ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1626/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1626/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Examinând

actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 29 mai 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-

a civilă, sub nr. 20625/3/2008, reclamanții J.G. și J.V.D.L.,

în contradictoriu cu intimații M. București prin P.G., SC F. SA și M.E.F., au

solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâților de a plăti reclamanților, cu titlul de despăgubiri, echivalentul

valorii de circulație (de piață), calculată în funcție de prețurile care se

practica pe piața actuală a apartamentului nr. 2, situat în București, str.

Caimatei, sector 2, care i-a fost vândut de P.M. București prin SC F. SA la

data de 20 ianuarie 1997. Reclamanții au evaluat pretențiile lor în vederea

timbrării acțiunii la suma de 750.000 lei/ron, respectiv 200.000 euro,

rezervându-și dreptul de a majora cuantumul despăgubirilor, după efectuarea

expertizei tehnice imobiliare și contabile; precum și obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate  de prezentul proces.

Prin sentința

civilă nr. 904 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții J.G. și J.V.D.L., în contradictoriu cu pârâții M. București prin P.G.,

SC F. SA și S.R. prin M.E.F.; a obligat pârâtul M. București să plătească

reclamanților suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului apartament nr. 2

situat în București, str. Caimatei, sector 2; a respins cererea formulată în

contradictoriu cu S.R. reprezentat prin M.E.F., ca neîntemeiată; a respins

cererea formulată în contradictoriu cu SC F. SA, ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pârâtul M. București

să plătească reclamanților suma de 29.866,52 lei reprezentând cheltuieli de judecată

(taxă de timbru, onorariu expert).

Pentru a

pronunța această decizie, tribunalul a analizat actele și lucrările dosarului

prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie, a probelor administrate

în cauză și a constatat că:

Prin contractul

de vânzare - cumpărare nr. 1725 din 20 ianuarie 1997 reclamanții au dobândit în

temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2

situat în București, str. Caimatei, sector 2.

Prin sentința

civilă, nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă

definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului declarat de

reclamanții J.G. și J.V.D.L., a fost admisă acțiunea în revendicare formulată

de L

.

S., reclamanții din prezenta cauză fiind obligați

să lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentului nr.

2 situat în București, str. Caimatei, sector 2.

În cauză,

reclamanții au înțeles să cheme în judecată pe pârâții S.R. prin M.F.P., SC F. SA

și P.M. București, solicitând, în temeiul garanției pentru evicțiune

reglementată de art. 1337 și următoarele C. civ., obligarea acestora la plata

contravalorii de circulație a imobilului ce a format obiectul contractului de

vânzare - cumpărare, valoare precizată de reclamanți, în urma efectuării raportului

de expertiză, la suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății.

Asupra cererii

formulate în contradictoriu cu pârâtul M. București, tribunalul a găsit-o

întemeiată, pentru argumentele ce urmează:

Obligația de

garanția pentru evicțiune astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art.

1337 și următoarele C. civ. reprezintă un efect al contractului de vânzare -

cumpărare, concretizat în obligația pe care vânzătorul și-o asumă față de

cumpărător de a asigura liniștita folosință a bunului cumpărat, cu toatele cele

trei etape pe care le cunoaște și anume, de a se abține de la orice fapt

personal care ar putea aduce atingere acestei folosințe, de a-l proteja pe

cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terți (prin

eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) și în ultimă

instanță, obligația de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de

art. 1341 C. civ., atunci când acesta este evins de un terț, prin pierderea

dreptului de proprietate, a unui dezmembrământ al acestuia sau doar prin

limitarea exercitării acestui drept.

Obligația de

garanție pentru evicțiune există dacă sunt întrunite următoarele condiții: să

fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării,

iar această cauză să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Tribunalul a

constatat că toate aceste trei condiții sunt îndeplinite. Tulburarea de drept

pe care au suferit-o reclamanții este reprezentată de admiterea prin sentința

civilă nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă

definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare promovată de L.S.

Cauza

evicțiunii este anterioară vânzării și este reprezentată de preluarea abuzivă a

apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare din

patrimoniul autorilor lui L.S. în proprietatea statului în temeiul Decretului

nr. 92/1950.

Și ultima

condiție pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune este îndeplinită,

reclamanții necunoscând cauza evicțiunii. În acest sens sunt relațiile obținute

de la Primăria Municipiului București, prin adresa nr. Legea nr. 14536 din 02

mai 2006 din care s-a reținut că L.S. a formulat o cerere în fața în Comisiei

de aplicare a Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 500 din 28 mai 2006 prin

care a solicitat numai despăgubiri, iar în dosarul imobilului nu există nici o

cerere prin care aceasta s-ar fi opus înstrăinării apartamentului nr. 2. Mai

mult, potrivit adresei nr. 1583 din 02 mai 2006 emisă fie de SC F. SA s-a

reținut că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu privire

la acest apartament nu fusese formulată vreo acțiune în revendicare.

Condițiile

pentru angajarea răspunderii fiind îndeplinite, s-a apreciat că a avut loc o

evicțiune totală a cumpărătorilor, ce urmează a fi despăgubiți în limitele

stabilite de art. 1341 – art. 1343 C. civ.

Așadar,

vânzătorul poate fi obligat să restituie integral prețul plătit de cumpărători

precum și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între

momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii. La acestea se

pot adăuga cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului și cele

utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost incluse

în sporul de valoare al bunului până la momentul evicțiunii, restituirea

cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat

evicțiunea, cheltuielile contractului.

În cauză s-a

constatat că reclamanții au cerut valoarea de circulație a bunului, astfel

încât tribunalul s-a limitat numai la analiza acestei pretenții și a

administrat proba cu expertiză tehnică în construcții.

Așa fiind,

tribunalul a constatat îndeplinite condițiile angajării răspunderii pentru

evicțiune consumată a M. București, în calitate de vânzător, motiv pentru care

a admis cererea formulată în contradictoriu cu acesta și obligându-l să

plătească reclamanților suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului apartament nr. 2

din str. Caimatei, sector 2, București.

Cât privește

cererea formulată în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., tribunalul a respins-o,

ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Tribunalul a

reținut că reclamanții au dedus judecății raportul obligațional născut din

contractul de vânzare - cumpărare, raport în care s-ar regăsi obligația de

garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al subiectului activ al acestui

raport, de a fi despăgubit. Prin urmare, fără a intra în analiza existenței și

conținutul raportului juridic, s-a reținut că persoana ce are calitatea de

cumpărător este creditorul acestui raport juridic, iar calitatea de debitor nu

o poate avea decât vânzătorul. Raportând la datele speței, calitatea de

creditor și deci de reclamant nu poate aparține decât reclamanților din prezenta

cauză iar cea de debitor, M. București.

Este adevărat

că în analiza acestui raport juridic trebuie verificat dacă nu cumva

reglementările cuprinse în dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1994 și art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot conduce la o altă soluție, respectiv de

a aprecia că S.R. prin M.F.P. sau M.F.P. sunt cele care sunt ținute să îi

dezdăuneze pe cumpărători. Mai exact, trebuie analizat dacă reglementările

anterior menționate au caracterul unor norme speciale, care se vor aplica cu prioritate,

față de dispozițiile generale reglementate în Codul civil.

Sub acest

aspect, tribunalul a apreciat că între normele ce reglementează evicțiunea și

cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum și

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport

de la general la special, care să fi impus  interpretarea specialia generalibus

derogant. Pentru a reține această concluzie tribunalul a avut în vedere că din

cuprinsul celor două norme [(art. 13 din Legea nr. 112/1994 și art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001)] nu rezultă că acestea reglementează obligația de

garanție împotriva evicțiunii, sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de

obligații. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat

printre altele din prețul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în

temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabilește

că prețul de piață al imobilelor se va face de M.F.P. din acest fond

extrabugetar. Din formularea utilizată de legiuitor „restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) (..) se face de către M.F.P., din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995” nu are semnificația unei norme speciale derogatorii de la dreptul

comun prin care este schimbat debitorul obligației de garanție. Dimpotrivă,

este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care prețurile plătite vor

fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la

dispoziția M.F.P., era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din

acest fond.

Un argument în

plus al acestui raționament a fost considerat de instanță ca fiind faptul că

art. 50 alin. (3) nu acoperă întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, astfel cum aceasta este reglementată

de dispozițiile art. 1341 C. civ. și care cuprinde în afara prețului, fructele

întoarse proprietarului, spezele instanței, daune, interese și spezele

contractului de vânzare - cumpărare.

Nu în ultimul

rând, tribunalul a remarcat faptul că nu trebuie făcută o confuzie între S.R. și

M.F.P. S.R. este o persoană juridică distinctă care acționează prin M.F.P., iar

pe de altă parte M.F.P. este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care

poate acționa în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al S.R. Din

perspectiva dispozițiilor legale ce interesează în cauza de față, este de

menționat că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 vizează M.F.P., în nume propriu, în calitatea sa de

titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al statului

român.

Față de

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive SC F. SA prin încheierea

de la termenul din 20 octombrie 2008, tribunalul a respins cererea formulată în

contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală pasivă.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtului M.

București, tribunalul l-a obligat să plătească reclamanților suma de 29.866,52

lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxă judiciară de

timbru, timbru judiciar și onorariu expert.

Prin decizia

civilă nr. 183/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul -

pârât M. București prin P.G., împotriva sentinței civile; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a admis excepția lipse' calității procesuale

pasive a M. București și respins acțiunea ca atare față de acest pârât; a

obligat M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Prin decizia

nr. 5063 din 10 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamanții J.V.D.L. și J.G. și pârâtul S.R. prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. București, împotriva deciziei îndreptate prin

încheierea din camera de consiliu de la 16 septembrie 2010; a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a

respectat cerințele unei motivări corespunzătoare art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

deoarece nu a verificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. București

reprezentat de P.G., raportat la susținerile apelantului pârât și nu a arătat

cărei dispoziții legale dintre cele invocate de apelant i-a dat eficiență în

considerarea lipsei calității procesuale pasive a M. București.

În plus, în

analiza apelului nu a avut în vedere momentul introducerii acțiunii, respectiv

29 mai 2008, care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009,

precum și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, care îl constituie

garanția vânzătorului pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 și următoarele C.

civ., temei nemodificat de reclamanți în dosarul primei instanțe.

Instanța de

apel nu a verificat legitimarea procesuală a apelantului pârât M. București

respectiv a M.F.P., din perspectiva acestor două elemente, rezumându-se doar la

simpla afirmație că prețul a fost încasat și trebuie restituit de către M.F.P.

Drept urmare,

instanța de recurs a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelului declarat de pârâtul M. București la aceeași instanță, urmând ca

aceasta să răspundă argumentat criticilor apelantului, să precizeze dacă

pârâtul M București justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza de față,

în raport de legea incidență, în vigoare la data introducerii acțiunii și de

temeiul juridic invocat de reclamanți, respectiv garanția vânzătorului pentru

evicțiune.

Prin decizia

nr. 465 din 21 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarant de pârâtul M.

București prin P.G. și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a

diminuat cuantumul despăgubirilor cuvenite la suma de 727.874 lei, iar al

cheltuielilor de judecată la 9.912,61 lei, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ.,

menținând restul dispozițiilor instanței, cu obligarea intimaților la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea de la fila xx din

primul dosar de apel, apelantul pârât realizează critici asupra sentinței pronunțate

de instanța de fond, și din perspectiva modului de stabilire a cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamanților propunând efectuarea în acest sens, în

apel, a unei noi expertize ceea ce denotă că apelantul a înțeles să își

completeze cererea inițială de apel cu acest nou motiv de apel.

Instanța a avut

în vedere indicațiile obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., ale

instanței de casare și a apreciat că legitimitate procesuală pasivă în cauză,

revine într-adevăr apelantului pârât, în raport de chiar criteriile indicate de

către Înalta Curte în considerentele deciziei de casare.

Așadar, ținând

cont de principiile legate de aplicarea legii în timp, în special de cel al

activității (în partea referitoare la aplicarea legii doar ulterior momentului intrării

sale în vigoare), dar și în considerarea principiului disponibilității,

potrivit căruia instanța este datoare să analizeze situația de fapt prin

raportare la temeiul și cauza juridică invocate de către reclamantul din

procesul judiciar, Curtea a apreciat că în pofida reglementării speciale

instituite de art. 50 din Legea nr. 10/2001, la care pârâtul apelant face

trimitere, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză și că, în raport de

prevederile temeiului juridic individualizat de reclamanți, art. 1337 și urm.

C. civ., că este nerelevant în determinarea pârâtului cu calitate procesuală

pasivă, factorul destinației și folosirii efective a sumelor de bani

reprezentând prețul vânzării.

S-a reținut că,

potrivit dreptului comun în materie de evicțiune, calitate procesuală pasivă

are vânzătorul din contract, fiind indiferent modul de utilizare, prin vărsarea

directă a sumelor în contul unui terț (cum ar fi în cauză, M.F.P.) și folosirea

lor de acesta din urmă.

Cu privire la

critica ce a vizat aplicarea art. 274 C. proc. civ., Curtea a constatat că atât

timp cât acțiunea a fost admisă împotriva acestui pârât, acesta are culpă

procesuală, iar dispoziția de obligare la plata de cheltuieli judiciare către

reclamanți este legală, cuantumul fiind diminuat de instanță în considerarea

aprecierii ca fondat a criticii invocate prin cererea de completare a apelului.

Sub acest

aspect, plecând de la premisa evidențiată, a învestirii instanței cu o acțiune

în răspundere pentru evicțiune, de drept comun, dar și de la premisa

necontestării prin apelul prezent, a împrejurării necunoașterii cauzei

evicțiunii de către reclamanți (la momentul contractării) reținută de către

tribunal, Curtea a constatat că în cadrul acestei proceduri de drept comun,

cuantumul despăgubirilor cuvenite, se calculează în raport de dispozițiile art.

1341 și urm. C. civ., ilustrate de altfel, și de către prima instanță de

judecată: prețul plătit de cumpărători precum și diferența între preț și sporul

de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data

producerii evicțiunii; cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului

și cele utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost

incluse în sporul de valoare al bunului până la momentul evicțiunii; restituirea

cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat

evicțiunea; cheltuielile contractului.

Având în vedere

și limitele cererii de despăgubire formulate de către reclamanți, aceștia

solicitând doar echivalentul valorii de piață a imobilului (fără deci, a se

raporta și la spezele procesului de evicțiune sau la cheltuielile cu contractul,

evident, în afara prețului plătit cu acea ocazie), Curtea a reținut că în

cauză, despăgubirile cuvenite se compun din prețul plătit (actualizat) conform

contractului și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii

contractului și data producerii evicțiunii. Întrucât acest spor de valoare a

fost calculat avându-se în vedere și starea concretă a imobilului rezultată în

urma efectuării cheltuielilor necesare (făcute pentru conservarea bunului) și

cele utile (care sporesc valoarea lui), rezultă că aceste cheltuieli, fiind

incluse în sporul de valoare, nu vor fi acordate distinct, ci prin intermediul

acordării sporului de valoare evocat.

Având în vedere

împrejurarea că, spre deosebire de expertiza din rejudecarea apelului,

expertiza efectuată la fond s-a raportat în mod nelegal în stabilirea

despăgubirilor la data sesizării instanței (29 mai 2008), dată nerelevantă în

algoritmul juridic evidențiat de art. 1341 și urm. C. civ., care se grefează pe

datele încheierii contractului și respectiv, a evicțiunii (data de 12 octombrie

2007, adică data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a revendicării,

dată acceptată în mod unanim ca dată a producerii evicțiunii, de către ambele

părți), Curtea a înlăturat expertiza efectuată la fond și să o aplice pe cea

din rejudecarea apelului care s-a grefat în mod fidel pe algoritmul juridic

impus de procedura de drept comun a evicțiunii.

Împotriva deciziei,

reclamanții J.V.D.L. și J.G. au declarat recurs pe care l-au întemeiat pe

dispozițiile art. pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate recurenții au susținut următoarele critici:

- Recurenții

susțin că singura critică invocată prin cererea de apel de către apelanta -

pârâtă a fost aceea a lipsei calității sale procesuale pasive, iar față de

această situație solicitarea efectuării unei expertize tehnice era

inadmisibilă, instanța fiind ținută să analizeze doar motivul de apel cu care a

fost învestită și care nu putea fi probat prin efectuarea unei noi expertize

tehnice.

În consecință,

se apreciază că extinderea motivelor de apel ale pârâtului intimat de către

instanță s-a făcut cu încălcarea principiului „tantum judicatum quantum

apelantum” și că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii în

momentul în care a decis că cererea de probatorii depusă de apelant este o

completare a cererii inițiale de apel cu un nou motiv de apel.

- Instanța de

apel a procedat greșit atunci când a făcut deosebire între consecințele

juridice ale aplicării art. 1344 din vechiul C. civ. și consecințele aplicării

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Se apreciază

că, de fapt, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 face aplicarea ocrotirii

bunei-credințe în acord cu art. 1344 C. civ., articol ce reglementează

cuantumul garanției pentru evicțiune și data la care se apreciază întinderea

despăgubirii.

Recurenții

susțin că reglementarea din legea specială lasă de dorit dar că într-o logică

elementară, cumpărătorii de bună credință care au fost evinși fără ca titlurile

lor să fie desființate trebuie să beneficieze de o despăgubire identică celei

din legea specială, respectiv valoarea de piață a imobilului de care au fost

deposedați în urma și la data evingerii.

În sprijinul

acestei susțineri se aduc următoarele argumente: principiul instituit prin

modificarea Legii nr. 10/2001 reprezintă preluarea regulii din art. 1334 C.

civ.; cumpărătorii de bună-credință evinși fără a avea titlurile desființate

au, în planul consecințelor juridice, o situație identică cu cei care au aceste

titluri desființate; ambele categorii de cumpărători au fost evinse în

înțelesul art. 1337 C. civ.; ambele categorii au pierdut atributele

proprietății asupra imobilelor cumpărate cu bună-credință.

Sub acest

aspect se susține că instanța de apel face o distincție nelegală între

despăgubirile ce urmează a fi acordate în cadrul evicțiunii reglementate de

art. 1337 și urm. C. civ. și despăgubirile ce pot fi acordate în cadrul

reglementării speciale atunci când apreciază că despăgubirile se compun doar

din prețul plătit actualizat și sporul de valoare calculat de noua expertiză.

Aceasta

întrucât, potrivit art. 1344 C. civ., „dacă lucrul vândut se află la epoca

evicțiunii de o valoare mai mare din orice cauză (inclusiv evoluția pieței),

vânzătorul este dator

(..)

să

plătească cumpărătorului (..) pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii

(..)”.

În opinia

recurenților, sintagma „din orice cauză” la care face referire textul de lege

cuprinde, inclusiv, evoluția pieței imobiliare astfel încât, despăgubirea

pentru evicțiune urmează a fi calculată prin simpla stabilire a valorii de

circulație/piață a imobilului la epoca evicțiunii, fiind lipsite de relevanță

referirile la cheltuielile utile, necesare, etc., iar pentru acest motiv,

raționamentul instanței de apel este eronat întrucât art. 50

1

din

lege reprezintă o preluare a regulii instituite de art. 1337 – art. 1334 C.

civ., între ele neexistând nicio deosebire din punct de vedere al rațiunii

legiuitorului și al finalității scopului avut în vedere de acesta, respectiv

despăgubirea integrală a evinsului, pentru că altfel s-ar crea o distincție

nereală și nejustificată între cei evinși, unii cu titluri desființate, alții

cu titluri nedesființate.

- Hotărârea instanței

de apel este nemotivată și contradictorie întrucât, la fila xx din aceasta, se

fac considerații tehnice în determinarea sporului de valoare, ceea ce induce

ideea substituirii instanței în locul expertului prin alegerea unei metode de

calcul cu de la sine putere.

De asemenea, se

susține o motivare confuză din partea instanței care nu ar lăsa să se înțeleagă

motivele de fapt și de drept ce au stat la baza concluziei că există o

diferență între tipul de despăgubiri datorate evinsului în cazul evicțiunii

întemeiate pe dreptul comun și cel datorat acestuia pe legea specială .

Recurenții

consideră că decizia atacată este nemotivată și prin aceea că instanța nu s-a

pronunțat cu privire la respingerea solicitării privind efectuarea unei

expertize, în condițiile art. 212 C. proc. civ., situație de natură a face

inaccesibil controlul judiciar raționamentul pentru care cererea fost ignorată.

Prin

întâmpinarea depusă la data de 18 februarie 2014, M.B. - prin P.G. a solicitat

respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel ca legală.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

- Prima critică

invocată de recurenți vizează pretinsa încălcare de către instanța de apel a

principiului disponibilității părții ce guvernează procesul civil, precum și a

principiului „tantum judicatum quantum apelantum” prin calificarea greșită a

unei cereri de probatorii formulată de apelantul pârât ca având natura unei

cereri de completare a motivelor de apel.

Contrar

susținerilor recurenților se constată că, la data de 12 octombrie 2009 a fost

înregistrată cererea de apel formulată de M. București prin care acesta a

criticat sentința instanței de fond din perspectiva excepției lipsei calității

sale procesuale pasive pentru argumentele acolo arătate.

Ulterior, la 25

noiembrie 2009, pârâtul apelant a depus încă o cerere prin care a criticat

cuantumul sumei la plata căreia a fost obligat, solicitând totodată

încuviințarea efectuării unei expertize tehnice care să stabilească prețul

reactualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare

și diferența între valoarea de circulație a acestuia la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și valoarea acestuia la momentul evicțiunii.

Ceea ce

contestă recurenții este faptul că cea de-a doua cerere depusă în apel nu poate

avea caracterul unei cereri completatoare a motivelor de apel așa cum a

calificat-o instanța de apel, ci este o simplă cerere de probatorii.

Susținerile

recurenților pe acest aspect sunt nefondate raportat la prevederile art. 287

alin. (1) – (2) pct. 3-4 C. proc. civ., care stabilesc că, pe lângă cerințele

pe care trebuie să le îndeplinească cererea de apel sunt și cele care privesc

motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, precum și dovezile

invocate în susținerea acestuia, cerințe ce pot fi împlinite până la prima zi

de înfățișare.

Or, în

condițiile în care cererea prin care se aduc critici și fondului cauzei a fost

depusă până la prima zi de înfățișare, 18 februarie 2010, este evident că

instanța de apel a calificat-o corect ca fiind o cerere de completare a

apelului.

În atare

situație se constată că instanța apelului a respectat atât principiul

disponibilității, soluționând cererea de apel în limitele în care a fost

învestită și în deplin acord cu prevederile art. 287 C. proc. civ., art. 292 și

art. 295 C. proc. civ., cât și cu principiul „tantum judicatum quantum

apelantum”.

De altfel, prin

chiar întâmpinarea depusă la primul dosar de apel, la data de 11 decembrie 2009,

reclamanții au răspuns criticilor aduse de apelant, atât cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de acesta, cât și cu privire la

fondul cauzei, poziție procesuală ce a fost schimbată în rejudecarea cauzei ca

urmare a deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia nr. 5063 din 10 iunie 2011.

Pentru aceleași

considerente, nici criticile privind inadmisibilitatea încuviințării și

administrării în apel a probei cu expertiză nu pot fi primite.

- O altă

critică privește greșita aplicare a legii de către instanța de apel întrucât

s-a făcut deosebire între consecințele juridice ale aplicării art. 1344 din

vechiul C. civ. și consecințele aplicării art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Pentru a

răspunde acestei critici se impun lămuriri prealabile cu privire la temeiul

juridic al prezentului demers judiciar, temei invocat de reclamanți și avut în

vedere de instanțe.

Astfel, prin

acțiune reclamanții au invocat ca temei de drept prevederile art. 1337, art.

1339, art. 1344 – art. 1346 din vechiul C. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 1

din Primul Protocol adițional al Convenției.

Acest temei a

fost reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5063

din 10 iunie 2011 prin care, în urma admiterii recursurilor declarate

reclamanți și pârâtul S.R. prin M.F.P., a casat decizia instanței de apel,

pronunțată în primul ciclu procesual, și a trimis cauza spre rejudecare

instanței de apel. Astfel, instanța de recurs a reținut și a tranșat în mod

irevocabil că momentul promovării acțiunii (29 mai 2008) se plasează anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 și că temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată este dat de garanția vânzătorului pentru evicțiune conform

art. 1337 și următoarele din vechiul C. civ., temei nemodificat de reclamanți.

În atare

situație, orice aserțiune a recurenților cu privire la o comparație între

nivelul despăgubirilor ce s-ar putea acorda în baza art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 și nivelul acestora în condițiile dreptului comun nu-și au

locul atâta timp cât temeiul juridic invocat și avut în vedere de instanța de

apel la soluționarea cauzei este dat de prevederile ce reglementează garanția

pentru evicțiune, în condițiile dreptului comun, iar nu prevederile legii

speciale.

Este adevărat

că reclamanții se află în postura unor cumpărători de bună-credință în baza

Legii nr. 112/1995 ai unui imobil ce a fost retrocedat ulterior, fără a fi

desființat contractul de vânzare-cumpărare, însă tot atât de adevărat este și

faptul că au ales să solicite despăgubiri în condițiile dreptului comun, motiv

pentru care nu se pot prevala de prevederile Legii nr. 112/1995, O.G. nr.

184/2002 ori art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

față de considerentele expuse, instanța de apel a procedat în mod corect, dând

eficiență principiului disponibilității părții, precum prevederilor art. 315 C.

proc. civ., motiv pentru care, așa cum s-a arătat anterior, trimiterile la

prevederile legii speciale - nu vor face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Revenind la

criticile întemeiate pe interpretarea și aplicarea eronată, în opinia

recurenților, a prevederilor art. 1337 și următoarele din vechiul C. civ., se

constată că instanța a statuat în mod corect.

Astfel, conform

art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde către cumpărător

de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, răspundere în baza căreia,

cumpărătorul evins are dreptul la restituirea prețului, fructele, dacă este

dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, spezele instanței, daune

interese și spezele contractului de vindere (art. 1341 C. civ.), iar dacă

lucrul vândut are, la epoca evicțiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, pe

lângă prețul vânzării, cumpărătorul mai are dreptul și la excedentele valorii

în timpul evicțiunii (art. 1344 C. civ.).

Având în vedere

prevederile legale incidente în cauză, precum și faptul că recurenții -

reclamanți au solicitat prin acțiune doar echivalentul valorii de piață al

imobilului, în mod corect s-a statuat de către instanța apelului că suma

cuvenită cu titlu de despăgubire constă în prețul plătit, actualizat, și sporul

de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data

producerii evicțiunii.

Nemulțumirea

reală a recurenților pleacă de fapt de la modul în care a fost stabilit

cuantumul despăgubirilor acordate de instanță, apreciind că sintagma „din orice

cauză” din cuprinsul art. 1344 C. civ., se referă inclusiv la evoluția pieței.

Aceste

susțineri nu pot fi primite în condițiile în care textele de lege aplicabile

cauzei sunt clare în privința despăgubirilor ce pot fi acordate și din ce sunt

compuse acestea.

- Critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 este nefondată în condițiile în

care, deși se invocă faptul că decizia atacată este nemotivată, contradictorie

și confuză, argumentele aduse în dezvoltare privesc nemulțumiri relative la

determinarea sporului de valoare ce intră în compunerea despăgubirii acordate.

Pe altă parte,

considerentele deciziei sunt clare neechivoce, cuprinzând în mod clar atât

motivele de fapt, cât și temeiurile de drept avute în vedere de instanță la

pronunțarea soluției, aspecte de natură a demonstra și susține raționamentul

instanței.

- Nici critica

privind lipsa motivării deciziei din perspectiva nepronunțării cu privire la

respingerea solicitării de efectuare a unei noi expertize, în condițiile art.

212 C. proc. civ.

Susținerile

recurenților sunt nefundamentate și neconforme cu realitatea în contextul în

care, în practicaua încheierii de amânare a pronunțării, în cuprinsul căreia au

fost consemnate concluziile părților, instanța de apel s-a pronunțat motivat

asupra cererii privind efectuarea unei noi expertize, motivele avute în vedere

de instanță fiind expuse pe la larg.

Prin urmare,

pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți și va menține

ca legală, decizia pronunțată de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții J.G. și J.V.D.L. împotriva deciziei civile nr.

465 din 21 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 mai 2014.