ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 289/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC B. SRL Iași prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, a chemat în judecată pe pârâtul B.A., solicitând constatarea nulității antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părți autentificat sub nr. 48.561 din 4 iunie 2004 de Notarul Public S.B. și a actului adițional la acesta. Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 2135 din 18 februarie 2008, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția comercială. Prin sentința comercială nr. 3035 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Iași a respins cererea formulată de SC B. SRL Iași; a respins excepția lipsei coparticipării procesuale pasive invocată de pârâtul SC B. SRL; a respins cererea reconvențională formulată de reclamantul B.A.

în contradictoriu cu pârâtul SC B. SRL și a respins cererea părților de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Instanța de fond a constatat că antecontractului de vânzare – cumpărare încheiat între părți din data de 4 iunie 2004 nu-i este incidentă vreo cauză de nulitate.

De altfel, a constatat că a fost respectată interdicția legală prevăzută de Legea nr. 550/2002, referitoare la faptul că înstrăinarea imobilelor, prin acte între vii, nu este permisă timp de 3 ani de la data dobândirii lor, bunurile imobile fiind achiziționate la data de 1 iunie 2004 iar data stabilită pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare între părți, în formă autentică, era stabilită pentru data de 1 iulie 2007. A reținut că, nu atrage nulitatea absolută a antecontractului de vânzare – cumpărare interdicția cetățenilor străini de a dobândi dreptul de proprietate, întrucât interdicția nu mai este prevăzută de legile interne.

Nu constituie motiv de nulitate a antecontractului de vânzare – cumpărare nici faptul că ulterior încheierii antecontractului, imobilele respective ar face obiectul unor cereri de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, instanța reținând că imobilele în discuție nu figurează ca fiind revendicate în baza legii anterior menționate, conform înscrisurilor depuse la dosar. S-a mai reținut că obiectul antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat între părți din data de 4 iunie 2004 constă, în mod indiscutabil, în promisiunea de vânzare – cumpărare a unor imobile, fiind exclusă interpretarea potrivit căreia convenția respectivă ar reprezenta un contract de împrumut, variantă în care ar fi fost schimbată natura juridică a convențiilor părților.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că înțelegerea părților din 29 iunie 2004 a fost legală, respectiv cea de înstrăinare a cotei de ½ din terenul aferent spațiului comercial în cotă indiviză, astfel că instanța de fond a considerat că cererea reclamantei este neîntemeiată. Referitor la cererea reconvențională ce are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare, tribunalul a reținut că nu poate fi admisă întrucât în antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat între părți nu au fost indicate suficiente elemente pentru determinarea obiectului viitorului contract de vânzare – cumpărare. Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 47 din 9 iunie 2009, a respins apelul reclamantei - pârâte SC B. SRL Iași . A admis aderarea la apel a pârâtului - reclamant B.A.

și a schimbat în parte sentința comercială nr. 3035/ com din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Iași, în sensul că: A admis cererea reconvențională a pârâtului-reclamant B.A.; a c onstatat că B.A. este proprietarul cotei indivize de 1/2 din spațiul comercial în suprafață totală de 111,72 mp, situat în Iași, Bd. Tudor Vladimirescu, cotă dobândită prin cumpărare de la SC B. SRL, iar p rezenta hotărâre ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare în ce privește cota indiviză menționată. A p ăstrat dispozițiile sentinței Tribunalului Iași, care nu contravin prezentei decizii. A o bligat SC B. SRL Iași să-i plătească lui B.A. suma de 4007 lei, cheltuieli de judecată la fond și suma de 9125 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: 1. Referitor la apelul reclamantei SC B. SRL a constatat că este nefondat întrucât argumentele susținute în motivarea cererii de constatare a nulității absolute a promisiunii de vânzare – cumpărare nu au constituit motive de nulitate absolută a convenției. Instanța de apel a reținut că în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., este ținută de a examina doar motivele de nulitate invocate în cererea introductivă, nu și motivele prezentate pentru prima oară în apel.

Astfel că, raportat la obiectul învestirii primei instanțe, instanța de apel a constatat că impedimentul reprezentat de dispozițiile Legii nr. 550/2002 a fost depășit prin acordul părților, care au încheiat actul adițional din 29 iunie 2004. S-a mai reținut că SC B. SRL nu a detaliat susținerea referitoare la existența unor prevederi care i-ar îngrădi dreptul de a dispune de bunuri, iar din verificarea conținutului antecontractului nu a rezultat prezența unor astfel de clauze. Calitatea pârâtului B.A., de cetățean al unui alt stat decât acelea de membre ale U.E. și S.E.E. a fost invocată abia în concluziile scrise la fond, cu mult după prima zi de înfățișare, în sensul art. 132 C. proc. civ.

Instanța de apel a mai constatat că și susținerea privitoare la împrumut a fost făcută de reclamantă după prima zi de înfățișare, ea neavând corespondent în dovezile administrate; instanța de fond a examinat valabilitatea antecontractului raportat la momentul încheierii sale, dar ținând cont și de caracteristica esențială a promisiunii de vânzare – cumpărare, respectiv aceea de a da naștere unei obligații de a face și nu de a transmite dreptul de proprietate. 2. În ce privește aderarea la apel, instanța de control judiciar a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., în speță neoperând alin. (2) al aceluiași articol. Instanța de apel a constatat că este întemeiată cererea reconvențională, impunându-se pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare – cumpărare, astfel cum pârâtul – reclamant a restrâns obiectul cererii reconvenționale.

A mai reținut că instanța de fond a stabilit judicios validitatea antecontractului, dar că este eronată constatarea ineficienței determinări a obiectului convenției. Obiectul convenției răspunde cerințelor art. 948 pct. 3 și art. 962 – art. 965 C. civ., fiind reprezentat de o cotă indiviză, determinată de părți la o doime, dintr-un spațiu comercial. Nu se poate pretinde ca în antecontract să se fi făcut și ieșirea din indiviziune, deoarece s-ar depăși cadrul înțelegerii părților, iar promisiunea de vânzare – cumpărare a unei cote indivize s-ar transforma într-o promisiune privind un spațiu delimitat. De asemenea, s-a mai reținut că în convenția părților este stipulată posibilitatea solicitării unei hotărâri de recunoaștere a dreptului de proprietate al beneficiarului promisiunii, în cazul în care promitenta SC B. SRL nu încheie actul autentic în termenul convenit.

În condițiile în care prețul a fost plătit de B.A., iar pârâta – reconvențională este proprietara întregului spațiu comercial, având calitatea de a înstrăina cota indiviză de 1/2, astfel că s-a cuvenit ca, în temeiul art. 1073, art. 1077 și art. 970 alin. (2) C. civ., să se constate dreptul de proprietate al pârâtului – reclamant asupra cotei indivize ce face obiectul promisiunii sinalagmatice de vânzare – cumpărare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SRL Iași, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și pe fond, respingerea cererii reconvenționale, inclusiv a aderării la apel. Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc.

civ., raportat la art. 11 și 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat în examinare excepția insuficientei timbrări a cererii de recurs, având în vedere că invocarea acesteia primează înaintea oricăror alte cereri și excepții, formulate în fața instanțelor de judecată și a reținut: Art. 1 din Legea 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru prevede că acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de către instanță. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părții se anulează ca netimbrată.

Față de dispozițiile legale evocate se constată că recursul declarat de către reclamanta SC B. SRL a fost însoțit de dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 20 lei și de timbrul judiciar în valoare de 3 lei, ambele în cuantum insuficient, iar taxa judiciară de timbru depusă de recurent fiind achitată în contul altui beneficiar. Prin urmare, recurentul a fost citat pentru termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2010 cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 200 lei în contul menționat în citația emisă pe numele acestuia și timbrul judiciar în valoare de 2 lei.

În raport de împrejurarea că recurenta nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația emisă pentru termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2010, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 pct. 1 și pct. 3 din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare și să dispună anularea recursului ca insuficient timbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de reclamanta SC B. SRL IAȘI împotriva deciziei nr. 47 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, ca insuficient timbrat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.