ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2659/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2659/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr.

2659/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 ianuarie

2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând

instanței să dea preferință titlului de proprietate al autorilor lor și să

oblige pe pârâtă la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

imobilului spațiu comercial, în suprafață de 265 mp, situat în municipiul Arad,

nr. C.F. (provenită din cartea funciară de pe hârtie) și să dispună evacuarea

pârâtei din imobilul menționat.

În

motivare, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali ai autorilor D. și E.,

care au deținut în proprietate întregul imobil (subsol, parter, etaj 1 și

teren), situat în Arad, imobil din care face parte și spațiul comercial a cărui

revendicare o solicită.

S-a

precizat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, cu

toate că, atât D., cât și soția sa erau exceptați de la naționalizare potrivit

prevederilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, deoarece D. era intelectual

profesionist (avocat), iar soția acestuia pensionară.

Inexistența

titlului statului și preluarea cu titlu nevalabil au fost constatate prin Decizia

nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, prin care au fost

anulate toate titlurile de proprietate emise pentru restul clădirii din care

face parte integrantă și spațiul comercial în litigiu.

Ca atare,

spațiul comercial în litigiu nu putea fi vândut, fiind aplicabil principiul

conform căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are - „nemo plus iuris ad

alium transferre potest quam ipse habet".

De

asemenea, împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

spațiului comercial, între Consiliul local al municipiului Arad și SC C. SRL a

fost precedată de un litigiu, în urma căruia s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească prin care Consiliul Local al municipiului Arad a fost obligat să

îi vândă intimatei C. spațiul comercial, nu poate fi opusă reclamanților, care

n-au fost părți în acel proces. În plus, hotărârea judecătorească respectivă a

fost dată în pofida refuzului ferm al vânzătorului și fără a se analiza sau a

se pune în discuție nevalabilitatea și inexistența dreptului de proprietate al

Statului Român ce urma să vândă.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ.

Prin

întâmpinare, pârâta C. a solicitat respingerea acțiunii, iar pe cale de

excepție a invocat inadmisibilitatea acțiunii, cu motivarea că atunci când

imobilul în cauză este evidențiat în cartea funciară și există proprietari

tabulari individualizați, acțiunea în revendicare trebuie să îmbrace forma

specială a acțiunii în rectificare de carte funciară, întemeiată pe art. 33 din

Legea nr. 7/1996.

Prin sentința civilă nr. 1341

din 03 aprilie 2013, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că, asupra imobilului înscris în C.F., reprezentând spațiu

comercial în suprafață de 265 mp, situat în municipiul Arad este proprietar

tabular SC C. SRL, care a dobândit proprietatea prin contractul de cumpărare

din 25 ianuarie 2001, încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Arad.

Reclamanții

sunt succesorii fostului proprietar dinainte de naționalizare (care a deținut întregul

imobil) și au redobândit proprietatea asupra unor apartamente de locuit prin Decizia

nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, decizie care a

analizat preluarea și a dispus restituirea apartamentelor, constatând nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC F. SA Arad și

cumpărători, dar a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 2001 privind spațiul

comercial, obiectul prezentului litigiu.

S-a reținut

în considerentele acelei decizii că atâta timp cât instanța de judecată a

dispus prin sentința civilă nr. 1645 din 08 martie 2000 pronunțată de

Judecătoria Arad, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1206

din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad, încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 25 ianuarie 2001, „rezultă că a fost analizat inclusiv

dacă, din punct de vedere legal, acest contract poate fi perfectat. A dispune

anularea sau a se constata nulitatea absolută a acestui contract nu înseamnă

decât a face aprecieri asupra hotărârii judecătorești menționate, a-i anula

efectele. A pune în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996

sau nr. 505/1998, înseamnă a încălca principiul autorității de lucru judecat

atâta timp cât părțile au fost obligate prin hotărâre judecătorească

irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare”.

În ceea

ce privește cererea de revendicare formulată de reclamanți prin compararea

titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că nu este fondată, întrucât

Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut cu putere de lucru judecat că pârâta a

fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

menționat, iar la data cumpărării figura în cartea funciară în calitate de

proprietar Statul Român, nefiind notată existența vreunui proces de

revendicare. Mai mult, prin decizia arătată, Curtea de Apel Târgu Mureș a

reținut că actul translativ de proprietate prin care pârâta a dobândit imobilul

în litigiu a fost valabil încheiat, decizie care este opozabilă tuturor

părților din litigiul de față.

În

concluzie, tribunalul a reținut că pârâta este beneficiara unei prezumții

legale absolute de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în

considerarea particularităților regimului de carte funciară, întrucât

înscrierea în cartea funciară potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 are

efect constitutiv de drept.

Având în

vedere că pârâta are calitate de proprietar tabular asupra imobilului în

litigiu, iar acțiunea în anularea contractului a fost respinsă, tribunalul a

apreciat că titlul pârâtei este preferabil oricărui titlu invocat de orice altă

persoană care pretinde același drept asupra imobilului fără însă ca acest drept

să fie înscris în cartea funciară.

În acest

sens, s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu

ș.a. contra României, hotărâre potrivit căreia un bun actual există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții, care au criticat-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii.

Reclamanții au susținut că, raportat la obiectul cererii, în mod nelegal a

reținut prima instanță că prin decizia Curții de Apel Târgu-Mureș s-a reținut

cu putere de lucru judecat buna credință a pârâtei la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare; în realitate, titlul de proprietate al pârâtei nu a fost

analizat. Au invocat, de asemenea, greșita reținere a caracterului constitutiv

al înscrierii în cartea funciară, modalitatea de intabulare a statului și,

ulterior, a pârâtei nefiind de natură să valideze buna-credință a acesteia din

urmă, administratorul societății cunoscând modalitatea de preluare a imobilului

și existența notificării formulate de către moștenitorii fostului proprietar.

Prin apelul său, pârâta a

invocat nelegalitatea respingerii excepției inadmisibilității, câtă vreme, în

regim de carte funciară, acțiunea de revendicare trebuie să îmbrace forma

specială a acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe dispozițiile

art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Prin Decizia civilă nr. 168

din 13 noiembrie 2013 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1341 din 03

aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad și a respins apelul declarat de

pârâta C. împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii de ședință din 13 martie

2013.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut, analizând cu prioritate aspectul de inadmisibilitate a

cererii de chemare în judecată invocat prin apelul pârâtei, caracterul nefondat

al criticii.

Astfel, s-a constatat că, pe

calea cererii în revendicare prin compararea titlurilor, partea solicită să se

dea preferință titlului propriu în raport cu cel deținut de persoana căreia i-l

opune.

Or, dispozițiile Legii nr.

7/1996 invocate de pârâtă nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea unei

cereri de natura celei promovate de reclamanți, aceștia având posibilitatea ca,

în situația în care obțin recunoașterea propriului titlu să procedeze la

rectificarea cărții funciare pentru a face titlul opozabil și terților.

Referitor la apelul

reclamanților, instanța a constatat că, în sensul art. 563 C. civ., acțiunea în

revendicare este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului ori

a altei persoane care îl deține fără drept.

De aceea, prin compararea

titlurilor de proprietate, reclamanții tind la a obține recunoașterea pe cale

judecătorească a titlului lor ca fiind mai caracterizat decât cel opus de

pârâtă și, deci, preferabil în raport cu cel invocat de aceasta din urmă

(contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza unei hotărâri judecătorești).

Existența în favoarea

reclamanților a unui titlu presupune ca acesta să vizeze un bun ce se găsește

în patrimoniul lor.

În cauză, reclamanții au

invocat că antecesorii lor au dobândit în proprietate imobilul din care face

parte spațiul în litigiu cu titlu de vânzare-cumpărare, că acest titlu nu a

fost anulat și că prin Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 Curtea de

Apel Târgu Mureș a reținut irevocabil preluarea imobilului de către stat în

lipsa unui titlu valabil.

Instanța europeană a

drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat susținute încălcări

ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Pe de altă parte, instanța

de apel a reținut că în cauza Atanasiu ș.a. contra României s-a arătat că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Or, în cauză, deși s-a

recunoscut nevalabilitatea preluării de către stat a întregului imobil de la

foștii proprietari și nu s-a contestat calitatea reclamanților de succesori ai

acestora, nu există o confirmare, a existenței în patrimoniul lor, a unui bun

asupra căruia să poarte titlul pe care îl opun spre comparare pârâtei.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții A., B. și pârâta C.

nelegalitatea deciziei civile sub următoarele aspecte:

- În mod greșit instanța

de apel a considerat că spațiul comercial în litigiu nu se găsește în

patrimoniul reclamanților, aplicând eronat jurisprudența Curții europene,

respectiv motivarea Hotărârii Atanasiu ș.a împotriva României. Acțiunea în

revendicare promovată reprezintă singura modalitate legală prin care

reclamanții își pot valorifica dreptul de proprietate asupra spațiului în

litigiu și, totodată, speranța legitimă de a reintra în posesia imobilului

proprietatea lor de care au fost deposedați abuziv.

- Pentru

compararea celor două titluri existente asupra imobilului în litigiu trebuie

verificată situația de fapt și de drept care a stat la baza eliberării acestor

titluri. Față de dispozițiile Legii nr. 85/1992, puteau fi vândute doar

imobilele construite din fondurile statului, această condiție îndeplinită fiind

singura care a fi putut duce la obligarea Consiliului local Arad să încheie

contract de vânzare. Intabularea Statului Român și a pârâtei C. nu atestă

buna-credință la dobândirea imobilului în litigiu, câtă vreme se cunoștea că

imobilul a fost naționalizat și că existau moștenitori ai fostului proprietar

care verifică bunul.

nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce

privește modalitatea de apreciere asupra excepției inadmisibilității acțiunii, arătând

că rectificarea de carte funciară este inadmisibilă, deoarece înscrierea

dreptului de proprietate al pârâtei nu poate fi radiată decât în condițiile art.

34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce nu este posibil față de existența Deciziei civile

nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Prin Decizia

nr. 2196

din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă

a fost respins ca nefondat recursul reclamanților și ca lipsit de interes

recursul SC C. SRL.

Cu privire la recursul

reclamanților s-a reținut că, fără să indice în ce ar fi constat interpretarea

eronată a instanței atunci când a apreciat că dezlegarea dată în jurisprudența

europeană (în mod particular în Hotărârea-pilot Atanasiu c.României) este

incidentă speței, recurenții fac referire la modalitatea în care spațiul

comercial a fost înstrăinat, punând în discuție validitatea acestei operațiuni

(cu consecințele pretinse asupra validității propriului titlu).

Or, o asemenea manieră de

contestare a titlului pârâtei și, implicit, de afirmare a validității și

preferabilității titlului reclamanților ignoră împrejurarea esențială că pe

aceste aspecte a avut loc deja o judecată irevocabilă (Decizia civilă nr. 663/R

din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș) care a statuat asupra

valabilității contractului de vânzare-cumpărare deținut de intimata-pârâtă C.

(fiind respinsă acțiunea în nulitatea acestui contract promovată de către

reclamanți).

Tot astfel, pretinzând că

însuși Consiliul local (vânzătorul din contractul menționat) s-a opus

înstrăinării, că imobilul nu putea face obiectul acestei operațiuni, întrucât

nu era construit din fondurile statului și nici nu intra în sfera de

reglementare a Legii nr. 85/1992, recurenții neagă, de fapt, efectele unei

judecăți irevocabile intrate în puterea lucrului judecat.

Sub acest aspect, în

considerentele Deciziei nr. 663/R/2012 a Curții de Apel Târgu-Mureș s-a

reținut, atunci când a fost tranșată jurisdicțional chestiunea referitoare la

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut de C., că perfectarea

respectivului act juridic s-a făcut în baza unei hotărâri

judecătorești-sentința civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad,

cea care a analizat condițiile legale în care se poate face înstrăinarea.

Astfel fiind,

recurenții-reclamanți nu mai pot propune judecății și nu mai pot aduce în

dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare al pârâtei, pentru că li se opune efectul pozitiv al

autorității lucrului judecat.

Aceasta înseamnă că, odată

ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o chestiune litigioasă nu mai poate

fi readusă în fața instanței de către aceeași parte, obligată, dat fiind

principiul autorității lucrului judecat și efectelor acestuia, să respecte

rezultatul judecății.

- Susținând că acțiunea în

revendicare promovată ar fi singura modalitate legală prin care ar putea să-și

valorifice dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu și „speranța

legitimă” de a reintra în posesia imobilului, recurenții ignoră faptul că o

asemenea acțiune sancționează, protejează un drept de proprietate existent în

patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranța” de a redobândi

proprietatea bunului.

Astfel, în ce privește

dovada dreptului de proprietate, instanțele de fond au constatat corect că

reclamanții n-au reușit să demonstreze existența unui „bun actual” în

patrimoniul lor, a cărui restituire să o poată obține ca efect al admiterii

acțiunii în revendicare.

În acest context, cu

referire la jurisprudența instanței europene, Curtea de apel a constatat corect

că, deși în privința imobilului în litigiu s-a stabilit existența unei preluări

abuzive, în același timp nu s-a dispus asupra restituirii bunului, pentru a exista

un titlu valorificabil în acțiunea în revendicare.

Or, accepțiunea noțiunii

de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, așa cum rezidă ea din

Hotărârea-pilot Atanasiu c.României este aceea a existenței unei „hotărâri

definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de

proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres

restituirea bunului”(parag. 140).

În ce privește „speranța

legitimă de a reintra în posesia imobilului” ea nu este asimilabilă noțiunii de

bun ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât atunci când este

vorba de valori patrimoniale, inclusiv creanțe care au o bază suficientă în

dreptul intern, existând confirmarea din partea unei jurisprudențe bine

stabilită a instanțelor.

Pe acest aspect,

jurisprudența instanțelor naționale - unificată prin decizia în interesul Legii

nr. 33/2008 - statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului.

Instanța de recurs a

apreciat că, în speță, pentru argumentele arătate anterior, titlul pârâtei nu

mai poate fi pus în discuție, fiind validat jurisdicțional, în timp ce titlul

de care se prevalează reclamanții nu se bucură de exigențele și valențele unui

bun actual.

Ca atare, „speranța

legitimă” de care se prevalează reclamanții nu poate fi - așa cum pretind - a

redobândirii bunului, câtă vreme acesta a fost confirmat judiciar ca aparținând

patrimoniului pârâtei.

S-a mai reținut că, deși

contestă aplicabilitatea la speță a dezlegărilor date de instanța europeană

prin considerentele Hotărârii-pilot Atanasiu c.României, recurenții nu arată

argumentele care ar atrage lipsa de incidență a acestora în cauza dedusă

judecății.

Referirea pe care aceștia

au făcut-o, cu ocazia dezbaterilor orale, la o jurisprudență anterioară a

instanței de contencios european (cauza Păduraru) neagă revirimentul

jurisprudențial, precum și nuanțările, evoluția pe care a cunoscut-o această

noțiune de „bun” în jurisprudența Curții europene. Acestea nu pot fi ignorate

într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanței europene

care, împreună cu normele Convenției, constituie blocul de convenționalitate ce

se impune statelor semnatare.

Pentru toate aceste

considerente, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate de

către reclamanți, recursul a fost respins în consecință.

Cu privire la recursul

pârâtei C., s-a apreciat că, în promovarea oricărui demers judiciar, inclusiv în

exercitarea căilor de atac, partea trebuie să justifice folosul pe care l-ar

obține prin declanșarea mecanismului controlului judiciar.

Aspectul învederat,

potrivit căruia instanța ar fi trebuit să respingă cererea ca inadmisibilă iar

nu ca nefondată, nu justifică interesul exercitării căii de atac.

Pe de o parte, soluția

unei instanțe dată pe fondul raporturilor juridice dintre părți este aptă să

tranșeze definitiv situația conflictuală, spre deosebire de ipoteza în care

soluționarea pricinii s-ar face pe baza unei excepții sau a unei fine de

neprimire și când, în anumite condiții (cu depășirea impedimentelor care pot

avea o existență temporară), este posibilă reluarea judecății, fără a putea fi

opusă autoritatea de lucru judecat.

Aceasta înseamnă că partea

nu poate, pentru a justifica interesul promovării căii de atac, să solicite ca

soluția cauzei să vizeze inadmisibilitatea (fine de neprimire) iar nu fondul

raporturilor juridice.

Pe de altă parte,

dezvoltând criticile pe care le pretinde, de nelegalitate, pârâta-recurentă își

exprimă nemulțumirea în legătură cu un considerent al instanței de apel care a

apreciat că demersul reclamanților nu este inadmisibil, întrucât „aceștia ar

avea posibilitatea, în ipoteza obținerii recunoașterii propriului titlu, să

procedeze la rectificarea cărții funciare”.

În felul acesta, recurenta

își îndreaptă calea de atac împotriva considerentelor, adică împotriva unei

părți a hotărârii susceptibilă de a fi atacată separat abia în reglementarea N.C.P.C.,

inaplicabilă speței.

Totodată, nu este vorba

despre considerente justificative ale soluției din dispozitiv, pentru a se

putea aprecia că, făcând corp comun cu aceasta constituie, deopotrivă, obiectul

căii de atac (ipoteză recunoscută jurisprudențial și în condițiile vechii reglementări

procesual-civile).

De asemenea, deși susține

că aspectul vizând rectificarea cărții funciare - care nu ar mai putea fi

obținută de către reclamanți, întrucât, așa cum arată recurenta-pârâtă, dreptul

său de proprietate, intabulat, a fost deja validat de o instanță de judecată -

este unul care ar ține de admisibilitatea acțiunii în revendicare, în realitate

aceasta privește chiar fondul dreptului pretins.

Astfel, împrejurarea că nu

mai poate fi radiat dreptul celui intabulat în cartea funciară - altul decât

reclamantul din acțiunea în revendicare - are consecința nedovedirii titlului

și, deci, netemeinicia pretențiilor ce fac obiectul revendicării, iar nu

inadmisibilitatea demersului judiciar.

Rezultă, potrivit celor

menționate anterior că, exercitând calea de atac a recursului pentru a pune în

discuție inadmisibilitatea unei acțiuni, în condițiile în care aceasta fost

respinsă, în raport de ea, ca nefondată, societatea pârâtă nu a justificat

interesul în a solicita controlul judiciar.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat contestație în anulare reclamanții cu următoarea motivare:

Decizia

contestată este rezultatul unei greșeli materiale și a neverificării temeinice

a motivelor de recurs.

S-a

reținut, în mod greșit, de către instanța de recurs că prin Decizia civilă nr. 663/R/2012

a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, s-a statuat asupra valabilității

titlului intimatei-pârâte SC C. SRL.

În

realitate, Curtea de Apel Târgu Mureș nu a analizat în niciun fel valabilitatea

titlului pârâtei, încălcând reclamanților dreptul la apărare și ignorând

argumentele ce demonstrau nelegalitatea acestui titlu.

Chiar

dacă o instanță judecătorească a obligat Consiliul Local al Municipiului Arad

să îi vândă imobilul (preluat de către stat cu titlu nevalabil) în litigiu

intimatei pârâte, aceasta nu înseamnă că această hotărâre judecătorească

constituie un titlu.

Titlul

intimatei pârâte este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 25

ianuarie 2001 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Arad și SC C. SRL, și

nu o hotărâre judecătorească.

În

atare situație toate instanțele, până în acest moment, au refuzat să analizeze

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu se bucura de putere de

lucru judecat, ci era doar un act juridic supus controlului judecătoresc.

Deși

au arătat atât prin motivele de recurs, cât și prin concluziile scrise, că

această acțiune este singurul mod în care pot să își exercite drepturile

procesuale conferite de lege și să concretizeze speranța legitimă de a reintra

în posesia imobilului, instanța de recurs a aplicat „nuanțările si evoluția pe

care a cunoscut-o noțiunea de bun în jurisprudența Curții Europene”, ignorând

să pună în discuție titlul pârâtei.

Decizia

Atanasiu contra României, ca și motivare, nu se aplică în speță deoarece

argumentele ce se regăsesc în această Decizie nu vizează securitatea unor

raporturi juridice inechitabile între fostul proprietar și noul cumpărător.

Susțin

că nu au solicitat instanțelor să le dea câștig de cauză doar pentru că au fost

deposedați abuziv, ci pentru că din partea cumpărătorului li se opune un titlul

nevalabil și obținut în mod fraudulos, în urma unui proces în care nu au fost

parte și nu și-au putut susține interesele, proces în care instanța de judecată

a înlăturat consimțământul vânzătorului ce trebuia exprimat liber (ignorând

refuzul vehement al acestuia).

Dacă

o instanță de judecată nu ar fi obligat vânzătorul Consiliul Local al

Municipiului Arad să vândă un imobil, deși aceasta refuza, astăzi ar fi putut

avea în patrimoniu acest bun.

În

ceea ce privește deținerea în patrimoniu a bunului, susțin că acesta s-a aflat

în folosința autorilor lor și ulterior Decretului de naționalizare, până la

moartea copilului foștilor proprietari D. și E.

Practica

Curții Europene, care a împiedicat și de această dată instanțele (ce au judecat

acțiunea în revendicare) să analizeze valabilitatea titlului intimatei pârâte,

contravine dispozițiilor art. 480 și principiilor de drept civil aplicabile în

România, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ., precum și principiului

potrivit căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu a dobândit prin act legal.

Dacă

practica instanțelor europene este aplicabilă, solicită să se aplice art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să aibă parte de un proces echitabil,

în care instanțele să nu refuze analizarea valabilității unui contract de

vânzare-cumpărare și să le dea posibilitatea de a demonstra nelegalitatea

acestui contract.

Hotărârile

date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au urmărit menținerea ca

legale și temeinice a unor titluri de proprietate ale cumpărătorilor, nelegale

și încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale.

Prin concluziile

scrise depuse la termenul de judecată, intimata a invocat excepțiile

tardivității și inadmisibilității contestației, din care a susținut oral, în

dezbateri, excepția tardivității, cu motivarea că reclamanții au luat la cunoștință

de soluția instanței de recurs cel târziu în luna iunie 2015 când, în litigiul

promovat de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată, au formulat

întâmpinare, referindu-se inclusiv la cheltuielile din recurs.

A fost

atașat prezentei cauze Dosarul nr. x/801/2013*.

Analizând

actele dosarului prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea

ce privește excepția de tardivitate a formulării contestației, aceasta este nefondată

întrucât calea extraordinară de atac a fost declarată, potrivit art. 319 alin.

(2) C. proc. civ., în termenul obiectiv de un an de la data pronunțării hotărârii

irevocabile în recurs, soluția nefiind susceptibilă de executare silită.

Se invocă

de către intimată încălcarea termenului subiectiv de o lună prevăzut a curge de

la data la care partea a luat la cunoștință de decizie, apreciind că acest

moment este cel al formulării de către reclamanți a unei întâmpinări, într-un

alt litigiu având ca obiect cheltuielile de judecată la care au fost obligați în

recurs.

Or,

această situație nu face dovada luării la cunoștință a deciziei în sine -

considerente și dispozitiv, față de împrejurarea că, pentru deciziile

irevocabile nu există obligația procedurală a comunicării lor către părți. Simpla

cunoaștere a soluției din dispozitiv, căreia i s-a asigurat publicitatea de la

data pronunțării, nu echivalează cu o comunicare a deciziei în sensul legii,

aptă a permite formularea motivelor de contestație în anulare prevăzute de art.

318 C. proc. civ., care se raportează exclusiv la considerentele deciziei și nu

la soluția din dispozitiv.

În lipsa

unei dovezi cu privire la cunoașterea în ansamblu a deciziei, nu poate fi reținută

data întâmpinării ca început al termenului de declarare a căii de atac, aceasta

prezumând doar cunoașterea soluției.

În ceea

ce priveste inadmisibilitatea contestatiei în anulare, se reține că respectiva

cale de atac a fost formulată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțată în

recurs, că se invocă o eroare materială și o omisiune de analizare a unui motiv

de recurs - aspecte ce țin de judecata unei astfel de contestații, analiza lor

fiind admisibilă pe calea prezentei judecăți.

Prin urmare,

criticile

formulate sunt de natură a se circumscrie ipotezelor prevăzute de acest text de

lege.

Pe fondul

contestației se invocă, în primul rând, faptul că soluția instanței de recurs

s-a întemeiat pe o greșeală materială, pornind de la premisa eronată că instanțele

de fond au analizat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâtei și,

în al doilea rând, faptul că recursul a fost respins pe baza practicii Curții

Europene a Drepturilor Omului, care privește însă o altă situație, în speță nefiind

analizat motivul de recurs referitor la neaplicarea hotărârii pilot pronunțată

în cauza Atanasiu.

Solicită

în acest context, ca în situația în care se reține incidența unei jurisdicții

internaționale, să se facă aplicarea art. 6 din Convenție și să aibă parte de

un proces echitabil, în care instanțele să nu refuze analizarea valabilității

unui contract de vânzare - cumpărare.

În ceea

ce privește primul motiv, întemeiat pe textul cuprins la art. 318 alin. (1)

teza I C. proc. civ., acesta are în vedere erorile materiale, respectiv cele de

ordin formal, procedural, săvârșite involuntar cu ocazia judecății și nu

greșeli de judecată, cum ar fi interpretarea unor dispoziții legale sau

rezolvarea unui incident procedural.

Or, în

speță, criticile formulate vizează nu o eroare materială ci o eventuală eroare

de apreciere cu privire la efectivitatea analizei, în prezentul litigiu, a

valabilității contractului de vânzare cumpărare al pârâtei, în condițiile în

care instanța de recurs a precizat, cu privire la acest aspect, că a avut loc

deja o judecată irevocabilă (Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a

Curții de Apel Târgu Mureș) care a statuat asupra valabilității contractului de

vânzare-cumpărare deținut de intimata-pârâtă C. iar recurenții-reclamanți nu

mai pot propune judecății și nu mai pot aduce în dezbaterea judiciară aceste

aspecte, pentru că li se opune efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.

Aceasta înseamnă că, odată ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o

chestiune litigioasă nu mai poate fi readusă în fața instanței de către aceeași

parte, obligată, dat fiind principiul autorității lucrului judecat și efectelor

acestuia, să respecte rezultatul judecății.

Este

evident că aceste considerente ale instanței de recurs reprezintă un act de

judecată, neîncadrându-se, ca atare, în textul menționat care reglementează

posibilitatea atacării hotărârii pronunțate de o instanță de recurs atunci când

dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale.

În acest

context, nu poate fi apreciat ca incident nici art. 6 din Convenție, sensul noțiunii

de proces echitabil dat de către contestatori fiind acela că instanțele sunt

ținute să nu refuze analizarea valabilității contractului, dând posibilitate

contestatorilor să demonstreze nelegalitatea acestuia. După cum s-a mentionat

anterior, instanțele au analizat și au răspuns motivat de ce nu pot proceda la

o nouă analiză a valabilității titlului pârâtei, opunându-se efectul autorității

de lucru judecat.

Cea de-a

doua critică vizează neanalizarea motivului de recurs referitor la modalitatea

de aplicare a hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu, susținându-se că

recursul a fost greșit respins pe baza practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului care privește o altă situație, iar decizia Atanasiu contra României, ca

și motivare, nu se aplică în speță deoarece argumentele ce se regăsesc în

această decizie nu vizează securitatea unor raporturi juridice inechitabile

între fostul proprietar și noul cumpărător.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când

instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de casare.

Nici

aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, fiind nefondate

susținerile contestatorilor potrivit cărora instanța de recurs a omis să

cerceteze motivul privind neaplicarea hotărârii pilot pronunțată în cauza

Atanasiu.

Astfel,

instanța de recurs a reținut că acțiunea în revendicare protejează un drept de

proprietate existent în patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranța”

de a redobândi proprietatea bunului. S-a apreciat că reclamanții n-au reușit să

demonstreze existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, a cărui restituire

să o poată obține ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. S-a validat raționamentul

instanței de apel conform căruia, deși în privința imobilului în litigiu s-a

stabilit existența unei preluări abuzive, în același timp nu s-a dispus asupra

restituirii bunului, pentru a exista un titlu valorificabil în acțiunea în

revendicare.

S-a

considerat că accepțiunea noțiunii de „bun actual” în patrimoniul unei

persoane, așa cum rezidă ea din Hotărârea-pilot Atanasiu c.României este aceea

a existenței unei „hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi

recunoscut calitatea de proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus

în mod expres restituirea bunului”(parag. 140). Pe acest aspect, jurisprudența

instanțelor naționale - unificată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 -

statuează că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului.

În

consecință, pentru argumentele arătate anterior, s-a apreciat că titlul pârâtei

nu mai poate fi pus în discuție, fiind validat jurisdicțional, în timp ce

titlul de care se prevalează reclamanții nu se bucură de exigențele și

valențele unui bun actual.

S-a mai reținut

de către instanța de recurs că, deși contestă aplicabilitatea la speță a

dezlegărilor date de instanța europeană prin considerentele hotărârii-pilot

Atanasiu c.României, recurenții nu arată argumentele care ar atrage lipsa de

incidență a acestora în cauza dedusă judecății.

Se

constată astfel, contrar susținerilor contestatorilor, că instanța nu a lăsat

necercetat acest motiv de recurs. Dimpotrivă, a explicat de ce consideră corect

raționamentul instanței de apel referitor la faptul că reclamanții nu dețin un

bun actual în patrimoniul lor pentru a-l putea pretinde pe calea unei acțiuni în

revendicare, reținând și împrejurarea că reclamanții nu au dezvoltat critici de

natură a explica de ce consideră jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, menționată în cauză, inaplicabilă situației deduse prezentei judecăți.

Contestația

în anulare, declarată în prezenta cauză, este o cale extraordinară de atac de

retractare, pentru cazuri limitativ prevăzute de lege, și nu un „recurs la recurs”

care să permită părții nemulțumite de soluție să repună în discuție aspectele

de drept deja dezbătute, pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.

Față de

cele ce preced, Înalta Curte, va respinge ca nefondată contestația în anulare.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea intimatei

privind obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum

de 3.968 lei, justificate cu chitanța fiscală depusă la dosar, se va admite în

parte cererea și vor fi obligați contestatorii la plata către intimată a

cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.000 lei,

reduse

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de volumul activitatii

prestate în calea extraordinară de atac, complexitatea cauzei și împrejurarea

că, deși a susținut oral că în aceste cheltuieli ar fi incluse și cele de

transport, apărătorul intimatei nu a produs o astfel de dovadă la dosarul

cauzei, chitanța fiscală menționând exclusiv onorariul avocatial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de A. și B. împotriva Deciziei nr. 2196

din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe

contestatori la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., către intimata SC C. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.