ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2196/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2196/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Arad la 4 ianuarie 2013, reclamanții B.D. și B.C.M. au chemat în judecată pe

pârâta SC C. SRL, solicitând instanței să dea preferință titlului de

proprietate al autorilor lor și să oblige pe pârâtă la lăsarea în deplină

proprietate și liniștită posesie, a imobilului spațiu comercial, în suprafață

de 265 mp, situat în municipiul Arad, nr. C.F. 309552-C1-U3 și să dispună

evacuarea pârâtei din imobilul menționat.

În motivarea în fapt,

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali ai autorilor B.A. și B.A.,

care au deținut în proprietate întregul imobil (subsol, parter, etaj 1 și

teren), situat în Arad, imobil din care face parte și spațiul comercial a cărui

revendicare o solicită.

S-a precizat că

imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, cu toate că,

atât B.A., cât și soția sa erau exceptați de la naționalizare potrivit

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece B.A. era intelectual

profesionist (avocat), iar soția acestuia pensionară.

Inexistența titlului

statului și preluarea cu titlu nevalabil au fost constatate prin Decizia nr.

663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, prin care au fost

anulate toate titlurile de proprietate emise pentru restul clădirii din care

face parte integrantă și spațiul comercial în litigiu.

Ca atare, spațiul

comercial în litigiu nu putea fi vândut, fiind aplicabil principiul conform

căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are - „nemo plus iuris ad alium

transferre potest quam ipse habet".

De asemenea,

împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului

comercial, între Consiliul local al municipiului Arad și SC C. SRL a fost

precedată de un litigiu, în urma căruia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească

prin care Consiliul Local al municipiului Arad a fost obligat să îi vândă

intimatei SC C. SRL spațiul comercial, nu poate fi opusă reclamanților, care

n-au fost părți în acel proces. În plus, hotărârea judecătorească respectivă a

fost dată în pofida refuzului ferm al vânzătorului și fără a se analiza sau a

se pune în discuție nevalabilitatea și inexistența dreptului de proprietate al

Statului Român ce urma, în calitate de „proprietar", să vândă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ.

Prin întâmpinare,

pârâta SC C. SRL a solicitat respingerea acțiunii, iar pe cale de excepție a

invocat inadmisibilitatea acțiunii, cu motivarea că în sistemul de carte

funciară, atunci când imobilul în cauză este evidențiat în cartea funciară și

există proprietari tabulari individualizați, acțiunea în revendicare trebuie să

îmbrace forma specială a acțiunii în rectificare de carte funciară, întemeiată

pe art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Prin Sentința civilă

nr. 1341 din 3 aprilie 2013, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de

reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, asupra imobilului înscris în cartea funciară

nr. 309552-C1-U3, reprezentând spațiu comercial în suprafață de 265 mp, situat

în municipiul Arad este proprietar tabular SC C. SRL, care a dobândit

proprietatea prin Contractul de cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001,

încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Arad.

Reclamanții sunt

succesorii fostului proprietar dinainte de naționalizare (care a deținut

întregul imobil) și au redobândit proprietatea asupra unor apartamente de

locuit prin Decizia nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș,

decizie care a analizat preluarea și a dispus restituirea apartamentelor,

constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între SC R. SA Arad și cumpărători, dar a respins capătul de cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr.

2426/2001 privind spațiul comercial, obiectul prezentului litigiu.

S-a reținut în

considerentele acestei decizii că „prin Sentința civilă nr. 1645 din 8 martie

2000 pronunțată de Judecătoria Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad, s-a dispus

obligarea pârâților Consiliul local Arad și SC R. SA Arad să încheie cu SC C.

SRL Arad contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul din Arad, în

suprafață de 265 mp, înscris în CF nr. 56340 Arad. Dată fiind această obligație

instituită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a încheiat Contractul de

vânzare-cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001. Față de efectele hotărârii

judecătorești irevocabile nici nu era necesar a se trece în contractul de

vânzare-cumpărare vreo referire la această hotărâre. Astfel fiind, atâta timp

cât instanța de judecată a dispus încheierea Contractului de vânzare-cumpărare

nr. 2426 din 25 ianuarie 2001, rezultă că a fost analizat inclusiv dacă, din

punct de vedere legal, acest contract poate fi perfectat. A dispune anularea

sau a se constata nulitatea absolută a acestui contract nu înseamnă decât a

face aprecieri asupra hotărârii judecătorești menționate, a-i anula efectele. A

pune în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 sau nr.

505/1998, înseamnă a încălca principiul autorității de lucru judecat atâta timp

cât părțile au fost obligate prin hotărâre judecătorească irevocabilă să

încheie contractul de vânzare-cumpărare”.

În ceea ce privește

cererea de revendicare formulată de reclamanți prin compararea titlurilor de

proprietate, tribunalul a apreciat că nu este fondată, întrucât Curtea de Apel

Târgu Mureș a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta a fost de bună

credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menționat, iar la data

cumpărării figura în cartea funciară în calitate de proprietar Statul Român,

nefiind notată existența vreunui proces de revendicare. Mai mult, prin decizia

arătată, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că actul translativ de

proprietate prin care pârâta a dobândit imobilul în litigiu a fost valabil

încheiat, decizie care este opozabilă tuturor părților din litigiul de față.

În concluzie,

tribunalul a reținut că pârâta este beneficiara unei prezumții legale absolute

de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în considerarea

particularităților regimului de carte funciară, întrucât înscrierea în cartea

funciară potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 are efect constitutiv

de drept.

Având în vedere că

pârâta are calitate de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, iar

acțiunea în anularea contractului a fost respinsă, tribunalul a apreciat că

titlul pârâtei este preferabil oricărui titlul invocat de orice altă persoană

care pretinde același drept asupra imobilului fără însă ca acest drept să fie

înscris în cartea funciară.

În acest sens, s-a

pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu ș.a. contra

României, hotărâre potrivit căreia un bun actual există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții, care au criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii.

Pârâta SC C. SRL a

declarat apel împotriva sentinței și a încheierii de ședință din 13 martie

2013, solicitând admiterea excepției inadmisibilității invocate.

Reclamanții au

susținut că, raportat la obiectul cererii, în mod nelegal a reținut prima

instanță că prin decizia Curții de Apel Târgu Mureș s-a reținut cu putere de

lucru judecat buna-credință a pârâtei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare; în realitate, titlul de proprietate al pârâtei nu a fost

analizat.

Au invocat, de

asemenea, greșita reținere a caracterului constitutiv al înscrierii în cartea

funciară, modalitatea de intabulare a statului și, ulterior, a pârâtei nefiind

de natură să valideze buna-credință a acesteia din urmă, administratorul

societății cunoscând modalitatea de preluare a imobilului și existența

notificării formulate de către moștenitorii fostului proprietar.

Prin apelul său,

pârâta a invocat nelegalitatea respingerii excepției inadmisibilității, câtă

vreme, în regim de carte funciară, acțiunea de revendicare trebuie să îmbrace

forma specială a acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe

dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Prin Decizia civilă

nr. 168 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a

respins apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 1341 din 3

aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad și a respins apelul declarat de

pârâta SC C. SRL împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii de ședință din 13

martie 2013.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut, analizând cu prioritate aspectul de inadmisibilitate

a cererii de chemare în judecată invocat prin apelul pârâtei, caracterul

nefondat al criticii.

Astfel, s-a constatat

că pe calea cererii în revendicare prin compararea titlurilor, partea solicită

să se dea preferință titlului propriu în raport cu cel deținut de persoana

căreia i-l opune.

Or, dispozițiile

Legii nr. 7/1996 invocate de pârâtă nu sunt de natură a atrage

inadmisibilitatea unei cereri de natura celei promovate de reclamanți, aceștia

având posibilitatea ca, în situația în care obțin recunoașterea propriului

titlu să procedeze la rectificarea cărții funciare pentru a face titlul

opozabil și terților.

În acest context,

instanța a apreciat că, în realitate, susținerile pârâtei formulate inclusiv pe

calea apelului vizează nu atât inadmisibilitatea cererii reclamanților cât, mai

degrabă, netemeinicia acestei cereri și având, oricum, caracter nefondat.

Referitor la apelul

reclamanților, instanța a constatat că, în sensul art. 563 C. civ., acțiunea în

revendicare este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului ori

a altei persoane care îl deține fără drept.

De aceea, prin

compararea titlurilor de proprietate, reclamanții tind la a obține

recunoașterea pe cale judecătorească a titlului lor ca fiind mai caracterizat

decât cel opus de pârâtă și, deci, preferabil în raport cu cel invocat de

aceasta din urmă (contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza unei hotărâri

judecătorești).

Este evident că

existența în favoarea reclamanților a unui titlu presupune ca acesta să vizeze

un bun ce se găsește în patrimoniul lor.

În cauză, reclamanții

au invocat că antecesorii lor au dobândit în proprietate imobilul din care face

parte spațiul în litigiu cu titlu de vânzare-cumpărare, că acest titlu nu a

fost anulat și că prin Decizia civilă nr. 663/R/23 aprilie 2012 Curtea de Apel

Târgu Mureș a reținut irevocabil preluarea imobilului de către stat în lipsa

unui titlu valabil.

Instanța europeană a

drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat susținute încălcări

ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut că în cauza Atanasiu ș.a. contra României s-a arătat

că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

Or, în cauză, deși

s-a recunoscut nevalabilitatea preluării de către stat a întregului imobil de

la foștii proprietari și nu s-a contestat calitatea reclamanților de succesori

ai acestora, nu există o confirmare, a existenței în patrimoniul lor, a unui

bun asupra căruia să poarte titlul pe care îl opun spre comparare pârâtei.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții B.D., B.M. și pârâta SC C. SRL.

susținut nelegalitatea deciziei civile sub următoarele aspecte:

- În mod greșit

instanța de apel a considerat că spațiul comercial în litigiu nu se găsește în

patrimoniul reclamanților, aplicând eronat jurisprudența Curții europene,

respectiv motivarea Hotărârii Atanasiu ș.a împotriva României.

Astfel, Statul Român,

prin reprezentanții săi Consiliul local al municipiului Arad și SC R. Arad ce

au deținut imobilul în litigiu, s-a opus vehement să înstrăineze acest bun către

pârâta SC C. SRL, deoarece nu era construit din fondurile statului și, cu toate

că era notificată Primăria Arad că există moștenitori pentru imobilul în

litigiu, s-a dispus totuși vânzarea nelegală a proprietății.

Or,

recurenții-reclamanți nu sunt decât continuatorii demersurilor făcute de către

Consiliul local al municipiului Arad și SC R. SA, demersuri prin care doresc să

înlăture efectele nelegale ale unei înstrăinări abuzive făcute în condițiile în

care vânzătorul nu și-a dat consimțământul.

Acțiunea în

revendicare promovată reprezintă singura modalitate legală prin care

reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate asupra spațiului în

litigiu și, totodată, speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului

proprietatea lor de care au fost deposedați abuziv.

- Pentru compararea

celor două titluri existente asupra imobilului în litigiu trebuie verificată

situația de fapt și de drept care a stat la baza eliberării acestor titluri.

În speță, titlul

autorilor reclamanților nu a fost anulat, ci doar a operat o deposedare

abuzivă, atât din partea Statului Român, cât și ulterior, prin vânzarea

nelegală către pârâta SC C. SRL.

Față de dispozițiile

Legii nr. 85/1992, puteau fi vândute doar imobilele construite din fondurile

statului, această condiție îndeplinită fiind singura care a fi putut duce la

obligarea Consiliului local Arad să încheie contract de vânzare.

Intabularea Statului

Român și a pârâtei SC C. SRL nu atestă buna-credință la dobândirea imobilului

în litigiu, câtă vreme se cunoștea că imobilul a fost naționalizat și că

existau moștenitori ai fostului proprietar care verifică bunul.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

SC C. SRL a susținut nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în ce privește modalitatea de apreciere asupra excepției

inadmisibilității acțiunii.

Astfel, deși instanța

de apel a respins în mod corect, pe fond, cererea reclamanților, în același

timp, a considerat greșit că dispozițiile Legii nr. 7/1996, invocate de către

pârâtă, nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea cererii întrucât

reclamanții au posibilitatea ca, în situația în care obțin recunoașterea

propriului titlu, să procedeze la rectificarea cărții funciare pentru a face

titlul opozabil și terților.

Or, în speță, titlul

pârâtei a fost deja analizat de o instanță de judecată care a statuat cu putere

de lucru judecat asupra valabilității acestuia.

În aceste condiții,

rectificarea de carte funciară este inadmisibilă, deoarece înscrierea dreptului

de proprietate al pârâtei nu poate fi radiată decât în condițiile art. 34 din

Legea nr. 7/1996, ceea ce nu este posibil față de existența Deciziei civile nr.

663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

reclamanților are caracter nefondat.

- Pretinzând greșita

soluționare a acțiunii în revendicare promovate, recurenții-reclamanți au

arătat prin criticile formulate, că instanța de apel ar fi statuat greșit

asupra inexistenței imobilului în patrimoniul lor și ar fi realizat astfel, o

aplicare greșită a jurisprudenței instanței europene, cu referire punctuală la

Hotărârea Atanasiu ș.a. contra României.

Fără să indice în ce

ar fi constat interpretarea eronată a instanței atunci când a apreciat că

dezlegarea dată în jurisprudența europeană (în mod particular în

Hotărârea-pilot Atanasiu c. României) este incidentă speței, recurenții fac

referire la modalitatea în care spațiul comercial a fost înstrăinat, punând în

discuție validitatea acestei operațiuni (cu consecințele pretinse asupra

validității propriului titlu).

Or, o asemenea

manieră de contestare a titlului pârâtei și, implicit, de afirmare a

validității și preferabilității titlului reclamanților ignoră împrejurarea

esențială că pe aceste aspecte a avut loc deja o judecată irevocabilă (Decizia

civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș) care a

statuat asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare deținut de

intimata-pârâtă SC C. SRL (fiind respinsă acțiunea în nulitatea acestui

contract promovată de către reclamanți).

Tot astfel,

pretinzând că însuși Consiliul local (vânzătorul din contractul menționat) s-a

opus înstrăinării, că imobilul nu putea face obiectul acestei operațiuni,

întrucât nu era construit din fondurile statului și nici nu intra în sfera de

reglementare a Legii nr. 85/1992, recurenții neagă, de fapt, efectele unei

judecăți irevocabile intrate în puterea lucrului judecat.

Sub acest aspect, în

considerentele Deciziei nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a

reținut, atunci când a fost tranșată jurisdicțional chestiunea referitoare la

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut de SC C. SRL, că

perfectarea respectivului act juridic s-a făcut în baza unei hotărâri

judecătorești - Sentința civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad

-, cea care a analizat condițiile legale în care se poate face înstrăinarea.

Astfel fiind,

recurenții-reclamanți nu mai pot propune judecății și nu mai pot aduce în

dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare al pârâtei, pentru că li se opune efectul pozitiv al

autorității lucrului judecat.

Aceasta înseamnă că,

odată ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o chestiune litigioasă nu mai

poate fi readusă în fața instanței de către aceeași parte, obligată, dat fiind

principiul autorității lucrului judecat și efectelor acestuia, să respecte

rezultatul judecății.

- Susținând că

acțiunea în revendicare promovată ar fi singura modalitate legală prin care ar

putea să-și valorifice dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu și

„speranța legitimă” de a reintra în posesia imobilului, recurenții ignoră

faptul că o asemenea acțiune sancționează, protejează un drept de proprietate

existent în patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranța” de a

redobândi proprietatea bunului.

Astfel, în ce

privește dovada dreptului de proprietate, instanțele de fond au constatat

corect că reclamanții n-au reușit să demonstreze existența unui „bun actual” în

patrimoniul lor, a cărui restituire să o poată obține ca efect al admiterii

acțiunii în revendicare.

În acest context, cu

referire la jurisprudența instanței europene, Curtea de apel a constatat corect

că, deși în privința imobilului în litigiu s-a stabilit existența unei preluări

abuzive, în același timp nu s-a dispus asupra restituirii bunului, pentru a

exista un titlu valorificabil în acțiunea în revendicare.

Or, accepțiunea

noțiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, așa cum rezidă ea din

Hotărârea-pilot Atanasiu c. României este aceea a existenței unei „hotărâri

definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de

proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres

restituirea bunului”.

În ce privește

„speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului” ea nu este asimilabilă

noțiunii de bun ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât atunci

când este vorba de valori patrimoniale, inclusiv creanțe care au o bază

suficientă în dreptul intern, existând confirmarea din partea unei

jurisprudențe bine stabilită a instanțelor.

Pe acest aspect,

jurisprudența instanțelor naționale - unificată prin decizia în interesul legii

nr. 33/2008 - statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului.

În speță, pentru

argumentele arătate anterior, titlul pârâtei nu mai poate fi pus în discuție,

fiind validat jurisdicțional, în timp ce titlul de care se prevalează

reclamanții nu se bucură de exigențele și valențele unui bun actual.

Ca atare, „speranța

legitimă” de care se prevalează reclamanții nu poate fi - așa cum pretind - a

redobândirii bunului, câtă vreme acesta a fost confirmat judiciar ca aparținând

patrimoniului pârâtei.

Deși contestă

aplicabilitatea la speță a dezlegărilor date de instanța europeană prin

considerentele Hotărârii-pilot Atanasiu c. României, recurenții nu arată argumentele

care ar atrage lipsa de incidență a acestora în cauza dedusă judecății.

Referirea pe care

aceștia au făcut-o, cu ocazia dezbaterilor orale, la o jurisprudență anterioară

a instanței de contencios european (cauza Păduraru) neagă revirimentul jurisprudențial,

precum și nuanțările, evoluția pe care a cunoscut-o această noțiune de „bun” în

jurisprudența Curții europene. Acestea nu pot fi ignorate într-o aplicare

actuală a principiilor degajate din practica instanței europene care, împreună

cu normele Convenției, constituie blocul de convenționalitate ce se impune

statelor semnatare.

Pentru toate aceste

considerente, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate de

către reclamanți, recursul va fi respins în consecință.

SC C. SRL este lipsit de interes.

Astfel, în promovarea

oricărui demers judiciar, inclusiv în exercitarea căilor de atac, partea

trebuie să justifice folosul pe care l-ar obține prin declanșarea mecanismului

controlului judiciar.

Aceasta înseamnă că,

nemulțumită de hotărârea instanței, pentru că i-ar fi lezate drepturile ori

interesele legitime, partea tinde la schimbarea ori modificarea soluției

adoptate.

În speță se regăsește

însă o altă situație, pârâta-recurentă, față de care a fost respinsă cererea pe

fondul ei, arătând, dimpotrivă, că aceasta este o soluție corectă a instanței.

Aspectul învederat,

potrivit căruia instanța ar fi trebuit să respingă cererea ca inadmisibilă iar

nu ca nefondată, nu justifică interesul exercitării căii de atac.

Pe de o parte,

soluția unei instanțe dată pe fondul raporturilor juridice dintre părți este

aptă să tranșeze definitiv situația conflictuală, spre deosebire de ipoteza în

care soluționarea pricinii s-ar face pe baza unei excepții sau a unei fine de

neprimire și când, în anumite condiții (cu depășirea impedimentelor care pot

avea o existență temporară), este posibilă reluarea judecății, fără a putea fi

opusă autoritatea de lucru judecat.

Aceasta înseamnă că

partea nu poate, pentru a justifica interesul promovării căii de atac, să

solicite ca soluția cauzei să vizeze inadmisibilitatea (fine de neprimire) iar

nu fondul raporturilor juridice.

Pe de altă parte,

dezvoltând criticile pe care le pretinde, de nelegalitate, pârâta-recurentă își

exprimă nemulțumirea în legătură cu un considerent al instanței de apel care a

apreciat că demersul reclamanților nu este inadmisibil, întrucât „aceștia ar

avea posibilitatea, în ipoteza obținerii recunoașterii propriului titlu, să

procedeze la rectificarea cărții funciare”.

În felul acesta, recurenta

își îndreaptă calea de atac împotriva considerentelor, adică împotriva unei

părți a hotărârii susceptibilă de a fi atacată separat abia în reglementarea

Noului Cod de procedură civilă, inaplicabilă speței.

Totodată, nu este

vorba despre considerente justificative ale soluției din dispozitiv, pentru a

se putea aprecia că, făcând corp comun cu aceasta constituie, deopotrivă,

obiectul căii de atac (ipoteză recunoscută jurisprudențial și în condițiile

vechii reglementări procesual-civile).

De asemenea, deși

susține că aspectul vizând rectificarea cărții funciare - care nu ar mai putea

fi obținută de către reclamanți, întrucât, așa cum arată recurenta-pârâtă,

dreptul său de proprietate, intabulat, a fost deja validat de o instanță de

judecată - este unul care ar ține de admisibilitatea acțiunii în revendicare,

în realitate aceasta privește chiar fondul dreptului pretins.

Astfel, împrejurarea

că nu mai poate fi radiat dreptul celui intabulat în cartea funciară - altul

decât reclamantul din acțiunea în revendicare - are consecința nedovedirii

titlului și, deci, netemeinicia pretențiilor ce fac obiectul revendicării, iar

nu inadmisibilitatea demersului judiciar.

Rezultă, potrivit

celor menționate anterior că, exercitând calea de atac a recursului pentru a pune

în discuție inadmisibilitatea unei acțiuni, în condițiile în care aceasta fost

respinsă, în raport de ea, ca nefondată, societatea pârâtă nu a justificat

interesul în a solicita controlul judiciar.

În consecință,

recursul societății C. SRL va fi respins ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D. și B.C.M. împotriva Deciziei

nr. 168 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge, pentru

lipsă de interes, recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM