ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2912/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data 25 ianuarie 2013 reclamanții F.C. și F.E.L., au solicitat în contradictoriu cu pârâții H.C.F. și SC S.A.R.A. SA, obligarea acestora la plata daunelor materiale în cuantum de 15.000 lei constând în cheltuieli efectuate cu ocazia parastasului de 1 un și daune morale în cuantum de câte 75.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți, în calitate de descendenți majori ai defunctului, cu cheltuieli de judecată. În fapt reclamanții au arătat ca sunt descendenții majori ai defunctului F.A., decedat la data de 7 iulie 2009 într-un tragic accident ce a avut loc în localitatea Birda, care a fost provocat de către pârâtul de rang I. Pe parcursul anchetei penale toate rapoartele de expertiză au concluzionat că pârâtului H. îi revine în totalitate responsabilitatea pentru producerea tragediei în care a murit tatăl reclamanților.

În momentul în care pârâtul H. a condus mașina, acesta avea încheiată asigurarea cu pârâta SC A. SA. După finalizarea cercetărilor, dosarul în care figura inculpat pârâtul H. a fost trimis în judecată însă din quasi motive, inclusiv din necunoaștere, reclamanții nu s-au constituit părți civile, crezând că despăgubirile se acordă pe familie și nu pe membri de familie ai defuncților. Acesta este motivul pentru care nu figurează ca părți civile în procesul penal înregistrat sub nr. 902/220/2010. Cu toate acestea, cei doi reclamanți au fost cei care au efectuat cheltuieli apreciabile cu parastasele tatălui lor. Nu în ultimul rând au apreciat că, având în vedere faptul că în procesul penal inițial, părților civile, în speță fiilor majori ai victimelor, li s-au acordat despăgubiri de 75.000 euro fiecare, sunt și ei îndreptățiți la obținerea unor asemenea despăgubiri morale.

Prin întâmpinarea depusă la data 25 martie 2013 pârâtul H.C.F. a solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâtul a precizat de asemenea că pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul tatălui lor, a fost condamnat de Judecătoria Deta în Dosarul nr. 902/220/2010, prin sentința penală nr. 284/2012 la o pedeapsă de 5 ani închisoare. De asemenea a solicitat instanței să observe că familia antecesorului acestora a primit cu titlu de daune suma de 75.000 euro, respectiv soția supraviețuitoare care a exercitat acțiunea civilă în procesul penal, ori așa cum se poate observa, reclamanții din speța de față nici măcar nu s-au constituit parte civilă în procesul penal. Prin urmare, a solicitat instanței să analizeze situația reclamanților, persoane majore, apte de muncă, ce au o viață și organizare de sine stătătoare.

În privința daunelor materiale, a solicitat de asemenea respingerea acestora ca nedovedite, arătând că nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să probeze suma de 15.000 lei, iar pe de altă parte și cu privire la acestea s-a pronunțat deja instanța prin sentința penală mai sus amintită.

În situația în care instanța va aprecia acțiunea reclamanților întemeiată, a precizat că înțelege să facă trimitere la prevederile art. 9 din Legea nr. 36/1995 „Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, în limitele si în termenele convenite.” Aceeași obligație de plată a asigurătorului este reiterată și de prevederile art. 44 din Legea nr. 136/1995: „ asigurătorul plătește despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului.

Despăgubirea se plătește asiguratului în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit pe cel păgubit." Prin întâmpinarea depusă la termenul din data de 11 iunie 2013 pârâta SC A.R.A. SA a solicitat admiterea în parte a acțiunii reclamanților, în sensul diminuării daunelor morale solicitate și respingerii daunelor materiale ca fiind nedovedite. Arată că a acordat despăgubiri familiei decedatului, în speță soția și copilul minor, în cuantum de 150.000 euro. Reclamanții din prezenta cauză sunt familii separate de cea afectată în mod direct, care a fost deja despăgubită. Pârâta a invocat în acest sens dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. 20/2008.

Prin sentința civilă nr. 20182 din 24 septembrie 2012, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența materială în favoarea Tribunalului Timiș în raport de valoarea litigiului, cauza fiind înregistrată pe rolul secției I civilă, la data de 04 octombrie 2012 și înaintată spre soluționare, secției II civilă, la data de 24 aprilie 2013. Prin sentința civilă nr. 655 din 03 septembrie 2013 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat în solidar pârâții H.C.F. și SC A.R.A. SA București la plata a câte 75.000 euro cu titlu de daune morale fiecărui reclamant și la 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în data de 07 iulie 2009 a avut loc un accident auto în dreptul km 61+580 metri, între localitățile Birda și Voiteg, în care a fost implicat autoturismul condus de inculpatul H.C.F., în care se mai aflau A.A.R., R.M.D.

și B.C. și autoturismul condus de B.E.Ș., în care se mai aflau P.M., F.A. și J.O.A., rezultând în urma impactului decesul numiților A.A.R., R.M.D., B.E.Ș., P.M., F.A., J.O.A. și vătămarea corporală gravă a părții vătămate B.C. În urma acestui accident grav, au fost declanșate cercetări penale și s-a stabilit că principala cauză a producerii acestui eveniment a fost neadaptarea vitezei de rulare a autoturismului condus de pârâtul H.C.F., la condițiile meteorologice și condițiile de drum, respectiv ploaie torențială și carosabil acoperit cu apă, fapt care a condus la pierderea stabilității autoturismului și intrarea acestuia în derivă pe sensul opus de mers, pe care circula regulamentar celălalt autoturism.

Pârâtul a fost inculpat pentru săvârșirea, în concurs ideal, a infracțiunii de ucidere din culpă în forma prevăzută de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen. și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă în forma prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., fiind condamnat la 5 ani închisoare prin sentința penală nr. 284 din 27 aprilie 2012 a Judecătoriei Deta, definitivă prin Decizia penală nr. 1342 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. În cursul procesului penal, mama reclamanților, F.M., soția defunctului F.A., s-a constituit parte civilă și i s-au acordat daune morale în cuantum de 75.000 euro cât și daune materiale în cuantum de 10.960 lei. Prin demersul pendinte, cei doi fii ai defunctului F.A., reclamanții F.C.

și F.E.L. solicită obligarea în solidar a pârâților la plata unor daune materiale și morale ca urmare a decesului intempestiv al tatălui lor cauzat de pârâtul H.C.F., demers pe care instanța de fond l-a apreciat întemeiat în privința daunelor morale. Instanța a reținut că daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. În cauză, instanța de fond a apreciat că, așa cum rezultă din depozițiile martorilor audiați în cauză cât și din firescul relațiilor de rudenie dintre copii și părinții, reclamanții au suferit și suferă în continuare urmare a morții intempestive a tatălui lor.

Accidentul a afectat ireversibil viața familiei, în sens negativ, având în vedere că părinții conviețuiau strâns cu cei doi copii, deși majori, își făcuseră planuri de viitor împreună în sensul susținerii materiale a celor doi copii la facultate și de asemenea organizării nunții reclamantului F.C., planuri ce au fost năruite. Mai mult, accidentul a dus și la ruperea relației pe care reclamantul F.C. o avea cu fata cu care urma să se căsătorească, relația celor doi fiind afectată de lipsa de comunicare intervenită ca urmare a închiderii în sine a reclamantului.

Totodată, accidentul i-a afectat pe reclamanți și ca urmare a problemelor materiale și sufletești generate de îmbolnăvirea mamei lor și necesitatea îngrijirii acesteia, cât și din mediatizarea excesivă a accidentului care, prin urmările sale grave, moartea deosebită de violentă a mai multor persoane i-a făcut să retrăiască, în mod repetat, amintirile neplăcute și resentimentele față de această situație foarte grea care le-a schimbat viața.

În ce privește cuantumul daunelor morale, instanța a considerat că suma de 75.000 euro pentru fiecare reclamant nu este una exagerată și nu duce la îmbogățirea fără justă cauză a acestora având în vedere întregul context al urmărilor produse de accident și, nelipsit de importanță, faptul că prin Decizia penală nr. 1342 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, toate părțile civile, rude ale persoanelor ce au decedat în urma accidentului, inclusiv mama lor, și în a căror situație similară se află și reclamanții, au primit câte 75.000 euro daune, astfel că în virtutea respectării principiului nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că reclamanților nu li se poate acorda o sumă mai mică dat fiind faptul că, așa cum a susținut și Curtea, pierderea într-o manieră violentă a unei rude cu care părțile civile au conviețuit încă din copilărie, reprezintă o traumă deosebită care reclamă și o prestație echitabilă.

A fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale, reținându-se că reclamanții nu au depus niciun înscris și nu rezultă din nicio probă că au efectuat aceste cheltuieli, iar prin sentința penală nr. 284 din 27 aprilie 2012 a Judecătoriei Deta, s-a stabilit că toate cheltuielile efectuate cu datinile creștinești au fost acordate mamei reclamanților, constituită parte civilă în procesul penal. Împotriva sentinței a declarat în termen recurs pârâtul H.C.F., recalificat de instanță ca fiind apel, solicitând casarea ca nelegală a sentinței, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar a se dispune obligarea doar a societății de asigurare la plata daunelor morale către reclamanți.

Apelantul motivează faptul că persoanele reclamanților și starea de fapt sunt diferite de cele din dosarul penal, iar daunele morale ce se stabilesc proporțional cu suferința produsă părții, reprezintă o reparare a prejudiciului și nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză. Se învederează conținutul criteriului de echitate în materia despăgubirilor morale și faptul că se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, astfel că în speță pretențiile emise de reclamanți sunt exagerate, dat fiind faptul că sunt persoane majore apte de muncă, ce au o viață și organizare de sine stătătoare. Cu privire la înlăturarea solidarității, apelantul face trimitere la prevederile art. 9 și 44 din Legea nr. 136/1995.

Pârâta SC A.R.A. SA București a formulat la rândul său apel, prin care solicită schimbarea în parte a acesteia în sensul diminuării daunelor morale acordate. Se apreciază ca nelegală hotărârea atacată sub aspectul obligării în solidar a pârâților întrucât contractul de asigurare este temeiul răspunderii societății, iar faptul ilicit este temeiul răspunderii autorului evenimentului asigurat; asiguratorul are obligația de a plăti terțului păgubit despăgubirile la care a fost obligat asiguratul său vinovat de producerea prejudiciului, dar nu în solidar cu acesta, ci pentru acesta. Se mai consideră că daunele morale au fost acordate în cuantum excesiv, ce depășește cu mult despăgubirile acordate în mod obișnuit de instanțe și chiar dacă există o sumă asemănătoare acordată mamei reclamanților în procesul penal, aceasta nu poate constitui, în sine, un temei rezonabil pentru a se da aceiași sumă de bani și în prezenta cauză.

Apelanta se referă și la alte soluții jurisprudențiale apreciind că ar fi rezonabile daune morale de câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant, evocând și Hotărârea C.E.D.O. din cauza 6968/08 unde au fost acordate daune morale de 30.000 euro tatălui celui decedat; se arată că răspunderea civilă trebuie adaptată în sensul diferențierii daunelor atunci când există situații și forme diferite de vinovăție. Prin Decizia nr. 209 din 13 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, au fost respinse ambele apeluri, pentru următoarele considerente: Tribunalul a stabilit o stare faptică conformă cu probatoriul administrat, a realizat o calificare completă a noțiunii și scopului daunelor morale și mai ales a reținut corect aspectele particulare ale cauzei pentru a cuantifica aceste daune.

În contextul cauzei de față, pe lângă unele criterii comune ce sunt folosite la stabilirea daunelor morale, cum este, spre exemplu, gradul de rudenie între persoana decedată și reclamanți, instanța a identificat și reținut în concret și consecințele specifice ce s-au produs în speță mai ales raportat la reclamantul F.C. De asemenea, instanța în mod corect nu a omis că în urma aceluiași accident în care a decedat și tatăl reclamanților, rudele tuturor victimelor, inclusiv mama reclamanților, au primit, prin intermediul unei decizii penale pronunțată de Curtea de Apel, suma de 75.000 euro.

Or, chiar dacă hotărârea civilă a tribunalului în prezenta cauză nu este ținută de cea penală privind cuantumul daunelor morale acordate, așa cum susține apelanta, nu se poate face nici abstracție de existența aceleiași stări de fapt care le-a generat, de aplicabilitatea acelorași criterii de cuantificare și inexistența unor elemente distinctive care să ducă la convingerea instanței civile că s-ar impune acordarea unor daune morale mult diminuate. Instanța de apel a apreciat că actul de justiție, indiferent că este de natură civilă sau penală, trebuie să se caracterizeze prin unitate și predictibilitate; așa cum s-a arătat anterior, apelanții nu au adus, prin motivele sau probele administrate, elemente noi care să determine acordarea unor sume de bani diferite reclamanților, față de celelalte rude ale persoanelor decedate în evenimentul asigurat.

Un alt aspect al cauzei contestat de ambii pârâți, prin intermediul căilor de atac, se referă la nelegalitatea obligării în solidar a acestora la plata sumelor cu titlu de daune morale; s-a considerat de către instanța de apel că această critică a pârâților este corectă prin raportare la starea de fapt dedusă judecății și ca efect al normelor invocate, însă ea nu mai subzistă în contextul în care pârâta SC A.R.A. SA București, după pronunțarea hotărârii atacate, a achitat în totalitate și exclusiv, în integralitatea lor, sumele stabilite prin dispozitivul sentinței; părțile din proces au recunoscut această situație faptică. Solidaritatea pasivă presupune obligarea tuturor debitorilor la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditori.

Instanța de apel a apreciat că executarea integrală a obligației de către pârâta căreia îi incumbă exclusiv obligația de plată, face de prisos analizarea în prezent a aspectului criticat de pârâți. În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta SC A.R.A. SA București la 2.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamanți, echivalentul onorariului de avocat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții. În motivarea recursului său, pârâtul H.C.F. apreciază soluția instanței de apel, ca și cea a primei instanțe, ca fiind neîntemeiate, sens pentru care solicită reformarea acestora. Consideră că starea de fapt descrisă în speța de față este totalmente diferită de cea conturată în Dosarul penal nr. 902/220/2010, sentința penală pronunțată sub nr. 284/2012 fiind rezultatul unui alt probatoriu și privind alte persoane.

În dosarul pendinte se impunea ca instanța să se raporteze strict la persoanele reclamanților și la starea de fapt descrisă în speța de față, analizând probatoriul descris în prezenta cauză. Martorii audiați la cererea reclamanților au prezentat clar starea de fapt, respectiv atât starea psiho emoțională cât și starea materială a reclamanților. Reclamantul F.E. nu era dependent financiar de defunct și nici nu locuia cu acesta ci avea o viață și organizare proprie distinctă. Pe de altă parte familia defunctului a primit cu titlu de daune morale suma de 75.000 euro. Este adevărat că doctrina definește daunele morale și le conferă acestora un efect de ameliorare a suferinței produse părții printr-o faptă ilicită, însă cuantumul acestora nu trebuie să fie exagerat și să tindă a deveni un temei de îmbogățire fără justă cauză.

Cuantumul daunelor morale se impune a fi stabilit proporțional pe cât posibil cu suferința produsă părții. Nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situație fiind incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate. Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferința certă, rezultată din producerea riscului asigurat.

Potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. Cum familia reclamanților - constituită parte civilă în procesul penal - a obținut suma de 75.000 euro cu titlu de daune morale, consideră că pretențiile emise în acțiunea de față sunt exagerate. În subsidiar, solicită ca în urma admiterii recursului, să fie obligată la plata față de reclamanți doar pârâta SC A.R.A. SA, făcând trimitere la prevederile art. 9 și art. 44 din Legea nr. 136/1995. Recurenta SC S.A.R.A. SA solicită reducerea daunelor morale acordate la cel mult 20.000 euro de fiecare reclamant, criticând decizia pentru următoarele motive: 1) Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (1865) în sensul că obligarea în solidar apăraților este nelegală. Este reală împrejurarea reținută de Curtea de apel că sentința pronunțată de prima instanță a fost executată în întregime prin încasarea de la societatea recurentă a sumelor acordate reclamanților, cu mențiunea, care nu apare în motivarea deciziei, că a plătit în urma executării silite a sentinței. Executarea sentinței, însă, susține recurenta, nu poate constitui un motiv pentru a se păstra o dispoziție nelegală dintr-o sentință. Astfel, Tribunalul nu a arătat, așa cum era obligat prin dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865), motivele de drept care să permită o răspundere solidară a pârâților și, în realitate, un astfel de temei nici nu există.

Reamintește calitatea sa de asigurător R.C.A. în raporturile juridice cu pârâtul H.C.F. Temeiul răspunderii sale este contractul de asigurare obligatorie încheiat în baza Legii nr. 136/1995, fiind aplicabile dispozițiile art. 969, 970 C. civ. (1864). Contractul de asigurare de răspundere civilă este o formă specială de stipulație pentru altul prin care asigurătorul se obligă să plătească pentru asiguratul său despăgubiri pentru prejudiciile provocate de acesta terțelor persoane prin folosirea autovehiculului asigurat. Prin urmare, răspunderea asigurătorului există numai dacă se produce evenimentul asigurat și dacă asiguratul are culpă în producerea acelui eveniment. Temeiul răspunderii autorului faptei ilicite (evenimentul asigurat) este faptul ilicit (delictul) conform dispozițiilor art. 998, 999 C. civ.

(1864). Cum izvoarele răspunderii fiecărui pârât sunt diferite, nu există solidaritate între asigurat si asigurător, câtă vreme legea nu prevede o astfel de solidaritate. Asigurătorul are obligația de a plăti terțului păgubit despăgubirile la care a fost obligat asiguratul său vinovat de producerea prejudiciului, dar nu în solidar cu acesta, ci pentru acesta. 2) Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (1865) : hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Susține recurenta că decizia Curții de Apel Timișoara nu cuprinde motivele pentru care a considerat că Tribunalul a stabilit un cuantum corect al daunelor acordate. Simpla referire la existența unei decizii penale nu este suficientă și consideră că nu poate constitui o motivare a deciziei care să fie relevantă și lămuritoare, mai ales că, prin motivarea sa sumară, Curtea de apel nu a răspuns criticilor formulate de societatea recurentă în apel cu privire la cuantumul daunelor acordate reclamanților.

Susține că nu a contestat existența prejudiciului moral pe care reclamanții l-au încercat în urma decesului tatălui lor (și al altor 5 persoane) în accidentul rutier grav provocat de pârâtul H. în 07 iulie 2009 și nici obligația sa, în calitate de asigurător, de a plăti reclamanților daune pentru acest prejudiciu. Ceea ce a contestat este, însă, cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, întrucât este excesivă acordarea unei sume de 75.000 euro pentru fiecare reclamant. Această sumă depășește cu mult despăgubirile pe care, în mod obișnuit, instanțele le acordă pentru prejudiciile morale în cazul deceselor în accidente rutiere. Existența unei hotărâri anterioare, ca în cazul de față, nu poate constitui doar prin sine un temei rezonabil în acordarea aceleași sume de bani pentru că, statuând altfel, nu ar mai fi fost nevoie de o judecată.

Judecătorul prezentului dosar nu este ținut de hotărârile penale în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate. În alte cauze, instanțele au acordat despăgubiri mult mai mici în cazul decesului unei rude în linie directă a persoanei prejudiciate moral. Sumele acordate cu titlu de daune morale nu vor putea fi niciodată identice, dar jurisprudența trebuie să aleagă și să motiveze un cuantum rezonabil, în limite nu foarte diferite de la un caz la altul, al acestor daune. Consideră că instanța trebuie aibă în vedere ca daunele să nu constituie o sporire fără un just temei sau disproporționată a patrimoniului părții vătămate/reclamantului, ci să reflecte o rezonabilă acoperire a suferințelor de natură morală ale acesteia.

În speță, apreciază că suma de câte 75.000 euro acordată fiecărui reclamant i-ar aduce un spor neobișnuit de mare al patrimoniului, pe care nu l-ar fi putut realiza în condițiile existente anterior accidentului și că ar fi rezonabile daune morale de câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant. În susținerea motivelor de apel invocă și Hotărârea pronunțată de C.E.D.O. la 25 iunie 2013, definitivă la 25 septembrie 2013, în cauza nr. 6968/08 (Cobzaru c/România), chestiune cu privire la care Curtea de apel, deși o amintește, nu formulează o motivare a respingerii motivului respectiv de apel. Prin hotărârea respectivă, într-o speță în care reclamantul a formulat pretenții de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma uciderii fiului său de către un polițist aflat în exercițiul funcțiunii au fost acordate reclamantului daune morale de 30.000 euro.

Consideră că, în aprecierea „prețului durerii”, este necesar a se face distincție între fapta săvârșită din culpă (cum este în cauza de față) și fapta săvârșită cu intenție (cum este cauza soluționată de C.E.D.O.). Răspunderea civilă trebuie adaptată în sensul diferențierii daunelor morale atunci când există situații și forme diferite ale vinovăției. Apreciază, de aceea, că, dacă în cazul uciderii cu intenție a unei persoane, daunele morale de 30.000 euro au fost apreciate de C.E.D.O. ca fiind rezonabile, atunci, în cazul uciderii din culpă, aceste daune trebuie să fie sensibil mai mici. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 303 C. proc.

civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Motivele de recurs, care trebuie să se fundamenteze pe considerentele hotărârii recurate, sunt prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a indica un motiv de recurs dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, a proceda la dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul în care instanța de grad inferior a judecat cauza, raportat la motivul de recurs invocat. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul H.C.F., Înalta Curte reține că recurentul pârât nu a dezvoltat critici de casare sau modificare a deciziei recurate care să facă posibilă încadrarea acestora, de către instanță, în motivele de recurs prevăzute de lege, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. Astfel, pârâtul s-a limitat la a relua motivele de apel (ce vizau strict situația de fapt și interpretarea probatoriului administrat) și la a enunța considerații teoretice cu privire la instituția daunelor morale, fără a se raporta, în mod concret și formulând critici de nelegalitate, la dezlegările asupra cauzei date de instanță în faza procesuală a apelului, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea căii extraordinare de atac declarate. Nerespectarea obligației de motivare a recursului, în condițiile enunțate anterior, ori imposibilitatea de încadrare a aspectelor învederate în memoriul de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., atrag sancțiunea nulității cererii de recurs, având în vedere prevederile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Pentru considerentele arătate, reținând și faptul că în speță nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul pârâtului H.C.F. dedus judecății este nul. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA, prima critică, întemeiată pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), vizează nelegalitatea obligării în solidar a pârâților la plata debitului. În analiza acestui aspect, instanța de apel a pornit de la împrejurarea, necontestată de părți, că debitul a fost executat silit, recurenta achitând suma acordată cu titlu de despăgubiri.

Este corect considerentul instanței de apel care reține că obligația de plată, izvorâtă din contractul de asigurare de răspundere civilă, incumbă asigurătorului. Odată produs cazul asigurat, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul devine debitor al obligației de plată, în scopul acoperirii riscului produs, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 58 din Legea nr. 135/1996, care reglementează cazurile în care asigurătorul se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

Însă, chiar și în aceste condiții, eventuala modificare a soluției, prin înlăturarea solidarității din obligația de plată, nu prezintă consecințe juridice actuale, corect fiind apreciată ca lipsită de interes pe planul raporturilor dintre părți, față de împrejurarea că finalitatea procesului a fost atinsă prin achitarea de către debitorul obligației a sumei ce reprezintă cuantumul daunelor morale, coroborată cu lipsa unui temei legal de acțiune în regres împotriva codebitorului obligat în solidar. În ceea ce privește cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a motivat menținerea cuantumului daunelor morale acordat de instanța de fond.

Nu se poate reține incidența dispoziției legale invocată sub aspectul neindicării unor criterii în baza cărora au fost acordate și menținute daunele morale. Se observă, din analiza considerentelor deciziei recurate, că instanța de apel s-a raportat la situația de fapt reținută de judecătorul fondului pe care a apreciat-o ca fiind conformă cu probatoriul administrat, fiind subliniate aspectele particulare ale cauzei cu rol în cuantificarea daunelor (gradul de rudenie, consecințele pe plan psihologic). Este adevărat că unul dintre criteriile reținute a fost similaritatea situației reclamanților cu cea a altor rude ale victimelor, indemnizate în procesul penal.

Acesta nu a fost, cum eronat susține recurenta, unicul argument în justificarea cuantumului daunelor morale, ci un element probatoriu căruia i s-a conferit o valoare egală cu celelalte reținute de instanțele de fond, nefiind dovedite în prezentul litigiu, în opinia instanței de apel, alte elemente distinctive, care ar fi putut determina o diminuare a despăgubirilor. În acest mod instanța de apel a răspuns criticilor pârâtei cu referire la situația concretă din cauză.

Faptul că nu s-a raportat la alte soluții jurisprudențiale invocate în apel nu poate fi reproșat instanței ca o omisiune de cercetare a tuturor aspecelor deduse judecății, acestea fiind împrejurări de fapt străine de cauză și care nu reprezintă criterii de apreciere a nelegalității sau netemeiniciei hotărârii apelate, ci argumente în justificarea cererii de diminuare a cuantumului despăgubirilor, cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat în sensul că nu a identificat elemente de natură a determina o astfel de diminuare. Recurenta a reiterat și în recurs argumentele ce țin de cuantumul excesiv al despăgubirilor morale, susținând că hotărârea pronunțată în dosarul penal nu poate constitui un temei rezonabil pentru acordarea aceleiași sume, cu consecința sporirii nejustificate a patrimoniului reclamanților.

În acest sens a solicitat instanței de recurs să se raporteze la jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Europene pentru Drepturile Omului privind nivelul daunelor morale. Această critică, ce vizează strict cuantumul sumelor acordate, nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu se raportează la aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci la elemente de probatoriu sau de valorizare și apreciere a situației de fapt, aspecte ce exced controlului de legalitate la care este limitată instanța de recurs. În consecință, față de aceste împrejurări, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A.

SA În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanța va obliga pe recurenți la plata către intimații - reclamanți F.C. și F.E.L. sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reduse proporțional cu volumul activității prestate în această fază procesuală și complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul H.C.F. împotriva Deciziei nr. 209 din 13 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurenți la 1.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații - reclamanți F.C. și F.E.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2014.