ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2011 pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 7751/105/2011, reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA), în contradictoriu cu pârâta SC C.C.F.C.C. SA (în insolvență) a solicitat instanței să constate rezoluțiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, acord de revocare a convenției de dare în plată din 02 iunie 2010. Pârâta a formulat întâmpinare, prin administratorul judiciar, prin care a arătat că solicitarea reclamantei este justificată. Datorită dificultăților financiare pârâta nu a putut plăti în termen creanța de 300.000 RON, astfel încât operează rezoluțiunea de plin drept a acordului revocatoriu al convenției de dare în plată.

Sunt îndeplinite cerințele pentru aplicarea art. 969 C. civ., actul îndeplinind condițiile de validitate impuse de art. 948 C. civ. Prin cererea înregistrată la data de 06 septembrie 2011, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 8006/105/2011, reclamanta SC C.T. SA (fosta SC C. SA), în contradictoriu cu pârâta SC C.C.F.C.C. SA (în insolvență), a solicitat instanței să constate rezoluțiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, acord de revocare a convenției de dare în plată din 02 iunie 2010. Motivarea cererii este absolut identică cu cea a cererii din Dosarul nr. 7751/105/2011. La data de 21 decembrie 2011 prima instanță a admis excepția de litispendență între cele două dosare și a dispus atașarea Dosarului nr. 8006/105/2011 la Dosarul nr. 7751/105/2011.

După administrarea probatoriilor, prin sentința nr. 834 din 21 decembrie 2011 Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiată, cererea. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat actul juridic intitulat „convenție de dare în plată prin cesiune de creanță” la data de 02 iunie 2010. Prin acest act pârâta ceda reclamantei o creanță în valoare de 4.286.940,85 RON, creanță despre care se menționează că reprezintă o parte din suma facturată și pretinsă în Dosarul nr. 445/42/2010 al Curții de Apel Ploiești față de C.N.A.D.N.R. - Direcția Regională Timișoara. Reclamanta își asuma riscul vis-a-vis de soluționarea litigiului renunțând „la dreptul de regres ce l-ar avea în baza art. 1669, 1670 și urm. C. civ.”.

Cu toate acestea în vederea încasării creanței pârâta constituia în favoarea reclamantei o garanție reală mobiliară de prim rang asupra creanței ce face „obiectul contractului”. După 5 zile, la data de 07 iunie 2010, între părți s-a încheiat un act juridic intitulat „acord de revocare a convenției de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010”. Prin acest act s-a convenit revocarea convenției menționate în paragraful anterior și repunerea părților în situația anterioară, fiecare parte redevenind titulara creanței sale inițiale, desființându-se și garanția reală mobiliară. Pârâta se obliga să plătească reclamantei suma de 300.000 RON (creanța acesteia) în termen de 100 de zile de la semnarea acestui act „sub sancțiunea rezolutiunii de plin drept a prezentului acord”.

Părțile au prevăzut astfel un pact comisoriu expres. Prima instanță nu a considerat aplicabil art. 36 din Legea nr. 85/2006 în această cauză, deoarece, strict formal, nu se urmărește un bun sau o creanță în contra pârâtei-debitoare aflate în insolvență, ci se dorește recunoașterea operării unei sancțiuni civile petrecute anterior deschiderii procedurii insolvenței. S-a reținut că în conformitate cu art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ., un act juridic va fi recunoscut valabil (și deci își va produce efectele juridice în vederea cărora a fost întocmit) dacă este fundamentat pe o cauză licită. Cauza reprezintă atât efectul imediat scontat (causa proxima), cât și motivul determinant la încheierea actului (causa remota).

În cauza de față, deși efectul imediat scontat al pactului comisoriu invocat (adică efectul de repunere a părților în situația anterioară actului de revocare a actului de dare în plată) nu contravine legii sau bunelor moravuri, motivul determinant pentru stipularea în cadrul acestui acord a unui pact comisoriu expres este unul ilicit. Ilicitatea acestui motiv și implicit a cauzei pactului comisoriu inserat în cuprinsul actului juridic intitulat „acord de revocare a convenției de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010” rezultă din faptul că acordul revocator intervine la doar 5 zile de la încheierea actului revocat.

Acest interval, pe lângă faptul că este un interval foarte redus (practic în 5 zile nu s-a putut pune în aplicare nimic din actul inițial, nici măcar transferul calității procesual active în Dosarul nr. 445/4272010, aspect subsecvent unei astfel de convenții), este certificat doar prin datarea făcută de părți în cuprinsul celor 2 înscrisuri, care, din punct de vedere probatoriu, reprezintă acte sub semnătură privată. Mai mult, s-a reținut că actul revocator nu cuprinde nicio mențiune cu privire la motivul revocării actului inițial. O strategie economică ce permite primirea ca plată a unei creanțe litigioase de 14 ori mai mare este greu de crezut că se schimbă în 5 zile doar în baza discuțiilor dintre părți și fără o justificare punctuală, precisă.

Acordul revocator nu este însă un simplu act revocator. El cuprinde un termen de plată pentru pârâta-debitoare și o sancțiune surprinzătoare tocmai vis-a-vis de strategia economică invocată ca motiv al înseși revocării. Prima instanță a concluzionat că sancțiunea ce se impune este rezolutiunea de plin drept a acordului revocator. S-a apreciat că această operație, practic, oferă un fel de asigurare reclamantei care, în lipsa încasării creanței sale de 300.000 RON, va dobândi o creanță de peste 4 milioane RON contra unui terț. Momentul derulării operațiunii este, la rândul său, foarte apropiat de data de 29 octombrie 2010, când, în contra pârâtei s-a deschis procedura insolvenței (deci se poate prezuma că părțile au anticipat și preconizat neplata în termen).

Așadar, prin această operație reclamanta ar dobândi o creanță (e drept, litigioasă), dar de 14 ori mai mare și în contra unui terț solvabil, în locul unei creanțe contra unei societăți în insolvență, iar această creanță ar dobândi-o tocmai de la insolvent. Creanța cedată de insolvent ar părăsi masa credală, în condițiile în care reclamanta nici nu participă la procedura insolvenței. S-a concluzionat că în această situație apare, evident, că motivul determinant urmărit de părți la inserarea pactului comisoriu este crearea unei posibilități de evitare de către reclamantă a participării sale la procedura insolvenței pârâtei-debitoare, procedură ce se prefigura la data actului (cu consecința că reclamanta nu va suporta concursul celorlalți creditori) fără, însă, a-i fi afectată negativ creanța sa (eludându-se astfel aplicarea art. 76 din Legea nr. 85/2006, normă de natură imperativă).

Cum actul întemeiat pe o cauză ilicită nu poate să producă vreun efect (așa cum practic arată art. 966 C. civ.) prima instanță, chiar dacă nu a pronunțat nulitatea parțială a actului revocator nefiind învestită de vreuna din părți cu o cerere în acest sens, nu a dat aplicare pactului comisoriu respectiv, motiv pentru care a respins pretențiile întemeiate pe acesta. împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC C.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 966, 969 C. civ., art. 282 și urm. C. proc. civ. Prin decizia nr. 50 din 15 mai 2012, a Curții de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC C.T.

SA (fostă SC C. SA), împotriva sentinței nr. 834 din 21 decembrie 2011, pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C.C.F.C.C. SA. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prima instanță a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie când a respins acțiunea reclamantei, reținând că motivul determinant urmărit de părți la inserarea pactului comisoriu a fost crearea unei posibilități de evitare de către reclamantă a participării la procedura insolvenței pârâtei-debitoare, procedură ce se prefigura la data actului, cu consecința ca reclamanta să nu suporte concursul celorlalți creditori, fără, însă, a-i fi afectată negativ creanța, eludându-se, astfel, aplicarea art. 76 din Legea nr. 85/2006, normă de natură imperativă, actul astfel încheiat fiind întemeiat pe o cauză ilicită.

Pârâta-intimată a intrat în procedura insolvenței la data de 29 octombrie 2012, când s-a admis cererea formulată de debitoare, aspect ce presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 27 alin. (1) din Legea privind procedura insolvenței, respectiv existența stării de insolvență a acesteia. Procedura insolvenței are drept scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, procedură la care trebuia să participe și apelanta, dacă ar fi urmărit valorificarea creanței sale cu respectarea dispozițiilor legale și fără a aduce atingere drepturilor celorlalți creditori.

Prin urmare, după deschiderea procedurii, nicio creanță nu mai poate fi valorificată individual, toți creditorii având obligația să respecte dispozițiile Legii nr. 85/2006, toate convențiile încheiate de debitor cu creditorii care eludează dispozițiile legii fiind fondate pe o cauză ilicită, neputând produce efecte juridice, întrucât ar contribui la prejudicierea celorlalți creditori. Potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice, iar potrivit art. 966 C. civ., obligația nelicită nu poate avea niciun efect. Solicitarea apelantei de a da eficiență unui act juridic lezionar sub aspectul prejudiciului, între cele două obligații existând o diferență vădită de valoare, a fost respinsă, corect, de prima instanță, întrucât ar fi avut drept consecință prejudicierea creditorilor care au respectat dispozițiile legale și încearcă să-și valorifice creanțele prin înscrierea la masa credală.

Faptul că administratorul judiciar a fost de acord cu admiterea acțiunii, susținând poziția apelantei-reclamante nu poate avea drept consecință rezoluțiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, de revocare a convenției de dare în plată din 02 iunie 2010, întrucât pârâta-debitoare se află în procedura insolvenței, situație care impune tuturor creditorilor o anumită conduită care să permită satisfacerea creanțelor în ordinea și condițiile impuse de legea insolvenței. Mai mult, administratorul judiciar trebuie să respecte principiul maximizării averii debitorului în vederea satisfacerii într-o proporție mai mare a creanțelor înscrise la masa credală și să ia toate măsurile în vederea valorificării creanței respective în beneficiul tuturor creditorilor.

Susținerile apelantei ar fi fost valabile numai în situația în care pârâta nu s-ar fi aflat în procedura insolvenței și ar fi putut dispune liber de averea sa. În prezent aflându-se în procedura insolvenței, acordul încheiat de cele două părți și condițiile în care acesta s-a încheiat nu poate conduce decât la concluzia reținută de prima instanță, aceea de convenție fondată pe o cauză ilicită, căreia, dacă i s-ar da eficiență, ar conduce la prejudicierea celorlalți creditori. Din actele aflate la dosar rezultă că debitoarea-intimată ar avea șanse să-și valorifice creanța litigioasă ce a fost, inițial, cedată în schimbul unei creanțe mult mai mici deținută de apelantă.

Apelanta invocă situația litigioasă rezultată din chiar convenția încheiată cu societatea pârâtă, susținând că acesta a fost și motivul pentru care creanța litigioasă fusese cedată în schimbul unei creanțe mult mai mici, respectiv ca urmare a intervenirii caracterului aleatoriu, nesigur de obținere a acesteia. Pentru a evita această nesiguranță, apelanta avea posibilitatea să se înscrie la masa credală cu suma pe care debitoarea i-o datora, fără să încerce să obțină o sumă mult mai mare, ignorând dispozițiile din Legea privind procedura insolvenței. Așa cum a reținut și instanța de fond, prin această operație reclamanta ar dobândi o creanță litigioasă, dar de 14 ori mai mare și în contra unui terț solvabil, în locul unei creanțe contra unei societăți în insolventă, iar această creanță ar dobândi-o tocmai de la insolvent, diminuând averea debitorului, în condițiile în care apelanta nu participă la procedura insolvenței.

În ceea ce privește solicitarea apelantei de a se reveni asupra măsurii amenzii, înlăturând obligarea societății la plata acesteia s-a reținut că amenda a fost corect aplicată apelantei, sancționându-se reaua-credință și încercarea de a se produce un impediment în judecarea acțiunii. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă de două ori, la date diferite, cu eludarea dispozițiilor legale, dosarele aflându-se în litispendență. Nu se contestă faptul că au fost depuse două acțiuni identice pe rolul Tribunalului Prahova, creându-se un incident procedural, respectiv acela al litispendenței, sancțiunea fiind corect aplicată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA) Sinaia, aducându-i următoarele critici: 1. Decizia instanței de apel a fost dată fără să aibă la bază un temei legal, dar și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că prima instanță a aplicat, în mod justificat, sancțiunea amenzii judiciare, ca urmare a introducerii a cererii de chemare în judecată de două ori, la date diferite. Recurenta-reclamantă a apreciat că buna-credință se presupune întotdeauna, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., iar sarcina probei, în ce privește reaua-credință, revine celui ce o invocă, în speța de fată nedovedindu-se reaua sa credință, cererea de chemare în judecată fiind trimisă, din greșeală, de două ori, la două date diferite. 2. Hotărârea instanței de apel nu are la bază un temei legal și a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 966 și 968 C. civ. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că existența condițiilor de nulitate ale unui act juridic trebuie analizată la data încheierii lui, or, în speța de față nu s-a dovedit faptul că la data la care reclamanta a cumpărat creanța, aceasta cunoștea starea de insolvență a pârâtei.

S-a mai apreciat de către recurentă că instanța de apel a făcut, în mod greșit, referire la dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, deoarece acțiunea era una de drept comun. Nu întâmplător este faptul că administratorul judiciar, fiind persoana care, prin natura calității sale, cunoștea cel mai bune dosarul de insolvență, nu numai că nu a introdus o acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, dar a și achiesat la cererea reclamantei. Recurenta-reclamantă a susținut că respectiva creanță era una incertă, deoarece, pe de o parte, aceasta era una de natură litigioasă, existând un litigiu pe rolul Curții de Apel Ploiești în legătură cu această creanță, iar, pe de altă parte, actele care stăteau la baza acestui litigiu nu erau însușite de către debitorul cedat.

Ca atare, acesta a fost și motivul pentru care creanța litigioasă a fost cedată în schimbul unei creanțe mult mai mici. S-a susținut de către recurentă că abia după ce a luat legătura cu debitorul cedat, care și-a exprimat opinia că nu recunoaște această creanță, ajungând la concluzia că recuperarea acestei creanțe ar necesita timp suplimentar și costuri ridicate, a convenit cu societatea pârâtă să revoce convenția de dare în plată. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că argumentele instanței de apel, în sensul că s-a folosit de acordul de revocare pentru a se sustrage aplicării dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, nu sunt dovedite, nedovedit fiind și faptul că reclamanta ar fi cunoscut despre starea de insolvență a pârâtei.

3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbându-se natura acestuia. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că în speța de față nu se poate vorbi despre cauză ilicită, deoarece natura convenției de dare în plată prin cesiune de creanță este una aleatorie, scopul imediat al obligației fiind riscul, respectiv prefigurarea unor împrejurări viitoare și incerte de care depinde șansa câștigului, iar scopul mediat fiind acela al stingerii datoriilor pe care pârâta le avea față de reclamantă.

Recurenta-reclamantă consideră că în speța de față nu s-au eludat nici dispozițiile legii și nici cele ale bunelor moravuri și liniștii publice, instanța de apel nestabilind dacă acordul de revocare și pactul comisoriu inserat în acesta are o natură aleatorie sau nu, pârâta cunoscând că acest contract avea un caracter aleatoriu, aceasta asumându-și riscurile contractului tocmai în considerarea faptul că urma să cedeze o creanță incertă în schimbul stingerii unei datorii certe, lichide și exigibile. La data de 07 aprilie 2013, pârâta-intimată, prin lichidator judiciar, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu acțiunea formulată de către reclamantă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

Sancțiunea amenzii judiciare se aplică în baza prevederilor art. 108 1 și urm. C. proc. civ., iar împotriva încheierii prin care se aplică amenda judiciară se poate face, potrivit art. 108 5 C. proc. civ., doar cerere de reexaminare, care se soluționează prin încheiere irevocabilă de către instanța de judecată care a aplicat amenda. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 966 și 968 C. civ.

Deși invocă greșita aplicare a acestor dispoziții C. civ., recurenta-reclamantă se referă, de fapt, la netemeinicia deciziei recurate, susținând că nu s-ar fi dovedit faptul că la data la care a cumpărat creanța a cunoscut starea de insolvență a pârâtei, dar și faptul că administratorul judiciar, care cunoștea cel mai bine situația debitoarei (societatea pârâtă), nu a introdus o acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, achiesând la cererea reclamantei, însă, în calea de atac extraordinară a recursului nu mai poate fi analizată temeinicia deciziei recurate, ci doar legalitatea acesteia, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Recurenta-reclamantă a încercat să explice motivul pentru care a încheiat contractul de cesiune, dar fără să arate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, cu referire la reținerea de către instanța de apel a existenței unei cauze ilicite în ce privește pactul comisoriu expres conținut de actul juridic intitulat „Acord de revocare a convenției de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010”. De altfel, recurenta-reclamantă vorbește de faptul că prin hotărârea instanței de apel nu s-a făcut dovada faptului că prin acordul de revocare s-a urmărit sustragerea de la aplicarea dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, deci tot critici care privesc netemenicia deciziei recurate. 3. Nici cea de a treia critică nu poate fi reținută.

În cuprinsul acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a încercat să combată susținerea instanței de apel cu privire la cauza ilicită a pactului comisoriu, susținând că nu s-a stabilit dacă acesta avea sau nu o natură aleatorie și că pârâta și-a asumat riscul contractului doar în considerarea faptului că urma să cedeze o creanță incertă în schimbul stingerii unei datorii certe, lichide și exigibile.

Această susținere nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, discrepanța dintre suma ce reprezintă creanța incertă și suma ce reprezintă creanța certă, face să se nască suspiciunea de fraudă (în sensul sustragerii de la participarea la procedura concursuală prevăzută de legea insolvenței), iar, pe de altă parte, tocmai recurgerea la o acțiune de drept comun, când părțile aveau posibilitatea să recurgă la procedura prevăzută de art. 86 din Legea nr. 85/2006, procedură care se desfășura sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, dar și cu posibilitatea contestării de către ceilalți participanți la procedură, nu face decât să ateste faptul că reclamanta a urmărit să se sustragă de la procedura concursuală la care este supusă pârâta, în ce privește creanța sa, relativ la debitoarea pârâtă.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA) Sinaia împotriva deciziei nr. 50 din 15 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.