv datele de identificare a

acționarului, prețul ferm oferit pentru cumpărarea acțiunilor, numărul de

acțiuni pe care ofertantul dorea să-l achiziționeze, precum și mențiunea că

oferta este definitivă și irevocabilă.

Totodată, însă,

instanța de fond a reținut că ipoteza avută în vedere de actul constitutiv,

atunci când a reglementat transmiterea de acțiuni, este aceea a existenței unui

singur acționar cedent.

Prin urmare, în

condițiile în care au fost șase acționari cedenți, dintre care patru erau

persoane juridice, iar două, persoane fizice, iar numărul acțiunilor oferite

spre vânzare de către fiecare acționar era fie mai mare, fie mai mic decât cel

pe care reclamantul intenționa să-l achiziționeze, Tribunalul a constatat că

actul constitutiv nu reglementa conduita pe care ar fi trebuit să o urmeze

societatea ale cărei acțiuni urmau a se vinde, ci doar îi impunea obligația de

a se „îngriji ca acestea (oferta și/sau ofertele de cumpărare) să ajungă la

cunoștința acționarului cedent, fără a avea calitatea de a alege un anumit

acționar în lipsa unei manifestări de voință în acest sens a ofertantului.

În acest caz, prima

instanță a apreciat că îi revenea reclamantului obligația de a identifica

asociatul cedent, către care dorea să-și îndrepte oferta, pentru ca intenția sa

de a se angaja juridic, în caz de acceptare, să poată duce la încheierea unui

contract de cesiune de acțiuni.

Având în vedere

aceste considerente, prima instanță a constatat că oferta formulată de către

reclamant nu a fost transmisă de societate din culpa acestuia, motiv pentru

care a apreciat că cesiunea de acțiuni nu a fost realizată cu încălcarea

dreptului de preempțiune al reclamantului, astfel încât a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul D.M. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată și anulării contractului de

cesiune de acțiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA,

în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și

SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, pentru nerespectarea procedurii

dreptului de preempțiune.

Curtea a invocat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în formularea

cererii de chemare în judecată, ca motiv de apel de ordine publică.

Analizând actele

dosarului, precum și hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate

atât de către apelant, cât și din oficiu, Curtea a reținut că prin contractul

de cesiune din data de 22 ianuarie 2007, intimata B.C.R. SA, în calitate de

cesionar și intimatele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N.

SA, în calitate de cedente au convenit ca cedentele să vândă, iar cesionarul să

achiziționeze un număr de 58.400 de acțiuni deținute de cedente la SC B.C.R.A.V.

SA la prețul de 12 lei/acțiune.

Potrivit art. 8 pct. 8.3

din actul constitutiv al intimatei SC B.C.R.A.V. SA, transmiterea acțiunilor se

face cu exercitarea dreptului de preempțiune al acționarilor societății, în

termen de 30 de zile de la Notificarea către aceștia a ofertei de cesiune. Curtea

a subliniat că dreptul instituit în favoarea acționarilor SC B.C.R.A.V. SA nu

are o natură legală, ci una convențională, întrucât s-a născut prin voința

semnatarilor actului constitutiv, nici Legea nr. 31/1990, nici vreun alt act

normativ incident neinstituind un asemenea drept în beneficiul acționarilor

unei societăți pe acțiuni, într-o ipoteză ca cea dedusă judecății.

Curtea a mai reținut

că oferta de vânzare a acțiunilor a fost adusă la cunoștința acționarilor în

cadrul A.G.E.A. din data de 11 decembrie 2006, când s-a luat act și de oferta

de cumpărare în bloc a acțiunilor deținute de acționarii persoane juridice la

un preț de 12 lei per acțiune, formulată de către acționarul B.C.R. SA, iar la

data de 09 ianuarie 2007, în termenul de 30 de zile prevăzut de actul

constitutiv (art. 8 pct. 8.3), a fost înregistrată la SC B.C.R.A.V. SA oferta

apelantului, definitivă și irevocabilă, de cumpărare a unui număr de 6.600 de

acțiuni la prețul ferm de 12,07 lei per acțiune.

În deplin acord cu

prima instanță, Curtea a constatat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (3)

paragraful 5 din actul constitutiv, oferta de cumpărare formulată de către

apelant cuprinde elementele obligatorii stipulate, respectiv datele de

identificare a acționarului, prețul ferm oferit pentru cumpărarea acțiunilor,

numărul de acțiuni pe care ofertantul dorea să-l achiziționeze, precum și

mențiunea că oferta este definitivă și irevocabilă

Apelantul, în

calitate de acționar la SC B.C.R.A.V. SA, contestă valabilitatea contractului

de cesiune, susținând că acesta a fost încheiat cu încălcarea dreptului său de

preempțiune, prin netransmiterea ofertei de cumpărare pe care a formulat-o

către acționarii cedenti.

Astfel, cum a fost

restrânsă la data de 11 februarie 2007, acțiunea apelantului are ca obiect

anularea contractului de cesiune de acțiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007

între intimata B.C.R. SA, în calitate de cesionar și intimatele SC B.C.R.A. SA,

SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente.

Singurul motiv de

nulitate invocat de către apelant este cel derivat din nerespectarea procedurii

de exercitare a dreptului de preempțiune, Curtea apreciind util să reamintească

natura convențională, iar nu legală a acestui drept.

Nulitatea este

sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele

contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În funcție de natura

interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziția legală încălcată

la încheierea actului juridic, se disting nulitatea absolută și cea relativă.

Astfel, în timp ce nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea

actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general,

nulitatea relativa sancționează nerespectarea, cu ocazia încheierii actului, a

unei norme juridice ce ocrotește un interes particular, individual.

Așa fiind, reținând

că art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al intimatei SC B.C.R.A.V. SA se

constituie într-o clauză care este de natură să ocrotească interesul individual

al acționarilor, în favoarea cărora este instituit un drept la preferință la

achiziționarea acțiunilor, Curtea constată că, într-o calificare judicioasă a

acțiunii adresate primei instanțe, al cărei obiect nu poate fi modificat în

apel, potrivit art. 294 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, astfel

cum a fost restrânsă la data de 11 februarie 2007, trebuie privită ca una în

anularea actului juridic civil, pentru un motiv de nulitate relativă, care

derivă din nerespectarea dreptului de preferință.

Stabilind astfel

natura acțiunii promovate, Curtea a constatat că, spre deosebire de nulitatea

absolută, care poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea relativă nu

poate fi invocată de către un terț față de contract, ci numai de părțile

contractante, ale căror interese particulare sunt încălcate, datorită

nerespectării normelor legale care le protejează.

Utilizarea, într-o

convenție, a noțiunii de „drept de preempțiune” determină stabilirea sferei

sale de aplicare și a modalității de exercitare exclusiv prin raportare la

voința părților semnatare ale actului constitutiv. Dreptul de preempțiune

convențional, denumit și pact de preferință, este o variantă a promisiunii de

vânzare, prin care proprietarii acțiunilor s-au obligat ca, în cazul în care le

vor vinde, să acorde preferință la achiziționare celorlalți acționari, care ar

urma să aibă posibilitatea de a le cesiona la același preț pe care l-ar fi

oferit și un terț.

Astfel, dreptul de

preempțiune convențional (pactul de preferință) creează în sarcina

promitentului o obligație de a face, respectiv cea de a acorda beneficiarului

acestui drept posibilitatea de a cumpăra bunul ce urmează a fi vândut, la

același preț pe care l-ar fi plătit și un terț. Un asemenea drept este unul de

creanță, care nu conferă titularului său vreun drept de urmărire asupra bunului

cu privire la care a fost instituit.

Așa fiind, în cazul

în care proprietarul bunului nu își respectă obligația de a acorda preferință,

iar dreptul recunoscut apelantului nu are natură legală, ci convențională,

Curtea constată că, în condițiile în care pactul de preferință nu transmite

dreptul de proprietate, ci dă naștere doar unei obligații de a face, el nu

conferă părții lezate dreptul de a intenta acțiune în anularea

vânzării/cesiunii făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, ci doar dreptul de

a pretinde vânzătorului daune-interese.

Imposibilitatea de a

obține anularea contractului, încheiat cu nerespectarea dreptului de

preempțiune acordat convențional apelantului derivă din dispozițiile art. 1075 C.

civ., potrivit cărora „orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în

dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

Apelantul are însă

posibilitatea ca, în cazul în care ar afirma că cesiunea s-a făcut în frauda

sa, cu complicitatea la fraudă a terțului achizitor (fraus omnia corrumpit), să

solicite anularea contractului, pentru cauză ilicită, ca motiv de nulitate

absolută.

Calitatea procesuală

activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și

titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Astfel, Curtea a

apreciat că rezultă că apelantul nu avea calitatea de a solicita anularea

contractului de cesiune de acțiuni, pentru motive de nulitate relativă.

În consecință, prin

decizia comercială nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială, s-a admis apelul declarat de către apelantul D.M., a fost

schimbată în tot sentința comercială nr. 9571 din 22 septembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 7673/2/2008,

în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și în

consecință a fost respinsă acțiunea, ca fiind promovată de o persoană lipsită

de calitate procesuală activă.

În acest context,

trebuie subliniat că apelantului nu i s-a înrăutățit situația în propria cale

de atac, întrucât evaluarea temeiniciei unui drept este o operațiune care poate

produce efecte mai grave pentru parte decât respingerea cererii, pe cale de

excepție.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul D.M. care a invocat dispozițiile art. 304

pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge

recursul pentru următoarele considerente:

În ce privește

motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că

instanța de apel acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut,

adică a admis apelul în mod eronat cu depășirea cererii de apel.

Motivul invocat este

neîntemeiat întrucât, acest motiv este o concretizare a principiului

disponibilității și a obligației instanței de a soluționa toate aspectele de

fapt și de drept care există la momentul judecării apelului. Or, în temeiul

acestui principiu, Curtea de apel a ridicat din oficiu excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, excepție care poate fi ridicată în

tot cursul judecății, nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care

ar trebui făcută. Aceasta excepție este calificată ca fiind o excepție de fond,

peremptorie și absolută, iar admiterea acestei excepții face de prisos

cercetarea fondului pricinii.

Chiar dacă recurentul

invocă art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel are obligația să

stabilească situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în

limitele cererii de apel, instanța poate din oficiu să invoce orice motiv de

ordine publică, dând eficiență principiului rolului activ al instanței și

dispozițiilor art. 136 și 137 C. proc. civ.

Privitor la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, Înalta Curte apreciază că este invocat

în mod nefondat, iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină,

fiind arătate care sunt argumentele de fapt și de drept care au determinat

instanța să se pronunțe pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Acest motiv nu poate

fi susținut, întrucât instanța de apel s-a pronunțat pe cale de excepție fapt

care a făcut inutilă analiza motivelor de apel. Decizia recurată cuprinde doar

elemente de fapt și de drept pe care s-a întemeiat instanța în respingerea

cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității

procesuale active.

Referitor la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, Înalta Curte va reține că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde temeiurile de drept și care a fost

dată cu respectarea și aplicarea corectă a legii.

Recurentul invocă art.

296 în susținerea motivului de recurs, apreciind că în conformitate cu acest

articol „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație

mai grea decât din hotărârea atacată”.

Cum se poate observa

prin decizia atacată, instanța a aplicat corect dispozițiile acestui articol

(„Instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea

atacată”) și nici nu i-a creat o situație mai grea prin respingerea cererii de

chemare în judecată pe excepție. Astfel, prin admiterea apelului, instanța de

control judiciar a schimbat în tot sentința comercială a instanței de fond,

aspect admis de codul de procedură civilă, și a respins cererea de chemare în

judecată prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantului. Deci, soluționând cauza pe excepție și nu în fond, Curtea de

Apel nu i-a produs o situație mai grea decât hotărârea instanței de fond care

i-a respins acțiunea în fond, considerând că cererea de chemare în judecată a

recurentului este neîntemeiată.

Cu privire la

determinarea de către instanța de apel a naturii juridice a nulității invocate

de către recurent, calificarea dată de instanța de apel s-a realizat prin

raportare la cauza nulității, motiv pentru care Înalta Curte apreciază ca fiind

corecte susținerile instanței de apel potrivit cărora în prezenta pricină

suntem în prezența unei nulității relative și nu absolute, iar în acest

context, în cazul unei nulități relative aceasta poate fi invocată numai de

părțile contractante, ale căror interese particulare sunt încălcate și

nicidecum de terțe persoane față de contract.

Prin urmare,

argumentele aduse de instanța de apel cu privire la faptul că recurentul nu are

dreptul de a intenta acțiune în anularea contractului de cesiune/vânzare, când

nu se respectă dreptul de preemțiune sunt logice și în conformitate cu

dispozițiile legale care guvernează materia nulităților relative.

Așadar, fiind

respectate dispozițiile legale privind procedura de vânzare a acțiunilor,

precum și prevederile legale și statutare în ceea ce privește semnarea

contractului de cesiune de acțiuni, conform art. 312 C. proc. civ., se va

respinge recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei comerciale nr.

173 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 9

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.