ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6237/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 10 martie 2010 reclamantul T.Ș. a solicitat instanței de judecată obligarea pârâtului C.C.E. la plata sumei de 170.000 euro, încasată de acesta conform Convenției încheiate la data de 30 mai 2007, și a sumei de 115.000 euro, reprezentând contravaloarea sumei încasate ca preț al vânzării unui teren, conform antecontractului de vânzare-cumpărare atestat sub nr. 22 din 15 martie 2007 la Cabinet avocat P.L. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 182 din 01 februarie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 12362/3 din 2010 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Tribunalul a reținut că părțile din litigiu s-au aflat în relații apropiate de prietenie și în acest context au hotărât achiziționarea unor imobile în România, în scopul obținerii unui profit, achiziții ce urmau a fi efectuate cu banii reclamantului, iar pârâtul urma să se preocupe de găsirea imobilelor, încheierea actelor necesare și construcția unor case. Reclamantul a deținut într-un cont bancar suma de 330.000 euro, aspect recunoscut de ambele părți și rezultat și din extrasele de cont. În luna martie 2007 a fost cumpărat de pârâtul C. terenul din Bușteni, str. Ș., cu banii reclamantului, de la numitul R.R.C.

Prin antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, purtând data certă, dată de Cabinetul de Avocat P.L., pârâtul, în calitate de promitent vânzător, s-a obligat să înstrăineze reclamantului, promitent cumpărător, acest imobil înscris în CF nr. x Bușteni, teren care va fi dobândit prin cumpărare de către pârât de la numitul R.R.C., având încheiat cu acesta din urmă antecontract, autentificat sub nr. 272 din 14 martie 2007 la B.N.P. D.P., încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în formă autentică urmând a se realiza, în termen de 30 zile. În art. 3 din convenție s-a prevăzut că prețul vânzării este de 115.000 euro, plătit integral la data întocmirii actului. Ulterior, la 22 mai 2007, între pârât și soția sa, pe de o parte și reclamant, pe de altă parte, a fost încheiat antecontractul autentificat sub nr. 1609 prin care primii, în calitate de proprietari ai terenului din Bușteni se obligau să vândă imobilul reclamantului.

La art. VII al antecontractului s-a stipulat că prețul este de 115.000 euro, din care promitenții vânzători au primit la data autentificării actului 113.000 euro, urmând ca restul de 2.000 euro să fie achitat la data încheierii contractului autentic, dar nu mai târziu de 22 mai 2009. La 4 decembrie 2007 pârâtul și soția sa au vândut reclamantului terenul, prin contractul autentificat sub nr. 4529, dată la care se menționează că a fost achitat restul de preț de 2.000 euro. Reclamantul a susținut faptul că a plătit de două ori suma pentru același bun, odată la încheierea actului nr. 22 din 15 martie 2007 și a doua oară la încheierea antecontractului și a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la 22 mai 2007 și 04 decembrie 2007. De asemenea, s-a susținut că la data încheierii promisiunii din 15 martie 2007 a achitat 115.000 euro, din care 30.000 euro i-a predat pârâtului, iar 85.000 euro au fost ridicați de pârât din contul reclamantului.

Prima instanță a reținut că pârâtul a cumpărat terenul din Bușteni pe numele său, pentru că reclamantul era cetățean german, prețul fiind plătit de reclamant. Ulterior, reclamantul a devenit proprietarul terenului prin act autentic. În ce privește obligația de restituire a sumei de 170.000 euro, încasată conform Convenției din 30 mai 2007 și datată sub nr. 54 din 30 mai 2007 la Cabinet Avocat P.L., sumă ridicată din contul personal în intervalul 21 martie 2007 - 20 iunie 2007, tribunalul a reținut că părțile au hotărât încetarea contractului de împrumut din 24 mai 2007 și rămânerea sumei de 240.000 euro în posesia pârâtul pentru a fi investită de acesta din urmă cel mai târziu la 31 decembrie 2007, în interesul ambelor părți, în construcția unor imobile în Poiana Țapului, Județ Prahova, în parteneriat cu proprietarul terenului, numitul L.I.

iar, profitul realizat să fie repartizat între părți la momentul vânzării, în cote de 50%, pentru fiecare din cele două părți. Prin actul adițional, încheiat la 30 mai 2007 părțile au stabilit că parte din suma de 240.000 euro, respectiv 70.000 euro, a fost restituită reclamantului, restul sumei de 170.000 euro rămânând investită în imobilele, construite în Poiana Țapului, în număr de 4, profitul ce se va realiza urmând a fi repartizat între părți la momentul vânzării-cumpărării imobilelor ridicate, în cota de ½ pentru fiecare din părțile convenției. S-a mai arătat că ulterior, prin actul adițional nr. 244 din 14 iulie 2009 părțile au menținut vechile clauze din actul adițional din 30 mai 2007 și au adăugat că la data repartizării profitului între părți va fi restituită și suma de 170.000 euro.

Procedând la analiza probelor instanța a reținut că pe terenul numitului L.I. au fost ridicate patru construcții, cu autorizații emise pe numele proprietarului terenului și că, pentru toate construcțiile, au fost eliberate procese-verbale de recepție preliminară. Dintre acestea una a fost înstrăinată. A mai reținut prima instanță că reclamantul a formulat cererea de restituire a sumei de 170.000 euro pentru a evita prescripția și pentru că pârâtul este de rea-credință, întrucât la data semnării convenției nr. 235, cele patru construcții erau ridicate la roșu, iar una era vândută. Tribunalul a reținut că această cerere a reclamantului poate fi făcută după înstrăinarea celor patru imobile, iar motivul invocat, evitarea prescripției, este nejustificat, neputând constitui temei pentru angajarea răspunderii contractuale.

Prima instanță nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 992 și 1092 C. civ. întrucât susținerile reclamantului se fac pe prevederi contractuale. Împotriva sentinței a declarat apel, ulterior completat, reclamantul T.Ș., iar pârâtul Costache a depus întâmpinare. În motivarea cererii de apel, astfel cum a fost completată au fost susținute următoarele critici: Printr-un prim motiv s-a arătat că, deși înscrisurile autentice atestă neechivoc faptul că a fost achitat prețul de 115.000 euro de 2 ori pentru același teren, instanța a respins acest petit pe considerentul că la notar nu se menționează că sumele au fost predate și numărate în fața acestuia. În dezvoltarea motivului s-a arătat că motivarea este eronată având în vedere forța probantă a actelor dar și a practicii la încheierea acestor acte, potrivit căreia se face doar mențiunea că plata a fost efectuată, chiar dacă suma a fost sau nu numărată în fața persoanei care autentifică actul.

Printr-un al doilea motiv, referitor la cel de al doilea petit, s-a arătat că și în acest caz a fost interpretat greșit textul convenției, în sensul că textul arătă că se va achita o parte din bani și profitul respectiv la fiecare vânzare, nicidecum la momentul înstrăinării și celui de al patrulea imobil, cum eronat a reținut instanța de fond. Reclamantul a susținut că față de clauza din actul inițial, atestat sub nr. 54 din 30 mai 2007, care impunea realizarea investiției până la 31 decembrie 2007, rezultă că începând cu această dată pârâtul este debitor cu obligația de a vinde imobilele și de a returna suma de 170.000 euro. Toate cele patru imobile au fost construite, iar proprietar este L.I.

și L.C.S., astfel că pârâtul nu avea dreptul să promită o vânzare a bunului altei persoane, probă asupra căreia instanța nu s-a pronunțat. A arătat că instanța a interpretat greșit probatoriul administrat, fiind evident faptul că prin încheierea celor două antecontracte de vânzare-cumpărare, deși primul era valabil încheiat la avocat, s-a urmărit inducerea în eroare a reclamantului. Ca și în cazul celeilalte sume s-au încheiat două convenții pentru că în prima pârâtul uitase să introducă clauza potrivit cu care banii se restituiau doar după ce se vindeau toate cele patru imobile. Referindu-se la cererea de restituire a sumei de 115.000 euro a arătat că s-a plătit inițial suma de 30.000 euro iar restul de 85.000 euro a fost transferat din contul său.

Apoi, în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în fața notarului, este menționat și se citează "noi promitenții vânzători declarăm că am primit de la promitentul cumpărător astăzi, data autentificării acestui act suma de 368.154 RON ce reprezintă echivalentul a 113.000 euro, actul autentic făcând deplina dovadă a faptului că s-au plătit cei 113.000 euro, la momentul încheierii actului. Restul de 2.000 euro s-a plătit la semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Cu privire la suma de 170.000 euro, s-a arătat că sunt nule convențiile deoarece prin ele se obligă o a treia persoană și că nu există garanția că acea persoană va dori să vândă vreodată acele construcții și totodată nu există garanția că va exista profit în urma vânzării.

A mai arătat că pârâtul a păstrat întreaga sumă încasată pentru imobilul vândut, deși exista obligația ca profitul să fie împărțit în cote de ½ între cele două părți. Prin întâmpinare, pârâtul C.C.E. a susținut că nu există nicio urmă a unui comportament prin care să fi încercat să îl inducă în eroare pe reclamant, antecontractul de vânzare-cumpărare în forma autentică fiind încheiat la inițiativa reclamantului, aspect confirmat de reclamant la interogatoriu și întărit de martorul M.Ș. Din succesiunea contractelor, rezultă că primul contract, încheiat la cabinetul de avocatură, a avut caracter simulat și totodată dovedește că nu a existat plata unei sume suplimentare în fața notarului.

A mai arătat, contrar celor susținute de reclamant în motivele de apel, că proba împotriva consemnărilor notarului în actele încheiate în formă autentică se face diferit după cum este vorba despre propriile constatări ale notarului, caz în care se face proba contrară prin înscrierea în fals, și declarațiilor consemnate în actul autentic de către notar, caz în care se poate face proba contrară, în sensul că declarația unei părți nu corespunde realității. A mai susținut că reclamantul a solicitat restituirea sumei de 115.000 euro, plătită la cabinetul de avocatură și nu cea de-a doua sumă plătită fără să fie datorată și că ar fi trebuit să se solicite cea de a doua sumă. Reclamantul prin răspunsul la interogatoriu a arătat că a lăsat suma de 115.000 euro în mâna pârâtului pentru a face afaceri cu această sumă și că trebuia să dovedească ce afaceri urmau a se face.

În ce privește suma de 170.000 euro a arătat că instanța a reținut o concluzie corectă, în sensul că restituirea acestei sume urmează să se facă după vânzarea celor patru imobile. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 871A din 23 noiembrie 2011 a admis apelul reclamantului și parțial acțiunea civilă formulată de acesta și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 115.000 euro. Din examinarea cererii de apel inițiale dar și a cererii completatoare de apel, instanța de apel a apreciat că rezultă, în esență, aceleași două critici. Astfel, în ce privește prima critică și apărările pârâtului, referitoare la art. 1173 C. civ. potrivit căruia actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată, Curtea a reținut că menționarea în antecontract a faptului că s-a primit echivalentul sumei de 113.000 euro, are efect între părțile antecontractului.

Curtea a reținut că din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 la B.N.P. N.C.T., a rezultat că notarul public a constatat convenția de promisiune de vânzare-cumpărare încheiată între C.E.C. și C.A.M., pe de o parte și T.Ș., pe de altă parte, având ca obiect terenul în suprafață de 1.000 mp situat în intravilanul orașului Bușteni, str. Ș. Județul Prahova, cu nr. cadastral aaa, înscris în CF nr. x, Bușteni. De asemenea, din acest antecontract a rezultat că promitenții-vânzători au declarat că au primit în ziua autentificării antecontractului suma de 368.154 RON, echivalent a 113.000 euro, la un curs de 3,258 RON/euro. Potrivit art. 1174 alin. (1) C. civ. actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturi și obligațiile ce constată, precum și despre ceea ce este menționat în act peste obiectul principal al convenției, când menționarea are un raport oarecare cu acest obiect.

Pe baza acelorași texte de lege și pe aceleași rațiuni, instanța de apel a reținut că au efect între părți și mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4529 din 4 decembrie 2007 la B.N.P. N.A. Față de aceste două acte juridice, Curtea a constatat că obligația de plată a sumei de 115.000 euro a avut drept contraprestație transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului. Din antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 22 din 15 martie 2007 încheiat de cabinetul de avocatură P.L.

a rezultat că pârâtul C.E.C., în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să transmită reclamantului T.Ș., promitent-cumpărător, terenul în suprafață de 1.000 mp, situat în Bușteni, str. Ș. județul Prahova, același care a făcut și obiectul antecontractului autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4529 din 04 decembrie 2007. În antecontractul încheiat în fața avocatului se arată că vânzarea se va face către promitentul cumpărător după ce promitentul-vânzător va cumpăra terenul de la numitul R.R.C.

La art. 3 din antecontract s-a stipulat că prețul vânzării imobilului ce se promite a se vinde, respectiv a se cumpăra este de 115.000 euro, iar la art. 3.2 că prețul este "plătit în întregime azi, data încheierii prezentului antecontract de vânzare-cumpărare, promitentul vânzător declarând că a primit integral prețul vânzării imobilului ce face obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, prezenta declarație ținând loc de chitanță descărcătoare". Curtea, față de conținutul acestui act sub semnătură privată, încheiat la cabinetul de avocatură P.L. a reținut incidente dispozițiile art. 1174 C. civ. și, deci, că are efect declarația promitentului vânzător că a primit suma de 115.000 euro. Prin urmare, instanța de apel a constatat că reclamantul a achitat de două ori suma de 115.000 euro pentru același teren.

Instanța de apel nu a primit susținerea pârâtului că primul antecontract încheiat în fața avocatului ar fi simulat, deoarece, pe de o parte, nu se arată care ar fi actul secret, iar, pe de altă parte, nu există text de lege care să permită constatarea simulației în condițiile în care nu s-a formulat o cerere reconvențională. Curtea a înlăturat susținerile pârâtului în sensul că din succesiunea actelor ar rezulta că nu a existat o plată dublă, deoarece instanța este ținută să aplice legea în raport de probele existente și de textele de lege aplicabile. Susținerea pârâtului cu privire la probele administrate împotriva consemnărilor în actele încheiate în formă autentică sunt parțial corecte, în sensul că împotriva propriilor constatări ale notarului se poate face probă contrară prin înscrierea în fals.

Împotriva mențiunilor reprezentând declarații ale părților se pot face probatorii, dar numai în condițiile în care se cere anularea clauzei din contract, cât timp nu se cere și nu s-a procedat la anularea antecontractului sau a unei clauze, situație în care incidența dispozițiilor art. 1174 C. civ., obligă instanțele să țină cont de conținutul convențiilor încheiate de părți. Totodată a apreciat că, este adevărat faptul că reclamantul a solicitat restituirea sumei din antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, din probe rezultând că în temeiul acestui antecontract pârâtul nu a prestat obligația asumată, spre deosebire de actele autentice ulterioare în care s-a făcut contraprestația. Față de aceste considerente primul motiv de apel a fost găsit întemeiat, astfel că în temeiul art. 246 C. proc.

civ. a fost admis apelul și a fost schimbată sentința apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 115.000 euro, în echivalent RON, fiind incidente dispozițiile art. 992 C. civ. Curtea a apreciat nefondat cel de al doilea motiv de apel, deoarece potrivit actului adițional din 30 mai 2007, suma de 170.000 euro a rămas învestită într-un număr de 4 imobile, iar potrivit art. 3 din actul adițional, profitul va fi repartizat între părți la momentul "vânzării-cumpărării imobilelor ridicate", deci la momentul vânzării celor patru imobile iar suma de 170.000 euro, tot la momentul realizării profitului. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a formulat, în termen legal, recurs pârâtul C.C.E., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., dezvoltând următoarele critici: O primă critică de nelegalitate este aceea că instanța de apel a schimbat natura sau înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, indicând ca motiv de recurs art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurentul consideră că instanța a ignorat existența, în speță, a unei simulații, operațiune juridică în cadrul căreia părțile au încheiat, pe de o parte, un acord de voință pentru achiziționarea unui teren situat în Bușteni, str. Ș. pe numele pârâtului C.C.E., în beneficiul reclamantului T.Ș., care nu avea la acea epocă cetățenie română, iar, pe de altă parte, un acord de a realiza prin acte aparente ulterioare transferul terenului de la pârât la reclamant. Susține că prin aceste acte aparente s-a realizat dobândirea terenului pe numele pârâtului C.C.E.

(simulație prin interpunere de persoane) și s-a realizat un transfer aparent al proprietății de la pârât și soția sa C.A.M. către reclamant, fără să existe o veritabilă intenție a părților de vânzare sau de a achita un preț. Deși nu a existat un contraînscris, în sens de instrumentum, a fost probată (prin declarații de martori, interogatoriu, recunoașterile părții adverse, și prezumții) existența unui act secret, în sens de negotium, în condițiile în care părțile erau, la data încheierii actelor, foarte buni prieteni. Cea de a doua critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1173 și 1174 C. civ. Susține că instanța de apel trebuia să facă aplicarea în speță a dispozițiilor art. 1175 C. civil, ținând seama de prevederile actului secret, dovedit ca fiind încheiat între părți în sensul art. 1198 C. civ., deoarece operațiunea juridică a simulației face ca între părți să producă efecte actul secret, iar nu actele aparente.

Actul secret a rezultat din declarațiile cuprinse în antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, în contractul nr. 1609 din 22 mai 2007 și contractul încheiat în formă autentică cu nr. 4529 din 4 decembrie 2007, toate acestea fiind acte juridice cu caracter simulat. Recurentul consideră că, în această situație, revenea reclamantului sarcina de a dovedi că, deși, actul aparent are numai caracter simulat în realitate s-a făcut o plată, lucru care nu s-a realizat. Altă critică se referă la faptul că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare și prevederile art. 119 C. proc. civ. reținând că nu poate fi cercetată existența unei simulații în absența formulării unei cereri reconvenționale.

Practica judecătorească a consacrat posibilitatea ca simulația să poată fi invocată fie pe calea unei cereri principale, fie pe calea unei excepții, în apărare, față de pretențiile părții adverse. În cauză, este, astfel, aplicabil principiul potrivit căruia tot ce nu este interzis expres este permis. Pârâtul nu are o pretenție proprie față de reclamant, ci a invocat, în apărare, existența unei simulații în contra pretențiilor acestuia. Critică și încălcarea principiului disponibilității, arătând că instanța a dispus restituirea sumei consemnate ca fiind achitată în temeiul antecontractului autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 și a actului de vânzare-cumpărare nr. 4529 din 4 decembrie 2007 și nu suma pretinsă prin cererea introductivă, respectiv 115.000 euro.

Recurentul susține și că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 992 și 1092 C. civ., deși în speță nu sunt îndeplinite condițiile plății lucrului nedatorat. Instanța de apel, aplicând greșit legea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului prima sumă ce a fost plătită, după spusele sale, respectiv suma datorată, iar nu plata nedatorată. Dacă ar fi fost situația unei plăți nedatorate, ceea ce este supus repetițiunii este cea de-a doua plată făcută fără temeiul de fapt al existenței unei datorii, iar nu prima plată. Nu sunt îndeplinite nici celelalte condiții pentru a fi fost reținută instituția plății lucrului nedatorat. O altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. vizează faptul că instanța a dat ceea ce nu s-a cerut. Astfel, deși reclamantul a solicitat restituirea sumei de 115.000 euro conform antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 22 din 15 martie 2007, iar Curtea a reținut că pârâtul nu a primit obligația asumată, totuși îi acordă reclamantului această sumă. Recurentul critică decizia și în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. afirmând că aceasta cuprinde motive contradictorii. Caracterul contradictoriu al considerentelor instanței de apel rezidă din faptul că deși a reținut, în esență, că atât actul autentic cât și cel sub semnătură privată produc între părți aceleași efecte ca mijloc de probă, totuși într-un caz a admis că poate fi făcută proba contrară, pe când în celălalt caz nu a admis-o.

Astfel, pe de o parte, Curtea reține că în temeiul art. 1174 C. civ., are efect declarația părții pârâte din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 22 din 15 martie 2007, în sensul că a primit suma de 115.000 euro iar, pe de altă parte, a reținut că din probe a reieșit că pârâtul nu a primit obligația asumată, spre deosebire de actele autentice în care s-a făcut contraprestația. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 1175 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

În legătură cu acest aspect pot fi făcute mai multe precizări: atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să-l aplice în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles; atunci când clauzele actului sunt îndoielnice, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorul poate să-l interpreteze potrivit regulilor de interpretare înscrise în Codul civil. Motivul de modificare invocat de recurent privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind "vădit neîndoielnic", instanța de apel i-a schimbat natura și înțelesul.

Din probele administrate în cauză, instanțele de fond au configurat situația de fapt din care a rezultat fără dubiu natura juridică și conținutul actelor juridice încheiate între părți respectiv: antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1609 din 22 mai 2007 la B.N.P. N.C.T.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4529 din 4 decembrie 2007 la B.N.P. N.A.; antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 22 din 15 martie 2007 încheiat de cabinetul de avocatură P.L., niciunul din aceste acte nefiind simulate, astfel că analiza în recurs va viza legalitatea deciziei recurate, iar nu temeinicia acesteia. Aprecierea probelor, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond ca urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., nu mai poate fi cenzurată în recurs. În drept, operațiunea juridică constând în încheierea contractului public, care nu reflectă voința reală a părților, și a contractului secret - singurul corespunzător voinței reale a acestora - se numește simulație. Spre a ne afla în fața unei simulații este necesar ca actul secret, contraînscrisul, să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent. În speță, recurentul a invocat realizarea unei simulații prin interpunere de persoane, în sensul că, deși nu a fost încheiat un contraînscris, între părți a exista o înțelegere în sensul în care recurentul-pârât urma să achiziționeze, cu banii intimatului-reclamant un teren pe care ulterior urma să îl transfere acestuia în proprietate.

În ceea ce privește susținerile referitoare la interpretarea greșită a convenției dintre părți, în legătură cu faptul că primul antecontract încheiat în fața avocatului ar fi simulat și că nu s-ar fi făcut o dublă plată, nu pot fi reținute atât timp cât nu a fost probată existența unui act secret iar instanța de apel a statuat că pârâtul nu a cerut anularea vreunei clauze contractuale și nu s-a înscris în fals împotriva constatărilor notarului. Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident în cazul în care instanța ar stabili fără niciun suport probator anumite obligații în sarcina uneia dintre părți, deși, la încheierea contractului (promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în speță) nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă fără dubiu (neîndoielnic) această împrejurare.

Or, Curtea de Apel a reținut că reclamantul a achitat de două ori suma de 115.000 euro pentru același teren, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1174 alin. (1) C. civ. referitor la efectul între părți a actului autentic sau cel cub semnătură privată despre drepturile și obligațiile ce constată. Acțiunea în simulație este un mijloc procedural prin care partea interesata cere instanței să constate că primul act (cel secret) este cel real, iar cel de-al doilea act, cel public, aparent este simulat și, ca atare, să-l înlăture, restabilind astfel raportul juridic real dintre părțile contractante, în sensul scoaterii din clandestinitate a acestuia din urmă. La simulația prin interpunere de persoane ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană, căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.

Situația de fapt astfel stabilită în apel, asupra căreia instanța de recurs nu este îndreptățită să intervină, nu infirmă o înțelegere care a avut loc între părți cu privirea la achiziționarea unui imobil de către pârât cu banii reclamantului și, ulterior, să îi transfere reclamantului dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Împrejurarea că o persoană încheie acte juridice, folosind în acest scop sume de bani aparținând altei persoane, conferă titularului sumei de bani un drept de creanță, care poate fi valorificat iar, pe de altă parte, pârâtul nu poate invoca în apărarea sa acțiunea în simulație, respectiv invocarea unui act secret care să modifice actul public, atât timp cât nu a existat actul secret de natură a înlătura actul public și nicio terță persoană părților cauzei căreia să îi profite actul/înțelegerea secret/ă.

De altfel, la simulația prin interpunere de persoane ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei. Această apărare a pârâtului nu a fost primită de instanța de apel în raport de probatoriile administrate. Prin urmare, nu se poate reține aplicabilitatea, în cauză, a condițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar modul de interpretare a probelor care au determinat această concluzie a instanței de apel (interogatoriile pârâților) nu poate fi cenzurat de prezenta instanță pentru argumentele deja expuse, privind abrogarea motivului de casare ce permitea evaluarea situației de fapt în recurs.

Nu sunt îndeplinite nici cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a mai susținut că instanța de apel a încălcat principiul dominant din dreptul civil, conform căruia voința reală primează în fața voinței declarate, făcând trimitere la probele administrate și la concluzia dedusă din interpretarea lor, care, în opinia sa, este în sensul că părțile s-au înțeles să ascundă voința lor, aceea de a cumpăra imobilul în litigiu pe numele pârâtului și că în realitate s-a făcut numai o plată. A susținut, totodată, că sarcina probei revenea reclamantului, în sensul de a dovedi că actul aparent are caracter simulat și că nu s-a efectuat în realitate nicio plată.

Înalta Curte apreciază că interpretarea contractului - actului public, potrivit susținerilor recurentului, în conformitate cu voința reală a părților trebuie să aibă ca punct de sprijin voința juridică astfel cum aceasta este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic. În speță, această definită voință reală de către pârât nu a fost dovedită, astfel că forma în care se prezintă manifestarea - declarația de voință este singura realitate probată; astfel spus, până la proba contrarie se consideră că ea corespunde pe deplin voinței reale. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar, în speță, pârâtul este el care a formulat, în faza apelului, apărarea potrivit căreia actele juridice încheiate între părți au caracter simulat și că nu s-a făcut nicio plată reală, deci sarcina probei îi revenea.

Este adevărat că legislația prohibitivă cu privire la dobândirea unor terenuri în România de către cetățeni străini, coroborată cu încrederea deosebită care ar fi putut exista între reclamant și pârât, prieteni și parteneri de afaceri la epoca convențiilor pe care le-au încheiat, ar fi fost o premisă pentru ca părțile să nu procedeze la întocmirea unui înscris secret prin care să se materializeze înțelegerea părților. Cu toate acestea, așa cum corect a reținut pe aspecte factuale Curtea, înțelegerea secretă invocată de pârât în apărare nu diferă de cea consemnată în actul public și care se constituie în obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 22 din 15 martie 2007, respectiv pârâtul se obligă să vândă iar reclamantul să cumpere imobilul de 1000 mp situat în intravilanul orașului Bușteni, str. Ș., jud. Prahova, după dobândirea acestuia de la proprietarul R.R.C.

Concluzia că aceasta a fost singura voință a părților, se desprinde și din conduita procesuală a pârâtului care doar a formulat apărări în sensul ca nu s-ar fi plătit de două ori prețul și nu a formulat nicio pretenție pe linie reconvențională. De altfel, invocarea unui acord simulatoriu în condițiile în care a produs efecte juridice încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare între părți cu privire la imobilul menționat nu mai prezintă relevanță. Din această perspectivă, faptul că instanța de apel a ajuns la o concluzie juridică diferită de cea susținută de pârât nu înseamnă că i-a fost încălcat acestuia dreptul la apărare. Părților le-au fost încuviințate probele solicitate iar pârâtul a uzat în apărarea sa de toate mijloacele de probă pe care le-a considerat utile și pertinente, astfel încât o astfel de critică nu poate fi primită.

Curtea a reținut că din probele administrate a rezultat că pârâtul nu a prestat obligația asumată prin antecontractul nr. 22 din 15 martie 2007, situație în care nu se poate reține critica sa privind plata nedatorată, raționamentul său în expunerea acestui motiv de recurs neputând, din punct de vedere al legalității deciziei recurate, combate argumentele reținute de Curte. Susținerile încadrate de recurenți în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză. Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziția legală în discuție este necesar ca instanța de apel să fi încălcat principiul disponibilității, ceea ce nu este cazul în speță.

În esență, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâtul susține că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv că a dat câștig de cauză reclamantului deși în considerente a reținut o situație de fapt care nu ar fi putut conduce la o astfel de rezolvare juridică a litigiului. În argumentarea acestei critici, pârâtul se află în eroare asupra situației de fapt reținută de Curte prin considerente, referitoare la conținutul convenției încheiate între părți la 15 martie 2007. Această ipoteză, însă, nu se circumscrie motivului de recurs arătat, Înalta Curte constatând că în decizia atacată nu pot fi identificate situații de plus petita sau extra petita, curtea de apel pronunțându-se în limitele învestirii sale prin motivele de apel.

Recurentul a solicitat și modificarea deciziei atacate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Deși invocă una din ipotezele acestui text de lege, respectiv motive contradictorii, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâtul critică situația de fapt stabilită de instanța de apel în raport de probele administrate și tinde la modificarea acesteia, cu consecința respingerii acțiunii principale. Astfel, recurentul dând o interpretare proprie raționamentului juridic al instanței de apel consideră incident acest motiv de recurs întrucât considerentele deciziei atacate sunt echivoce în ceea ce privește interpretarea probelor. Contrar susținerilor pârâtului, circumstanțele în raport de care instanța de apel a concluzionat în sensul amintit mai sus sunt foarte clare, nefiind necesară reluarea prezentării acestora.

Nu se pune problema, astfel, a unei motivări ambigue sau incomplete a deciziei recurate sub acest aspect. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte față de temeiurile juridice invocate, constată că mare parte dintre critici nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar cele susceptibile de încadrare sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.C.E., nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.C.E. împotriva Deciziei civile nr. 871A din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN