ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2659/2015

Decizia nr. 2659/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 ianuarie 2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței să dea preferință titlului de proprietate al autorilor lor și să oblige pe pârâtă la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului spațiu comercial, în suprafață de 265 mp, situat în municipiul Arad, nr. C.F. (provenită din cartea funciară de pe hârtie) și să dispună evacuarea pârâtei din imobilul menționat. În motivare, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali ai autorilor D. și E., care au deținut în proprietate întregul imobil (subsol, parter, etaj 1 și teren), situat în Arad, imobil din care face parte și spațiul comercial a cărui revendicare o solicită.

S-a precizat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, cu toate că, atât D., cât și soția sa erau exceptați de la naționalizare potrivit prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, deoarece D. era intelectual profesionist (avocat), iar soția acestuia pensionară. Inexistența titlului statului și preluarea cu titlu nevalabil au fost constatate prin Decizia nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, prin care au fost anulate toate titlurile de proprietate emise pentru restul clădirii din care face parte integrantă și spațiul comercial în litigiu.

Ca atare, spațiul comercial în litigiu nu putea fi vândut, fiind aplicabil principiul conform căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are - „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet". De asemenea, împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului comercial, între Consiliul local al municipiului Arad și SC C. SRL a fost precedată de un litigiu, în urma căruia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care Consiliul Local al municipiului Arad a fost obligat să îi vândă intimatei C. spațiul comercial, nu poate fi opusă reclamanților, care n-au fost părți în acel proces. În plus, hotărârea judecătorească respectivă a fost dată în pofida refuzului ferm al vânzătorului și fără a se analiza sau a se pune în discuție nevalabilitatea și inexistența dreptului de proprietate al Statului Român ce urma să vândă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ. Prin întâmpinare, pârâta C. a solicitat respingerea acțiunii, iar pe cale de excepție a invocat inadmisibilitatea acțiunii, cu motivarea că atunci când imobilul în cauză este evidențiat în cartea funciară și există proprietari tabulari individualizați, acțiunea în revendicare trebuie să îmbrace forma specială a acțiunii în rectificare de carte funciară, întemeiată pe art. 33 din Legea nr. 7/1996. Prin sentința civilă nr. 1341 din 03 aprilie 2013, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, asupra imobilului înscris în C.F., reprezentând spațiu comercial în suprafață de 265 mp, situat în municipiul Arad este proprietar tabular SC C. SRL, care a dobândit proprietatea prin contractul de cumpărare din 25 ianuarie 2001, încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Arad.

Reclamanții sunt succesorii fostului proprietar dinainte de naționalizare (care a deținut întregul imobil) și au redobândit proprietatea asupra unor apartamente de locuit prin Decizia nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, decizie care a analizat preluarea și a dispus restituirea apartamentelor, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA Arad și cumpărători, dar a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 2001 privind spațiul comercial, obiectul prezentului litigiu.

S-a reținut în considerentele acelei decizii că atâta timp cât instanța de judecată a dispus prin sentința civilă nr. 1645 din 08 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad, încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25 ianuarie 2001, „rezultă că a fost analizat inclusiv dacă, din punct de vedere legal, acest contract poate fi perfectat. A dispune anularea sau a se constata nulitatea absolută a acestui contract nu înseamnă decât a face aprecieri asupra hotărârii judecătorești menționate, a-i anula efectele. A pune în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 sau nr. 505/1998, înseamnă a încălca principiul autorității de lucru judecat atâta timp cât părțile au fost obligate prin hotărâre judecătorească irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare”.

În ceea ce privește cererea de revendicare formulată de reclamanți prin compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că nu este fondată, întrucât Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menționat, iar la data cumpărării figura în cartea funciară în calitate de proprietar Statul Român, nefiind notată existența vreunui proces de revendicare. Mai mult, prin decizia arătată, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că actul translativ de proprietate prin care pârâta a dobândit imobilul în litigiu a fost valabil încheiat, decizie care este opozabilă tuturor părților din litigiul de față.

În concluzie, tribunalul a reținut că pârâta este beneficiara unei prezumții legale absolute de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în considerarea particularităților regimului de carte funciară, întrucât înscrierea în cartea funciară potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 are efect constitutiv de drept. Având în vedere că pârâta are calitate de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, iar acțiunea în anularea contractului a fost respinsă, tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este preferabil oricărui titlu invocat de orice altă persoană care pretinde același drept asupra imobilului fără însă ca acest drept să fie înscris în cartea funciară. În acest sens, s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu ș.a.

contra României, hotărâre potrivit căreia un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii. Reclamanții au susținut că, raportat la obiectul cererii, în mod nelegal a reținut prima instanță că prin decizia Curții de Apel Târgu-Mureș s-a reținut cu putere de lucru judecat buna credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; în realitate, titlul de proprietate al pârâtei nu a fost analizat.

Au invocat, de asemenea, greșita reținere a caracterului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, modalitatea de intabulare a statului și, ulterior, a pârâtei nefiind de natură să valideze buna-credință a acesteia din urmă, administratorul societății cunoscând modalitatea de preluare a imobilului și existența notificării formulate de către moștenitorii fostului proprietar. Prin apelul său, pârâta a invocat nelegalitatea respingerii excepției inadmisibilității, câtă vreme, în regim de carte funciară, acțiunea de revendicare trebuie să îmbrace forma specială a acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Prin Decizia civilă nr. 168 din 13 noiembrie 2013 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1341 din 03 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad și a respins apelul declarat de pârâta C. împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii de ședință din 13 martie 2013. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, analizând cu prioritate aspectul de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată invocat prin apelul pârâtei, caracterul nefondat al criticii. Astfel, s-a constatat că, pe calea cererii în revendicare prin compararea titlurilor, partea solicită să se dea preferință titlului propriu în raport cu cel deținut de persoana căreia i-l opune.

Or, dispozițiile Legii nr. 7/1996 invocate de pârâtă nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea unei cereri de natura celei promovate de reclamanți, aceștia având posibilitatea ca, în situația în care obțin recunoașterea propriului titlu să procedeze la rectificarea cărții funciare pentru a face titlul opozabil și terților. Referitor la apelul reclamanților, instanța a constatat că, în sensul art. 563 C. civ., acțiunea în revendicare este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului ori a altei persoane care îl deține fără drept. De aceea, prin compararea titlurilor de proprietate, reclamanții tind la a obține recunoașterea pe cale judecătorească a titlului lor ca fiind mai caracterizat decât cel opus de pârâtă și, deci, preferabil în raport cu cel invocat de aceasta din urmă (contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza unei hotărâri judecătorești).

Existența în favoarea reclamanților a unui titlu presupune ca acesta să vizeze un bun ce se găsește în patrimoniul lor. În cauză, reclamanții au invocat că antecesorii lor au dobândit în proprietate imobilul din care face parte spațiul în litigiu cu titlu de vânzare-cumpărare, că acest titlu nu a fost anulat și că prin Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut irevocabil preluarea imobilului de către stat în lipsa unui titlu valabil. Instanța europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat susținute încălcări ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că în cauza Atanasiu ș.a. contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Or, în cauză, deși s-a recunoscut nevalabilitatea preluării de către stat a întregului imobil de la foștii proprietari și nu s-a contestat calitatea reclamanților de succesori ai acestora, nu există o confirmare, a existenței în patrimoniul lor, a unui bun asupra căruia să poarte titlul pe care îl opun spre comparare pârâtei.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții A., B. și pârâta C. 1. Reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei civile sub următoarele aspecte: - În mod greșit instanța de apel a considerat că spațiul comercial în litigiu nu se găsește în patrimoniul reclamanților, aplicând eronat jurisprudența Curții europene, respectiv motivarea Hotărârii Atanasiu ș.a împotriva României. Acțiunea în revendicare promovată reprezintă singura modalitate legală prin care reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu și, totodată, speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului proprietatea lor de care au fost deposedați abuziv. - Pentru compararea celor două titluri existente asupra imobilului în litigiu trebuie verificată situația de fapt și de drept care a stat la baza eliberării acestor titluri.

Față de dispozițiile Legii nr. 85/1992, puteau fi vândute doar imobilele construite din fondurile statului, această condiție îndeplinită fiind singura care a fi putut duce la obligarea Consiliului local Arad să încheie contract de vânzare. Intabularea Statului Român și a pârâtei C. nu atestă buna-credință la dobândirea imobilului în litigiu, câtă vreme se cunoștea că imobilul a fost naționalizat și că existau moștenitori ai fostului proprietar care verifică bunul. 2. Recurenta-pârâtă C. a susținut nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce privește modalitatea de apreciere asupra excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că rectificarea de carte funciară este inadmisibilă, deoarece înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei nu poate fi radiată decât în condițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce nu este posibil față de existența Deciziei civile nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Prin Decizia nr. 2196 din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă a fost respins ca nefondat recursul reclamanților și ca lipsit de interes recursul SC C. SRL. Cu privire la recursul reclamanților s-a reținut că, fără să indice în ce ar fi constat interpretarea eronată a instanței atunci când a apreciat că dezlegarea dată în jurisprudența europeană (în mod particular în Hotărârea-pilot Atanasiu c.României) este incidentă speței, recurenții fac referire la modalitatea în care spațiul comercial a fost înstrăinat, punând în discuție validitatea acestei operațiuni (cu consecințele pretinse asupra validității propriului titlu).

Or, o asemenea manieră de contestare a titlului pârâtei și, implicit, de afirmare a validității și preferabilității titlului reclamanților ignoră împrejurarea esențială că pe aceste aspecte a avut loc deja o judecată irevocabilă (Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș) care a statuat asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare deținut de intimata-pârâtă C. (fiind respinsă acțiunea în nulitatea acestui contract promovată de către reclamanți). Tot astfel, pretinzând că însuși Consiliul local (vânzătorul din contractul menționat) s-a opus înstrăinării, că imobilul nu putea face obiectul acestei operațiuni, întrucât nu era construit din fondurile statului și nici nu intra în sfera de reglementare a Legii nr. 85/1992, recurenții neagă, de fapt, efectele unei judecăți irevocabile intrate în puterea lucrului judecat.

Sub acest aspect, în considerentele Deciziei nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu-Mureș s-a reținut, atunci când a fost tranșată jurisdicțional chestiunea referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut de C., că perfectarea respectivului act juridic s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești-sentința civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad, cea care a analizat condițiile legale în care se poate face înstrăinarea. Astfel fiind, recurenții-reclamanți nu mai pot propune judecății și nu mai pot aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, pentru că li se opune efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.

Aceasta înseamnă că, odată ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o chestiune litigioasă nu mai poate fi readusă în fața instanței de către aceeași parte, obligată, dat fiind principiul autorității lucrului judecat și efectelor acestuia, să respecte rezultatul judecății. - Susținând că acțiunea în revendicare promovată ar fi singura modalitate legală prin care ar putea să-și valorifice dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu și „speranța legitimă” de a reintra în posesia imobilului, recurenții ignoră faptul că o asemenea acțiune sancționează, protejează un drept de proprietate existent în patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranța” de a redobândi proprietatea bunului.

Astfel, în ce privește dovada dreptului de proprietate, instanțele de fond au constatat corect că reclamanții n-au reușit să demonstreze existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, a cărui restituire să o poată obține ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. În acest context, cu referire la jurisprudența instanței europene, Curtea de apel a constatat corect că, deși în privința imobilului în litigiu s-a stabilit existența unei preluări abuzive, în același timp nu s-a dispus asupra restituirii bunului, pentru a exista un titlu valorificabil în acțiunea în revendicare. Or, accepțiunea noțiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, așa cum rezidă ea din Hotărârea-pilot Atanasiu c.României este aceea a existenței unei „hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului”(parag.

140). În ce privește „speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului” ea nu este asimilabilă noțiunii de bun ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât atunci când este vorba de valori patrimoniale, inclusiv creanțe care au o bază suficientă în dreptul intern, existând confirmarea din partea unei jurisprudențe bine stabilită a instanțelor. Pe acest aspect, jurisprudența instanțelor naționale - unificată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 - statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului. Instanța de recurs a apreciat că, în speță, pentru argumentele arătate anterior, titlul pârâtei nu mai poate fi pus în discuție, fiind validat jurisdicțional, în timp ce titlul de care se prevalează reclamanții nu se bucură de exigențele și valențele unui bun actual.

Ca atare, „speranța legitimă” de care se prevalează reclamanții nu poate fi - așa cum pretind - a redobândirii bunului, câtă vreme acesta a fost confirmat judiciar ca aparținând patrimoniului pârâtei. S-a mai reținut că, deși contestă aplicabilitatea la speță a dezlegărilor date de instanța europeană prin considerentele Hotărârii-pilot Atanasiu c.României, recurenții nu arată argumentele care ar atrage lipsa de incidență a acestora în cauza dedusă judecății. Referirea pe care aceștia au făcut-o, cu ocazia dezbaterilor orale, la o jurisprudență anterioară a instanței de contencios european (cauza Păduraru) neagă revirimentul jurisprudențial, precum și nuanțările, evoluția pe care a cunoscut-o această noțiune de „bun” în jurisprudența Curții europene.

Acestea nu pot fi ignorate într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanței europene care, împreună cu normele Convenției, constituie blocul de convenționalitate ce se impune statelor semnatare. Pentru toate aceste considerente, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate de către reclamanți, recursul a fost respins în consecință. Cu privire la recursul pârâtei C., s-a apreciat că, în promovarea oricărui demers judiciar, inclusiv în exercitarea căilor de atac, partea trebuie să justifice folosul pe care l-ar obține prin declanșarea mecanismului controlului judiciar. Aspectul învederat, potrivit căruia instanța ar fi trebuit să respingă cererea ca inadmisibilă iar nu ca nefondată, nu justifică interesul exercitării căii de atac.

Pe de o parte, soluția unei instanțe dată pe fondul raporturilor juridice dintre părți este aptă să tranșeze definitiv situația conflictuală, spre deosebire de ipoteza în care soluționarea pricinii s-ar face pe baza unei excepții sau a unei fine de neprimire și când, în anumite condiții (cu depășirea impedimentelor care pot avea o existență temporară), este posibilă reluarea judecății, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat. Aceasta înseamnă că partea nu poate, pentru a justifica interesul promovării căii de atac, să solicite ca soluția cauzei să vizeze inadmisibilitatea (fine de neprimire) iar nu fondul raporturilor juridice.

Pe de altă parte, dezvoltând criticile pe care le pretinde, de nelegalitate, pârâta-recurentă își exprimă nemulțumirea în legătură cu un considerent al instanței de apel care a apreciat că demersul reclamanților nu este inadmisibil, întrucât „aceștia ar avea posibilitatea, în ipoteza obținerii recunoașterii propriului titlu, să procedeze la rectificarea cărții funciare”. În felul acesta, recurenta își îndreaptă calea de atac împotriva considerentelor, adică împotriva unei părți a hotărârii susceptibilă de a fi atacată separat abia în reglementarea N.C.P.C., inaplicabilă speței. Totodată, nu este vorba despre considerente justificative ale soluției din dispozitiv, pentru a se putea aprecia că, făcând corp comun cu aceasta constituie, deopotrivă, obiectul căii de atac (ipoteză recunoscută jurisprudențial și în condițiile vechii reglementări procesual-civile).

De asemenea, deși susține că aspectul vizând rectificarea cărții funciare - care nu ar mai putea fi obținută de către reclamanți, întrucât, așa cum arată recurenta-pârâtă, dreptul său de proprietate, intabulat, a fost deja validat de o instanță de judecată - este unul care ar ține de admisibilitatea acțiunii în revendicare, în realitate aceasta privește chiar fondul dreptului pretins. Astfel, împrejurarea că nu mai poate fi radiat dreptul celui intabulat în cartea funciară - altul decât reclamantul din acțiunea în revendicare - are consecința nedovedirii titlului și, deci, netemeinicia pretențiilor ce fac obiectul revendicării, iar nu inadmisibilitatea demersului judiciar. Rezultă, potrivit celor menționate anterior că, exercitând calea de atac a recursului pentru a pune în discuție inadmisibilitatea unei acțiuni, în condițiile în care aceasta fost respinsă, în raport de ea, ca nefondată, societatea pârâtă nu a justificat interesul în a solicita controlul judiciar.

Împotriva acestei hotărâri au formulat contestație în anulare reclamanții cu următoarea motivare: Decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale și a neverificării temeinice a motivelor de recurs. S-a reținut, în mod greșit, de către instanța de recurs că prin Decizia civilă nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, s-a statuat asupra valabilității titlului intimatei-pârâte SC C. SRL. În realitate, Curtea de Apel Târgu Mureș nu a analizat în niciun fel valabilitatea titlului pârâtei, încălcând reclamanților dreptul la apărare și ignorând argumentele ce demonstrau nelegalitatea acestui titlu. Chiar dacă o instanță judecătorească a obligat Consiliul Local al Municipiului Arad să îi vândă imobilul (preluat de către stat cu titlu nevalabil) în litigiu intimatei pârâte, aceasta nu înseamnă că această hotărâre judecătorească constituie un titlu.

Titlul intimatei pârâte este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 25 ianuarie 2001 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Arad și SC C. SRL, și nu o hotărâre judecătorească. În atare situație toate instanțele, până în acest moment, au refuzat să analizeze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu se bucura de putere de lucru judecat, ci era doar un act juridic supus controlului judecătoresc. Deși au arătat atât prin motivele de recurs, cât și prin concluziile scrise, că această acțiune este singurul mod în care pot să își exercite drepturile procesuale conferite de lege și să concretizeze speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului, instanța de recurs a aplicat „nuanțările si evoluția pe care a cunoscut-o noțiunea de bun în jurisprudența Curții Europene”, ignorând să pună în discuție titlul pârâtei.

Decizia Atanasiu contra României, ca și motivare, nu se aplică în speță deoarece argumentele ce se regăsesc în această Decizie nu vizează securitatea unor raporturi juridice inechitabile între fostul proprietar și noul cumpărător. Susțin că nu au solicitat instanțelor să le dea câștig de cauză doar pentru că au fost deposedați abuziv, ci pentru că din partea cumpărătorului li se opune un titlul nevalabil și obținut în mod fraudulos, în urma unui proces în care nu au fost parte și nu și-au putut susține interesele, proces în care instanța de judecată a înlăturat consimțământul vânzătorului ce trebuia exprimat liber (ignorând refuzul vehement al acestuia). Dacă o instanță de judecată nu ar fi obligat vânzătorul Consiliul Local al Municipiului Arad să vândă un imobil, deși aceasta refuza, astăzi ar fi putut avea în patrimoniu acest bun.

În ceea ce privește deținerea în patrimoniu a bunului, susțin că acesta s-a aflat în folosința autorilor lor și ulterior Decretului de naționalizare, până la moartea copilului foștilor proprietari D. și E. Practica Curții Europene, care a împiedicat și de această dată instanțele (ce au judecat acțiunea în revendicare) să analizeze valabilitatea titlului intimatei pârâte, contravine dispozițiilor art. 480 și principiilor de drept civil aplicabile în România, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ., precum și principiului potrivit căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu a dobândit prin act legal. Dacă practica instanțelor europene este aplicabilă, solicită să se aplice art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să aibă parte de un proces echitabil, în care instanțele să nu refuze analizarea valabilității unui contract de vânzare-cumpărare și să le dea posibilitatea de a demonstra nelegalitatea acestui contract.

Hotărârile date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au urmărit menținerea ca legale și temeinice a unor titluri de proprietate ale cumpărătorilor, nelegale și încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale. Prin concluziile scrise depuse la termenul de judecată, intimata a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității contestației, din care a susținut oral, în dezbateri, excepția tardivității, cu motivarea că reclamanții au luat la cunoștință de soluția instanței de recurs cel târziu în luna iunie 2015 când, în litigiul promovat de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată, au formulat întâmpinare, referindu-se inclusiv la cheltuielile din recurs. A fost atașat prezentei cauze Dosarul nr. x/801/2013*.

Analizând actele dosarului prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește excepția de tardivitate a formulării contestației, aceasta este nefondată întrucât calea extraordinară de atac a fost declarată, potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ., în termenul obiectiv de un an de la data pronunțării hotărârii irevocabile în recurs, soluția nefiind susceptibilă de executare silită. Se invocă de către intimată încălcarea termenului subiectiv de o lună prevăzut a curge de la data la care partea a luat la cunoștință de decizie, apreciind că acest moment este cel al formulării de către reclamanți a unei întâmpinări, într-un alt litigiu având ca obiect cheltuielile de judecată la care au fost obligați în recurs.

Or, această situație nu face dovada luării la cunoștință a deciziei în sine - considerente și dispozitiv, față de împrejurarea că, pentru deciziile irevocabile nu există obligația procedurală a comunicării lor către părți. Simpla cunoaștere a soluției din dispozitiv, căreia i s-a asigurat publicitatea de la data pronunțării, nu echivalează cu o comunicare a deciziei în sensul legii, aptă a permite formularea motivelor de contestație în anulare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care se raportează exclusiv la considerentele deciziei și nu la soluția din dispozitiv. În lipsa unei dovezi cu privire la cunoașterea în ansamblu a deciziei, nu poate fi reținută data întâmpinării ca început al termenului de declarare a căii de atac, aceasta prezumând doar cunoașterea soluției.

În ceea ce priveste inadmisibilitatea contestatiei în anulare, se reține că respectiva cale de atac a fost formulată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțată în recurs, că se invocă o eroare materială și o omisiune de analizare a unui motiv de recurs - aspecte ce țin de judecata unei astfel de contestații, analiza lor fiind admisibilă pe calea prezentei judecăți. Prin urmare, criticile formulate sunt de natură a se circumscrie ipotezelor prevăzute de acest text de lege.

Pe fondul contestației se invocă, în primul rând, faptul că soluția instanței de recurs s-a întemeiat pe o greșeală materială, pornind de la premisa eronată că instanțele de fond au analizat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâtei și, în al doilea rând, faptul că recursul a fost respins pe baza practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, care privește însă o altă situație, în speță nefiind analizat motivul de recurs referitor la neaplicarea hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu. Solicită în acest context, ca în situația în care se reține incidența unei jurisdicții internaționale, să se facă aplicarea art. 6 din Convenție și să aibă parte de un proces echitabil, în care instanțele să nu refuze analizarea valabilității unui contract de vânzare - cumpărare.

În ceea ce privește primul motiv, întemeiat pe textul cuprins la art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., acesta are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural, săvârșite involuntar cu ocazia judecății și nu greșeli de judecată, cum ar fi interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Or, în speță, criticile formulate vizează nu o eroare materială ci o eventuală eroare de apreciere cu privire la efectivitatea analizei, în prezentul litigiu, a valabilității contractului de vânzare cumpărare al pârâtei, în condițiile în care instanța de recurs a precizat, cu privire la acest aspect, că a avut loc deja o judecată irevocabilă (Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș) care a statuat asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare deținut de intimata-pârâtă C. iar recurenții-reclamanți nu mai pot propune judecății și nu mai pot aduce în dezbaterea judiciară aceste aspecte, pentru că li se opune efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.

Aceasta înseamnă că, odată ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o chestiune litigioasă nu mai poate fi readusă în fața instanței de către aceeași parte, obligată, dat fiind principiul autorității lucrului judecat și efectelor acestuia, să respecte rezultatul judecății. Este evident că aceste considerente ale instanței de recurs reprezintă un act de judecată, neîncadrându-se, ca atare, în textul menționat care reglementează posibilitatea atacării hotărârii pronunțate de o instanță de recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale. În acest context, nu poate fi apreciat ca incident nici art. 6 din Convenție, sensul noțiunii de proces echitabil dat de către contestatori fiind acela că instanțele sunt ținute să nu refuze analizarea valabilității contractului, dând posibilitate contestatorilor să demonstreze nelegalitatea acestuia.

După cum s-a mentionat anterior, instanțele au analizat și au răspuns motivat de ce nu pot proceda la o nouă analiză a valabilității titlului pârâtei, opunându-se efectul autorității de lucru judecat. Cea de-a doua critică vizează neanalizarea motivului de recurs referitor la modalitatea de aplicare a hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu, susținându-se că recursul a fost greșit respins pe baza practicii Curții Europene a Drepturilor Omului care privește o altă situație, iar decizia Atanasiu contra României, ca și motivare, nu se aplică în speță deoarece argumentele ce se regăsesc în această decizie nu vizează securitatea unor raporturi juridice inechitabile între fostul proprietar și noul cumpărător.

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, fiind nefondate susținerile contestatorilor potrivit cărora instanța de recurs a omis să cerceteze motivul privind neaplicarea hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu. Astfel, instanța de recurs a reținut că acțiunea în revendicare protejează un drept de proprietate existent în patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranța” de a redobândi proprietatea bunului.

S-a apreciat că reclamanții n-au reușit să demonstreze existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, a cărui restituire să o poată obține ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. S-a validat raționamentul instanței de apel conform căruia, deși în privința imobilului în litigiu s-a stabilit existența unei preluări abuzive, în același timp nu s-a dispus asupra restituirii bunului, pentru a exista un titlu valorificabil în acțiunea în revendicare. S-a considerat că accepțiunea noțiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, așa cum rezidă ea din Hotărârea-pilot Atanasiu c.României este aceea a existenței unei „hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului”(parag.

140). Pe acest aspect, jurisprudența instanțelor naționale - unificată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 - statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului. În consecință, pentru argumentele arătate anterior, s-a apreciat că titlul pârâtei nu mai poate fi pus în discuție, fiind validat jurisdicțional, în timp ce titlul de care se prevalează reclamanții nu se bucură de exigențele și valențele unui bun actual. S-a mai reținut de către instanța de recurs că, deși contestă aplicabilitatea la speță a dezlegărilor date de instanța europeană prin considerentele hotărârii-pilot Atanasiu c.României, recurenții nu arată argumentele care ar atrage lipsa de incidență a acestora în cauza dedusă judecății.

Se constată astfel, contrar susținerilor contestatorilor, că instanța nu a lăsat necercetat acest motiv de recurs. Dimpotrivă, a explicat de ce consideră corect raționamentul instanței de apel referitor la faptul că reclamanții nu dețin un bun actual în patrimoniul lor pentru a-l putea pretinde pe calea unei acțiuni în revendicare, reținând și împrejurarea că reclamanții nu au dezvoltat critici de natură a explica de ce consideră jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, menționată în cauză, inaplicabilă situației deduse prezentei judecăți. Contestația în anulare, declarată în prezenta cauză, este o cale extraordinară de atac de retractare, pentru cazuri limitativ prevăzute de lege, și nu un „recurs la recurs” care să permită părții nemulțumite de soluție să repună în discuție aspectele de drept deja dezbătute, pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, va respinge ca nefondată contestația în anulare. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea intimatei privind obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.968 lei, justificate cu chitanța fiscală depusă la dosar, se va admite în parte cererea și vor fi obligați contestatorii la plata către intimată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de volumul activitatii prestate în calea extraordinară de atac, complexitatea cauzei și împrejurarea că, deși a susținut oral că în aceste cheltuieli ar fi incluse și cele de transport, apărătorul intimatei nu a produs o astfel de dovadă la dosarul cauzei, chitanța fiscală menționând exclusiv onorariul avocatial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de A. și B. împotriva Deciziei nr. 2196 din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe contestatori la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata SC C. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.