ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Prin cererea

înregistrată la data de 23 august 2011 pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr.

7751/105/2011, reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA), în contradictoriu cu

pârâta SC C.C.F.C.C. SA (în insolvență) a solicitat instanței să constate

rezoluțiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, acord de

revocare a convenției de dare în plată din 02 iunie 2010.

Pârâta a formulat

întâmpinare, prin administratorul judiciar, prin care a arătat că solicitarea reclamantei

este justificată. Datorită dificultăților financiare pârâta nu a putut plăti în

termen creanța de 300.000 RON, astfel încât operează rezoluțiunea de plin drept

a acordului revocatoriu al convenției de dare în plată. Sunt îndeplinite cerințele

pentru aplicarea art. 969 C. civ., actul îndeplinind condițiile de validitate impuse

de art. 948 C. civ.

Prin cererea înregistrată

la data de 06 septembrie 2011, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 8006/105/2011,

reclamanta SC C.T. SA (fosta SC C. SA), în contradictoriu cu pârâta SC C.C.F.C.C.

SA (în insolvență), a solicitat instanței să constate rezoluțiunea de plin drept

a acordului din data de 07 iunie 2010, acord de revocare a convenției de dare în

plată din 02 iunie 2010.

Motivarea cererii

este absolut identică cu cea a cererii din Dosarul nr. 7751/105/2011.

La data de 21

decembrie 2011 prima instanță a admis excepția de litispendență între cele două

dosare și a dispus atașarea Dosarului nr. 8006/105/2011 la Dosarul nr. 7751/105/2011.

După administrarea

probatoriilor, prin sentința nr. 834 din 21 decembrie 2011 Tribunalul Prahova a

respins, ca neîntemeiată, cererea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat actul juridic intitulat

„convenție de dare în plată prin cesiune de creanță” la data de 02 iunie 2010. Prin

acest act pârâta ceda reclamantei o creanță în valoare de 4.286.940,85 RON, creanță

despre care se menționează că reprezintă o parte din suma facturată și pretinsă

în Dosarul nr. 445/42/2010 al Curții de Apel Ploiești față de C.N.A.D.N.R. - Direcția

Regională Timișoara. Reclamanta își asuma riscul vis-a-vis de soluționarea litigiului

renunțând „la dreptul de regres ce l-ar avea în baza art. 1669, 1670 și urm. C.

civ.”. Cu toate acestea în vederea încasării creanței pârâta constituia în favoarea

reclamantei o garanție reală mobiliară de prim rang asupra creanței ce face „obiectul

contractului”.

După 5 zile, la

data de 07 iunie 2010, între părți s-a încheiat un act juridic intitulat „acord

de revocare a convenției de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010”. Prin

acest act s-a convenit revocarea convenției menționate în paragraful anterior și

repunerea părților în situația anterioară, fiecare parte redevenind titulara creanței

sale inițiale, desființându-se și garanția reală mobiliară. Pârâta se obliga să

plătească reclamantei suma de 300.000 RON (creanța acesteia) în termen de 100 de

zile de la semnarea acestui act „sub sancțiunea rezolutiunii de plin drept a prezentului

acord”. Părțile au prevăzut astfel un pact comisoriu expres.

Prima instanță

nu a considerat aplicabil art. 36 din Legea nr. 85/2006 în această cauză, deoarece,

strict formal, nu se urmărește un bun sau o creanță în contra pârâtei-debitoare

aflate în insolvență, ci se dorește recunoașterea operării unei sancțiuni civile

petrecute anterior deschiderii procedurii insolvenței.

S-a reținut că

în conformitate cu art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ., un act juridic

va fi recunoscut valabil (și deci își va produce efectele juridice în vederea cărora

a fost întocmit) dacă este fundamentat pe o cauză licită. Cauza reprezintă atât

efectul imediat scontat (causa proxima), cât și motivul determinant la încheierea

actului (causa remota).

În cauza de față,

deși efectul imediat scontat al pactului comisoriu invocat (adică efectul de repunere

a părților în situația anterioară actului de revocare a actului de dare în plată)

nu contravine legii sau bunelor moravuri, motivul determinant pentru stipularea

în cadrul acestui acord a unui pact comisoriu expres este unul ilicit. Ilicitatea

acestui motiv și implicit a cauzei pactului comisoriu inserat în cuprinsul actului

juridic intitulat „acord de revocare a convenției de dare în plată încheiată în

data de 02 iunie 2010” rezultă din faptul că acordul revocator intervine la doar

5 zile de la încheierea actului revocat. Acest interval, pe lângă faptul că este

un interval foarte redus (practic în 5 zile nu s-a putut pune în aplicare nimic

din actul inițial, nici măcar transferul calității procesual active în Dosarul

nr. 445/4272010, aspect subsecvent unei astfel de convenții), este certificat doar

prin datarea făcută de părți în cuprinsul celor 2 înscrisuri, care, din punct de

vedere probatoriu, reprezintă acte sub semnătură privată.

Mai mult, s-a

reținut că actul revocator nu cuprinde nicio mențiune cu privire la motivul revocării

actului inițial. O strategie economică ce permite primirea ca plată a unei creanțe

litigioase de 14 ori mai mare este greu de crezut că se schimbă în 5 zile doar în

baza discuțiilor dintre părți și fără o justificare punctuală, precisă. Acordul

revocator nu este însă un simplu act revocator. El cuprinde un termen de plată pentru

pârâta-debitoare și o sancțiune surprinzătoare tocmai vis-a-vis de strategia economică

invocată ca motiv al înseși revocării. Prima instanță a concluzionat că sancțiunea

ce se impune este rezolutiunea de plin drept a acordului revocator.

S-a apreciat că

această operație, practic, oferă un fel de asigurare reclamantei care, în lipsa

încasării creanței sale de 300.000 RON, va dobândi o creanță de peste 4 milioane

RON contra unui terț. Momentul derulării operațiunii este, la rândul său, foarte

apropiat de data de 29 octombrie 2010, când, în contra pârâtei s-a deschis procedura

insolvenței (deci se poate prezuma că părțile au anticipat și preconizat neplata

în termen). Așadar, prin această operație reclamanta ar dobândi o creanță (e drept,

litigioasă), dar de 14 ori mai mare și în contra unui terț solvabil, în locul unei

creanțe contra unei societăți în insolvență, iar această creanță ar dobândi-o tocmai

de la insolvent. Creanța cedată de insolvent ar părăsi masa credală, în condițiile

în care reclamanta nici nu participă la procedura insolvenței.

S-a concluzionat

că în această situație apare, evident, că motivul determinant urmărit de părți la

inserarea pactului comisoriu este crearea unei posibilități de evitare de către

reclamantă a participării sale la procedura insolvenței pârâtei-debitoare, procedură

ce se prefigura la data actului (cu consecința că reclamanta nu va suporta concursul

celorlalți creditori) fără, însă, a-i fi afectată negativ creanța sa (eludându-se

astfel aplicarea art. 76 din Legea nr. 85/2006, normă de natură imperativă).

Cum actul întemeiat

pe o cauză ilicită nu poate să producă vreun efect (așa cum practic arată art. 966

C. civ.) prima instanță, chiar dacă nu a pronunțat nulitatea parțială a actului

revocator nefiind învestită de vreuna din părți cu o cerere în acest sens, nu a

dat aplicare pactului comisoriu respectiv, motiv pentru care a respins pretențiile

întemeiate pe acesta.

împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SC C.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 966, 969 C. civ., art. 282 și urm. C.

proc. civ.

Prin decizia

nr. 50 din 15 mai 2012, a Curții de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA), împotriva sentinței nr. 834 din 21 decembrie

2011, pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC

C.C.F.C.C. SA.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță

a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a

dispozițiilor legale în materie când a respins acțiunea reclamantei, reținând că

motivul determinant urmărit de părți la inserarea pactului comisoriu a fost crearea

unei posibilități de evitare de către reclamantă a participării la procedura insolvenței

pârâtei-debitoare, procedură ce se prefigura la data actului, cu consecința ca reclamanta

să nu suporte concursul celorlalți creditori, fără, însă, a-i fi afectată negativ

creanța, eludându-se, astfel, aplicarea art. 76 din Legea nr. 85/2006, normă de

natură imperativă, actul astfel încheiat fiind întemeiat pe o cauză ilicită.

Pârâta-intimată

a intrat în procedura insolvenței la data de 29 octombrie 2012, când s-a admis cererea

formulată de debitoare, aspect ce presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute la

art. 27 alin. (1) din Legea privind procedura insolvenței, respectiv existența stării

de insolvență a acesteia.

Procedura insolvenței

are drept scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului

debitorului aflat în insolvență, procedură la care trebuia să participe și apelanta,

dacă ar fi urmărit valorificarea creanței sale cu respectarea dispozițiilor legale

și fără a aduce atingere drepturilor celorlalți creditori.

Prin urmare, după

deschiderea procedurii, nicio creanță nu mai poate fi valorificată individual, toți

creditorii având obligația să respecte dispozițiile Legii nr. 85/2006, toate convențiile

încheiate de debitor cu creditorii care eludează dispozițiile legii fiind fondate

pe o cauză ilicită, neputând produce efecte juridice, întrucât ar contribui la prejudicierea

celorlalți creditori.

Potrivit art.

968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară

bunelor moravuri și ordinii publice, iar potrivit art. 966 C. civ., obligația nelicită

nu poate avea niciun efect.

Solicitarea apelantei

de a da eficiență unui act juridic lezionar sub aspectul prejudiciului, între cele

două obligații existând o diferență vădită de valoare, a fost respinsă, corect,

de prima instanță, întrucât ar fi avut drept consecință prejudicierea creditorilor

care au respectat dispozițiile legale și încearcă să-și valorifice creanțele prin

înscrierea la masa credală.

Faptul că administratorul

judiciar a fost de acord cu admiterea acțiunii, susținând poziția apelantei-reclamante

nu poate avea drept consecință rezoluțiunea de plin drept a acordului din data de

07 iunie 2010, de revocare a convenției de dare în plată din 02 iunie 2010, întrucât

pârâta-debitoare se află în procedura insolvenței, situație care impune tuturor

creditorilor o anumită conduită care să permită satisfacerea creanțelor în ordinea

și condițiile impuse de legea insolvenței.

Mai mult, administratorul

judiciar trebuie să respecte principiul maximizării averii debitorului în vederea

satisfacerii într-o proporție mai mare a creanțelor înscrise la masa credală și

să ia toate măsurile în vederea valorificării creanței respective în beneficiul

tuturor creditorilor.

Susținerile apelantei

ar fi fost valabile numai în situația în care pârâta nu s-ar fi aflat în procedura

insolvenței și ar fi putut dispune liber de averea sa. În prezent aflându-se în

procedura insolvenței, acordul încheiat de cele două părți și condițiile în care

acesta s-a încheiat nu poate conduce decât la concluzia reținută de prima instanță,

aceea de convenție fondată pe o cauză ilicită, căreia, dacă i s-ar da eficiență,

ar conduce la prejudicierea celorlalți creditori.

Din actele aflate

la dosar rezultă că debitoarea-intimată ar avea șanse să-și valorifice creanța litigioasă

ce a fost, inițial, cedată în schimbul unei creanțe mult mai mici deținută de apelantă.

Apelanta invocă

situația litigioasă rezultată din chiar convenția încheiată cu societatea pârâtă,

susținând că acesta a fost și motivul pentru care creanța litigioasă fusese cedată

în schimbul unei creanțe mult mai mici, respectiv ca urmare a intervenirii caracterului

aleatoriu, nesigur de obținere a acesteia.

Pentru a evita

această nesiguranță, apelanta avea posibilitatea să se înscrie la masa credală cu

suma pe care debitoarea i-o datora, fără să încerce să obțină o sumă mult mai mare,

ignorând dispozițiile din Legea privind procedura insolvenței.

Așa cum a reținut

și instanța de fond, prin această operație reclamanta ar dobândi o creanță litigioasă,

dar de 14 ori mai mare și în contra unui terț solvabil, în locul unei creanțe contra

unei societăți în insolventă, iar această creanță ar dobândi-o tocmai de la insolvent,

diminuând averea debitorului, în condițiile în care apelanta nu participă la procedura

insolvenței.

În ceea ce privește

solicitarea apelantei de a se reveni asupra măsurii amenzii, înlăturând obligarea

societății la plata acesteia s-a reținut că amenda a fost corect aplicată apelantei,

sancționându-se reaua-credință și încercarea de a se produce un impediment în judecarea

acțiunii.

Cererea de chemare

în judecată a fost introdusă de două ori, la date diferite, cu eludarea dispozițiilor

legale, dosarele aflându-se în litispendență.

Nu se contestă

faptul că au fost depuse două acțiuni identice pe rolul Tribunalului Prahova, creându-se

un incident procedural, respectiv acela al litispendenței, sancțiunea fiind corect

aplicată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA) Sinaia, aducându-i

următoarele critici:

de apel a fost dată fără să aibă la bază un temei legal, dar și cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

Astfel, în mod

greșit, instanța de apel a apreciat că prima instanță a aplicat, în mod justificat,

sancțiunea amenzii judiciare, ca urmare a introducerii a cererii de chemare în judecată

de două ori, la date diferite.

Recurenta-reclamantă

a apreciat că buna-credință se presupune întotdeauna, conform art. 1899 alin.

(2) C. civ., iar sarcina probei, în ce privește reaua-credință, revine celui ce

o invocă, în speța de fată nedovedindu-se reaua sa credință, cererea de chemare

în judecată fiind trimisă, din greșeală, de două ori, la două date diferite.

de apel nu are la bază un temei legal și a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor

art. 966 și 968 C. civ.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a susținut că existența condițiilor de nulitate ale unui act

juridic trebuie analizată la data încheierii lui, or, în speța de față nu s-a dovedit

faptul că la data la care reclamanta a cumpărat creanța, aceasta cunoștea starea

de insolvență a pârâtei.

S-a mai apreciat

de către recurentă că instanța de apel a făcut, în mod greșit, referire la dispozițiile

Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, deoarece acțiunea era una de drept

comun.

Nu întâmplător

este faptul că administratorul judiciar, fiind persoana care, prin natura calității

sale, cunoștea cel mai bune dosarul de insolvență, nu numai că nu a introdus o acțiune

în anulare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, dar a și achiesat la cererea

reclamantei.

Recurenta-reclamantă

a susținut că respectiva creanță era una incertă, deoarece, pe de o parte, aceasta

era una de natură litigioasă, existând un litigiu pe rolul Curții de Apel Ploiești

în legătură cu această creanță, iar, pe de altă parte, actele care stăteau la baza

acestui litigiu nu erau însușite de către debitorul cedat.

Ca atare, acesta

a fost și motivul pentru care creanța litigioasă a fost cedată în schimbul unei

creanțe mult mai mici.

S-a susținut de

către recurentă că abia după ce a luat legătura cu debitorul cedat, care și-a exprimat

opinia că nu recunoaște această creanță, ajungând la concluzia că recuperarea acestei

creanțe ar necesita timp suplimentar și costuri ridicate, a convenit cu societatea

pârâtă să revoce convenția de dare în plată.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a susținut că argumentele instanței de apel, în sensul că s-a

folosit de acordul de revocare pentru a se sustrage aplicării dispozițiilor

art. 76 din Legea nr. 85/2006, nu sunt dovedite, nedovedit fiind și faptul că reclamanta

ar fi cunoscut despre starea de insolvență a pârâtei.

de apel a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

schimbându-se natura acestuia.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a susținut că în speța de față nu se poate vorbi despre cauză

ilicită, deoarece natura convenției de dare în plată prin cesiune de creanță este

una aleatorie, scopul imediat al obligației fiind riscul, respectiv prefigurarea

unor împrejurări viitoare și incerte de care depinde șansa câștigului, iar scopul

mediat fiind acela al stingerii datoriilor pe care pârâta le avea față de reclamantă.

Recurenta-reclamantă

consideră că în speța de față nu s-au eludat nici dispozițiile legii și nici cele

ale bunelor moravuri și liniștii publice, instanța de apel nestabilind dacă acordul

de revocare și pactul comisoriu inserat în acesta are o natură aleatorie sau nu,

pârâta cunoscând că acest contract avea un caracter aleatoriu, aceasta asumându-și

riscurile contractului tocmai în considerarea faptul că urma să cedeze o creanță

incertă în schimbul stingerii unei datorii certe, lichide și exigibile.

La data de 07

aprilie 2013, pârâta-intimată, prin lichidator judiciar, a depus la dosarul cauzei

întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu acțiunea formulată de către

reclamantă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerentele:

nu poate fi reținută.

Sancțiunea amenzii

judiciare se aplică în baza prevederilor art. 108

1

și urm. C. proc.

civ., iar împotriva încheierii prin care se aplică amenda judiciară se poate face,

potrivit art. 108

5

C. proc. civ., doar cerere de reexaminare, care se

soluționează prin încheiere irevocabilă de către instanța de judecată care a aplicat

amenda.

de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 966 și 968 C. civ.

Deși invocă greșita

aplicare a acestor dispoziții C. civ., recurenta-reclamantă se referă, de fapt,

la netemeinicia deciziei recurate, susținând că nu s-ar fi dovedit faptul că la

data la care a cumpărat creanța a cunoscut starea de insolvență a pârâtei, dar și

faptul că administratorul judiciar, care cunoștea cel mai bine situația debitoarei

(societatea pârâtă), nu a introdus o acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 85/2006, achiesând la cererea reclamantei, însă, în calea de atac extraordinară

a recursului nu mai poate fi analizată temeinicia deciziei recurate, ci doar legalitatea

acesteia, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000.

Recurenta-reclamantă

a încercat să explice motivul pentru care a încheiat contractul de cesiune, dar

fără să arate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, cu referire la reținerea

de către instanța de apel a existenței unei cauze ilicite în ce privește pactul

comisoriu expres conținut de actul juridic intitulat „Acord de revocare a convenției

de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010”.

De altfel, recurenta-reclamantă

vorbește de faptul că prin hotărârea instanței de apel nu s-a făcut dovada faptului

că prin acordul de revocare s-a urmărit sustragerea de la aplicarea dispozițiilor

art. 76 din Legea nr. 85/2006, deci tot critici care privesc netemenicia deciziei

recurate.

a treia critică nu poate fi reținută.

În cuprinsul acestui

motiv de recurs recurenta-reclamantă a încercat să combată susținerea instanței

de apel cu privire la cauza ilicită a pactului comisoriu, susținând că nu s-a stabilit

dacă acesta avea sau nu o natură aleatorie și că pârâta și-a asumat riscul contractului

doar în considerarea faptului că urma să cedeze o creanță incertă în schimbul stingerii

unei datorii certe, lichide și exigibile.

Această susținere

nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, discrepanța dintre suma ce reprezintă

creanța incertă și suma ce reprezintă creanța certă, face să se nască suspiciunea

de fraudă (în sensul sustragerii de la participarea la procedura concursuală prevăzută

de legea insolvenței), iar, pe de altă parte, tocmai recurgerea la o acțiune de

drept comun, când părțile aveau posibilitatea să recurgă la procedura prevăzută

de art. 86 din Legea nr. 85/2006, procedură care se desfășura sub controlul de legalitate

al judecătorului sindic, dar și cu posibilitatea contestării de către ceilalți participanți

la procedură, nu face decât să ateste faptul că reclamanta a urmărit să se sustragă

de la procedura concursuală la care este supusă pârâta, în ce privește creanța sa,

relativ la debitoarea pârâtă.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA) Sinaia împotriva deciziei

nr. 50 din 15 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.