ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3270/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 9571 din 22 septembrie 2008 Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtele SC B.C.R.A.V. SA, B.C.R. SA, SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni prin care reclamantul a solicitat anularea a patru contracte de cesiune de acțiuni ce au aparținut SC B.C.R.A.V. SA, încheiate la 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S.

SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei SC B.C.R.A.V. SA de a transmite ofertele de cumpărare pe care le-a primit în cadrul procedurii exercitării dreptului de preempțiune. A constatat că, la data de 11 februarie 2007, reclamantul și-a restrâns obiectul cererii, solicitând anularea contractului de cesiune de acțiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R. SA, în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, pentru nerespectarea procedurii dreptului de preempțiune. Examinând fondul acțiunii astfel precizată, prima instanță a reținut că prin contractul de cesiune din data de 22 ianuarie 2007, pârâta B.C.R.

SA, în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, au convenit ca cedentele să vândă, iar cesionarul să achiziționeze un număr de 58.400 de acțiuni deținute de cedente la SC B.C.R.A.V. SA la prețul de 12 lei/acțiune. Tribunalul a evocat prevederile art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al pârâtei SC B.C.R.A.V. SA, potrivit cărora transmiterea acțiunilor se face cu exercitarea dreptului de preempțiune al acționarilor societății, în termen de 30 de zile de la notificarea către aceștia a ofertei de cesiune. În continuare, instanța de fond a mai constatat că reclamantul, în calitate de acționar la SC B.C.R.A.V. SA, contestă valabilitatea contractului de cesiune, susținând că acesta a fost încheiat cu încălcarea dreptului său de preempțiune, prin netransmiterea ofertei de cumpărare pe care a formulat-o către acționarii cedenți.

În această ordine de idei, Tribunalul a reținut că oferta de vânzare a acțiunilor a fost adusă la cunoștința acționarilor în cadrul A.G.E.A. din data de 11 decembrie 2006, când s-a luat act și de oferta de cumpărare în bloc a acțiunilor deținute de acționarii persoane juridice la un preț de 12 lei per acțiune, formulată de către acționarul B.C.R. SA, iar la data de 09 ianuarie 2007, în termenul de 30 de zile prevăzut de actul constitutiv (art. 8 pct. 8.3), a fost înregistrată la SC B.C.R.A.V. SA oferta reclamantului, definitivă și irevocabilă, de cumpărare a unui număr de 6.600 de acțiuni la prețul ferm de 12,07 lei per acțiune.

Prima instanță a apreciat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (3) paragraful 5 din actul constitutiv, oferta de cumpărare formulată de către reclamant cuprinde elementele obligatorii stipulate, respectiv datele de identificare a acționarului, prețul ferm oferit pentru cumpărarea acțiunilor, numărul de acțiuni pe care ofertantul dorea să-l achiziționeze, precum și mențiunea că oferta este definitivă și irevocabilă. Totodată, însă, instanța de fond a reținut că ipoteza avută în vedere de actul constitutiv, atunci când a reglementat transmiterea de acțiuni, este aceea a existenței unui singur acționar cedent.

Prin urmare, în condițiile în care au fost șase acționari cedenți, dintre care patru erau persoane juridice, iar două, persoane fizice, iar numărul acțiunilor oferite spre vânzare de către fiecare acționar era fie mai mare, fie mai mic decât cel pe care reclamantul intenționa să-l achiziționeze, Tribunalul a constatat că actul constitutiv nu reglementa conduita pe care ar fi trebuit să o urmeze societatea ale cărei acțiuni urmau a se vinde, ci doar îi impunea obligația de a se „îngriji ca acestea (oferta și/sau ofertele de cumpărare) să ajungă la cunoștința acționarului cedent, fără a avea calitatea de a alege un anumit acționar în lipsa unei manifestări de voință în acest sens a ofertantului.

În acest caz, prima instanță a apreciat că îi revenea reclamantului obligația de a identifica asociatul cedent, către care dorea să-și îndrepte oferta, pentru ca intenția sa de a se angaja juridic, în caz de acceptare, să poată duce la încheierea unui contract de cesiune de acțiuni. Având în vedere aceste considerente, prima instanță a constatat că oferta formulată de către reclamant nu a fost transmisă de societate din culpa acestuia, motiv pentru care a apreciat că cesiunea de acțiuni nu a fost realizată cu încălcarea dreptului de preempțiune al reclamantului, astfel încât a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, reclamantul D.M. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată și anulării contractului de cesiune de acțiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între pârâta B.C.R.

SA, în calitate de cesionar și pârâtele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente, pentru nerespectarea procedurii dreptului de preempțiune. Curtea a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în formularea cererii de chemare în judecată, ca motiv de apel de ordine publică. Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate atât de către apelant, cât și din oficiu, Curtea a reținut că prin contractul de cesiune din data de 22 ianuarie 2007, intimata B.C.R. SA, în calitate de cesionar și intimatele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente au convenit ca cedentele să vândă, iar cesionarul să achiziționeze un număr de 58.400 de acțiuni deținute de cedente la SC B.C.R.A.V.

SA la prețul de 12 lei/acțiune. Potrivit art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al intimatei SC B.C.R.A.V. SA, transmiterea acțiunilor se face cu exercitarea dreptului de preempțiune al acționarilor societății, în termen de 30 de zile de la Notificarea către aceștia a ofertei de cesiune. Curtea a subliniat că dreptul instituit în favoarea acționarilor SC B.C.R.A.V. SA nu are o natură legală, ci una convențională, întrucât s-a născut prin voința semnatarilor actului constitutiv, nici Legea nr. 31/1990, nici vreun alt act normativ incident neinstituind un asemenea drept în beneficiul acționarilor unei societăți pe acțiuni, într-o ipoteză ca cea dedusă judecății. Curtea a mai reținut că oferta de vânzare a acțiunilor a fost adusă la cunoștința acționarilor în cadrul A.G.E.A.

din data de 11 decembrie 2006, când s-a luat act și de oferta de cumpărare în bloc a acțiunilor deținute de acționarii persoane juridice la un preț de 12 lei per acțiune, formulată de către acționarul B.C.R. SA, iar la data de 09 ianuarie 2007, în termenul de 30 de zile prevăzut de actul constitutiv (art. 8 pct. 8.3), a fost înregistrată la SC B.C.R.A.V. SA oferta apelantului, definitivă și irevocabilă, de cumpărare a unui număr de 6.600 de acțiuni la prețul ferm de 12,07 lei per acțiune.

În deplin acord cu prima instanță, Curtea a constatat că, în raport de prevederile art. 8 alin. (3) paragraful 5 din actul constitutiv, oferta de cumpărare formulată de către apelant cuprinde elementele obligatorii stipulate, respectiv datele de identificare a acționarului, prețul ferm oferit pentru cumpărarea acțiunilor, numărul de acțiuni pe care ofertantul dorea să-l achiziționeze, precum și mențiunea că oferta este definitivă și irevocabilă Apelantul, în calitate de acționar la SC B.C.R.A.V. SA, contestă valabilitatea contractului de cesiune, susținând că acesta a fost încheiat cu încălcarea dreptului său de preempțiune, prin netransmiterea ofertei de cumpărare pe care a formulat-o către acționarii cedenti.

Astfel, cum a fost restrânsă la data de 11 februarie 2007, acțiunea apelantului are ca obiect anularea contractului de cesiune de acțiuni încheiat la data de 22 ianuarie 2007 între intimata B.C.R. SA, în calitate de cesionar și intimatele SC B.C.R.A. SA, SC F. SA, SC B.C.R.S. SA și SC B.C.R.L.I.F.N. SA, în calitate de cedente. Singurul motiv de nulitate invocat de către apelant este cel derivat din nerespectarea procedurii de exercitare a dreptului de preempțiune, Curtea apreciind util să reamintească natura convențională, iar nu legală a acestui drept. Nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În funcție de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic, se disting nulitatea absolută și cea relativă. Astfel, în timp ce nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general, nulitatea relativa sancționează nerespectarea, cu ocazia încheierii actului, a unei norme juridice ce ocrotește un interes particular, individual. Așa fiind, reținând că art. 8 pct. 8.3 din actul constitutiv al intimatei SC B.C.R.A.V. SA se constituie într-o clauză care este de natură să ocrotească interesul individual al acționarilor, în favoarea cărora este instituit un drept la preferință la achiziționarea acțiunilor, Curtea constată că, într-o calificare judicioasă a acțiunii adresate primei instanțe, al cărei obiect nu poate fi modificat în apel, potrivit art. 294 C. proc.

civ., cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă la data de 11 februarie 2007, trebuie privită ca una în anularea actului juridic civil, pentru un motiv de nulitate relativă, care derivă din nerespectarea dreptului de preferință. Stabilind astfel natura acțiunii promovate, Curtea a constatat că, spre deosebire de nulitatea absolută, care poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea relativă nu poate fi invocată de către un terț față de contract, ci numai de părțile contractante, ale căror interese particulare sunt încălcate, datorită nerespectării normelor legale care le protejează. Utilizarea, într-o convenție, a noțiunii de „drept de preempțiune” determină stabilirea sferei sale de aplicare și a modalității de exercitare exclusiv prin raportare la voința părților semnatare ale actului constitutiv.

Dreptul de preempțiune convențional, denumit și pact de preferință, este o variantă a promisiunii de vânzare, prin care proprietarii acțiunilor s-au obligat ca, în cazul în care le vor vinde, să acorde preferință la achiziționare celorlalți acționari, care ar urma să aibă posibilitatea de a le cesiona la același preț pe care l-ar fi oferit și un terț. Astfel, dreptul de preempțiune convențional (pactul de preferință) creează în sarcina promitentului o obligație de a face, respectiv cea de a acorda beneficiarului acestui drept posibilitatea de a cumpăra bunul ce urmează a fi vândut, la același preț pe care l-ar fi plătit și un terț. Un asemenea drept este unul de creanță, care nu conferă titularului său vreun drept de urmărire asupra bunului cu privire la care a fost instituit.

Așa fiind, în cazul în care proprietarul bunului nu își respectă obligația de a acorda preferință, iar dreptul recunoscut apelantului nu are natură legală, ci convențională, Curtea constată că, în condițiile în care pactul de preferință nu transmite dreptul de proprietate, ci dă naștere doar unei obligații de a face, el nu conferă părții lezate dreptul de a intenta acțiune în anularea vânzării/cesiunii făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, ci doar dreptul de a pretinde vânzătorului daune-interese. Imposibilitatea de a obține anularea contractului, încheiat cu nerespectarea dreptului de preempțiune acordat convențional apelantului derivă din dispozițiile art. 1075 C. civ., potrivit cărora „orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

Apelantul are însă posibilitatea ca, în cazul în care ar afirma că cesiunea s-a făcut în frauda sa, cu complicitatea la fraudă a terțului achizitor (fraus omnia corrumpit), să solicite anularea contractului, pentru cauză ilicită, ca motiv de nulitate absolută. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Astfel, Curtea a apreciat că rezultă că apelantul nu avea calitatea de a solicita anularea contractului de cesiune de acțiuni, pentru motive de nulitate relativă.

În consecință, prin decizia comercială nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, s-a admis apelul declarat de către apelantul D.M., a fost schimbată în tot sentința comercială nr. 9571 din 22 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 7673/2/2008, în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și în consecință a fost respinsă acțiunea, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. În acest context, trebuie subliniat că apelantului nu i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac, întrucât evaluarea temeiniciei unui drept este o operațiune care poate produce efecte mai grave pentru parte decât respingerea cererii, pe cale de excepție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M. care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente: În ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, adică a admis apelul în mod eronat cu depășirea cererii de apel. Motivul invocat este neîntemeiat întrucât, acest motiv este o concretizare a principiului disponibilității și a obligației instanței de a soluționa toate aspectele de fapt și de drept care există la momentul judecării apelului.

Or, în temeiul acestui principiu, Curtea de apel a ridicat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepție care poate fi ridicată în tot cursul judecății, nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută. Aceasta excepție este calificată ca fiind o excepție de fond, peremptorie și absolută, iar admiterea acestei excepții face de prisos cercetarea fondului pricinii. Chiar dacă recurentul invocă art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel are obligația să stabilească situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel, instanța poate din oficiu să invoce orice motiv de ordine publică, dând eficiență principiului rolului activ al instanței și dispozițiilor art. 136 și 137 C. proc.

civ. Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, Înalta Curte apreciază că este invocat în mod nefondat, iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind arătate care sunt argumentele de fapt și de drept care au determinat instanța să se pronunțe pentru respingerea cererii de chemare în judecată. Acest motiv nu poate fi susținut, întrucât instanța de apel s-a pronunțat pe cale de excepție fapt care a făcut inutilă analiza motivelor de apel. Decizia recurată cuprinde doar elemente de fapt și de drept pe care s-a întemeiat instanța în respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, Înalta Curte va reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde temeiurile de drept și care a fost dată cu respectarea și aplicarea corectă a legii.

Recurentul invocă art. 296 în susținerea motivului de recurs, apreciind că în conformitate cu acest articol „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât din hotărârea atacată”. Cum se poate observa prin decizia atacată, instanța a aplicat corect dispozițiile acestui articol („Instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”) și nici nu i-a creat o situație mai grea prin respingerea cererii de chemare în judecată pe excepție. Astfel, prin admiterea apelului, instanța de control judiciar a schimbat în tot sentința comercială a instanței de fond, aspect admis de codul de procedură civilă, și a respins cererea de chemare în judecată prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Deci, soluționând cauza pe excepție și nu în fond, Curtea de Apel nu i-a produs o situație mai grea decât hotărârea instanței de fond care i-a respins acțiunea în fond, considerând că cererea de chemare în judecată a recurentului este neîntemeiată. Cu privire la determinarea de către instanța de apel a naturii juridice a nulității invocate de către recurent, calificarea dată de instanța de apel s-a realizat prin raportare la cauza nulității, motiv pentru care Înalta Curte apreciază ca fiind corecte susținerile instanței de apel potrivit cărora în prezenta pricină suntem în prezența unei nulității relative și nu absolute, iar în acest context, în cazul unei nulități relative aceasta poate fi invocată numai de părțile contractante, ale căror interese particulare sunt încălcate și nicidecum de terțe persoane față de contract.

Prin urmare, argumentele aduse de instanța de apel cu privire la faptul că recurentul nu are dreptul de a intenta acțiune în anularea contractului de cesiune/vânzare, când nu se respectă dreptul de preemțiune sunt logice și în conformitate cu dispozițiile legale care guvernează materia nulităților relative. Așadar, fiind respectate dispozițiile legale privind procedura de vânzare a acțiunilor, precum și prevederile legale și statutare în ceea ce privește semnarea contractului de cesiune de acțiuni, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.