ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2912/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2912/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data 25 ianuarie

2013 reclamanții F.C. și F.E.L., au solicitat în contradictoriu cu pârâții H.C.F.

și SC S.A.R.A. SA, obligarea acestora la plata daunelor materiale în cuantum de

15.000 lei constând în cheltuieli efectuate cu ocazia parastasului de 1 un și

daune morale în cuantum de câte 75.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți, în

calitate de descendenți majori ai defunctului, cu cheltuieli de judecată.

În fapt reclamanții

au arătat ca sunt descendenții majori ai defunctului F.A., decedat la data de 7

iulie

2009 într-un tragic accident ce a avut loc

în localitatea Birda, care a fost provocat de către pârâtul de rang I. Pe

parcursul anchetei penale toate rapoartele de expertiză au concluzionat că

pârâtului H. îi revine în totalitate responsabilitatea pentru producerea

tragediei în care a murit tatăl reclamanților.

În momentul în care

pârâtul H. a condus mașina, acesta avea încheiată asigurarea cu pârâta SC A. SA.

După finalizarea

cercetărilor, dosarul în care figura inculpat pârâtul H. a fost trimis în

judecată însă din quasi motive, inclusiv din necunoaștere, reclamanții nu s-au

constituit părți civile, crezând că despăgubirile se acordă pe familie și nu pe

membri de familie ai defuncților. Acesta este motivul pentru care nu figurează

ca părți civile în procesul penal înregistrat sub nr. 902/220/2010.

Cu toate acestea, cei

doi reclamanți au fost cei care au efectuat cheltuieli apreciabile cu

parastasele tatălui lor.

Nu în ultimul rând au

apreciat că, având în vedere faptul că în procesul penal inițial, părților

civile, în speță fiilor majori ai victimelor, li s-au acordat despăgubiri de

75.000 euro fiecare, sunt și ei îndreptățiți la obținerea unor asemenea

despăgubiri morale.

Prin întâmpinarea

depusă la data 25 martie 2013 pârâtul H.C.F. a solicitat instanței respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul a precizat de

asemenea că pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul tatălui

lor, a fost condamnat de Judecătoria Deta în Dosarul nr. 902/220/2010, prin

sentința penală nr. 284/2012 la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

De asemenea a solicitat

instanței să observe că familia antecesorului acestora a primit cu titlu de

daune suma de 75.000 euro, respectiv soția supraviețuitoare care a exercitat

acțiunea civilă în procesul penal, ori așa cum se poate observa, reclamanții

din speța de față nici măcar nu s-au constituit parte civilă în procesul penal.

Prin urmare, a

solicitat instanței să analizeze situația reclamanților, persoane majore, apte

de muncă, ce au o viață și organizare de sine stătătoare.

În privința daunelor

materiale, a solicitat de asemenea respingerea acestora ca nedovedite, arătând

că nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să probeze suma de 15.000

lei, iar pe de altă parte și cu privire la acestea s-a pronunțat deja instanța

prin sentința penală mai sus amintită.

În situația în care

instanța va aprecia acțiunea reclamanților întemeiată, a precizat că înțelege

să facă trimitere la prevederile art. 9 din Legea nr. 36/1995 „Prin contractul

de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar

acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului

sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare

indemnizație, în limitele si în termenele convenite.”

Aceeași obligație de

plată a asigurătorului este reiterată și de prevederile art. 44 din Legea nr. 136/1995:

„ asigurătorul plătește despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care

acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de

creditorii asiguratului. Despăgubirea se plătește asiguratului în cazul în care

acesta dovedește că a despăgubit pe cel păgubit."

Prin întâmpinarea

depusă la termenul din data de 11 iunie 2013 pârâta SC A.R.A. SA a solicitat

admiterea în parte a acțiunii reclamanților, în sensul diminuării daunelor

morale solicitate și respingerii daunelor materiale ca fiind nedovedite.

Arată că a acordat

despăgubiri familiei decedatului, în speță soția și copilul minor, în cuantum

de 150.000 euro. Reclamanții din prezenta cauză sunt familii separate de cea

afectată în mod direct, care a fost deja despăgubită. Pârâta a invocat în acest

sens dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. 20/2008.

Prin sentința civilă nr.

20182 din 24 septembrie 2012, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența

materială în favoarea Tribunalului Timiș în raport de valoarea litigiului,

cauza fiind înregistrată pe rolul secției I civilă, la data de 04 octombrie 2012

și înaintată spre soluționare, secției II civilă, la data de 24 aprilie 2013.

Prin sentința civilă nr. 655 din 03 septembrie

2013 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat în solidar pârâții

H.C.F. și SC A.R.A. SA București la plata a câte 75.000 euro cu titlu de daune

morale fiecărui reclamant și la 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că în data de 07 iulie 2009 a avut loc un accident auto în dreptul km 61+580

metri, între localitățile Birda și Voiteg, în care a fost implicat autoturismul

condus de inculpatul H.C.F., în care se mai aflau A.A.R., R.M.D. și B.C. și

autoturismul condus de B.E.Ș., în care se mai aflau P.M., F.A. și J.O.A.,

rezultând în urma impactului decesul numiților A.A.R., R.M.D., B.E.Ș., P.M., F.A.,

J.O.A. și vătămarea corporală gravă a părții vătămate B.C.

În urma acestui accident grav, au fost

declanșate cercetări penale și s-a stabilit că principala cauză a producerii

acestui eveniment a fost neadaptarea vitezei de rulare a autoturismului condus

de pârâtul H.C.F., la condițiile meteorologice și condițiile de drum, respectiv

ploaie torențială și carosabil acoperit cu apă, fapt care a condus la pierderea

stabilității autoturismului și intrarea acestuia în derivă pe sensul opus de mers,

pe care circula regulamentar celălalt autoturism.

Pârâtul a fost inculpat pentru săvârșirea, în

concurs ideal, a infracțiunii de ucidere din culpă în forma prevăzută de art. 178

alin. (2) și (5) C. pen. și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă în

forma prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., fiind condamnat la 5 ani

închisoare prin sentința penală nr. 284 din 27 aprilie 2012 a Judecătoriei

Deta, definitivă prin Decizia penală nr. 1342 din 27 septembrie 2012 a Curții

de Apel Timișoara, secția penală.

În cursul procesului penal, mama

reclamanților, F.M., soția defunctului F.A., s-a constituit parte civilă și i

s-au acordat daune morale în cuantum de 75.000 euro cât și daune materiale în

cuantum de 10.960 lei.

Prin demersul pendinte, cei doi fii ai

defunctului F.A., reclamanții F.C. și F.E.L. solicită obligarea în solidar a

pârâților la plata unor daune materiale și morale ca urmare a decesului

intempestiv al tatălui lor cauzat de pârâtul H.C.F., demers pe care instanța de

fond l-a apreciat întemeiat în privința daunelor morale.

Instanța a reținut că daunele morale

constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu

conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor

personale nepatrimoniale. Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă

unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin

apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele

negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța

valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care

au fost percepute consecințele vătămării, etc.

În cauză, instanța de fond a apreciat că, așa

cum rezultă din depozițiile martorilor audiați în cauză cât și din firescul

relațiilor de rudenie dintre copii și părinții, reclamanții au suferit și

suferă în continuare urmare a morții intempestive a tatălui lor. Accidentul a

afectat ireversibil viața familiei, în sens negativ, având în vedere că

părinții conviețuiau strâns cu cei doi copii, deși majori, își făcuseră planuri

de viitor împreună în sensul susținerii materiale a celor doi copii la

facultate și de asemenea organizării nunții reclamantului F.C., planuri ce au

fost năruite. Mai mult, accidentul a dus și la ruperea relației pe care

reclamantul F.C. o avea cu fata cu care urma să se căsătorească, relația celor

doi fiind afectată de lipsa de comunicare intervenită ca urmare a închiderii în

sine a reclamantului. Totodată, accidentul i-a afectat pe reclamanți și ca

urmare a problemelor materiale și sufletești generate de îmbolnăvirea mamei lor

și necesitatea îngrijirii acesteia, cât și din mediatizarea excesivă a

accidentului care, prin urmările sale grave, moartea deosebită de violentă a

mai multor persoane i-a făcut să retrăiască, în mod repetat, amintirile

neplăcute și resentimentele față de această situație foarte grea care le-a

schimbat viața.

În ce privește cuantumul daunelor morale,

instanța a considerat că suma de 75.000 euro pentru fiecare reclamant nu este

una exagerată și nu duce la îmbogățirea fără justă cauză a acestora având în

vedere întregul context al urmărilor produse de accident și, nelipsit de

importanță, faptul că prin Decizia penală nr. 1342 din 27 septembrie 2012 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală, toate părțile civile, rude ale

persoanelor ce au decedat în urma accidentului, inclusiv mama lor, și în a

căror situație similară se află și reclamanții, au primit câte 75.000 euro

daune, astfel că în virtutea respectării principiului nediscriminării

reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a

apreciat că reclamanților nu li se poate acorda o sumă mai mică dat fiind

faptul că, așa cum a susținut și Curtea, pierderea într-o manieră violentă a

unei rude cu care părțile civile au conviețuit încă din copilărie, reprezintă o

traumă deosebită care reclamă și o prestație echitabilă.

A fost respinsă cererea de acordare a

daunelor materiale, reținându-se că reclamanții nu au depus niciun înscris și

nu rezultă din nicio probă că au efectuat aceste cheltuieli, iar prin sentința

penală nr. 284 din 27 aprilie 2012 a Judecătoriei Deta, s-a stabilit că toate

cheltuielile efectuate cu datinile creștinești au fost acordate mamei

reclamanților, constituită parte civilă în procesul penal.

Împotriva sentinței a declarat în termen

recurs pârâtul H.C.F., recalificat de instanță ca fiind apel, solicitând

casarea ca nelegală a sentinței, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, iar în subsidiar a se dispune obligarea doar a societății de

asigurare la plata daunelor morale către reclamanți.

Apelantul motivează faptul că persoanele reclamanților

și starea de fapt sunt diferite de cele din dosarul penal, iar daunele morale ce

se stabilesc proporțional cu suferința produsă părții, reprezintă o reparare a

prejudiciului și nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză.

Se învederează conținutul criteriului de

echitate în materia despăgubirilor morale și faptul că se stabilesc în raport

de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, astfel că

în speță pretențiile emise de reclamanți sunt exagerate, dat fiind faptul că

sunt persoane majore apte de muncă, ce au o viață și organizare de sine

stătătoare.

Cu privire la înlăturarea solidarității,

apelantul face trimitere la prevederile art. 9 și 44 din Legea nr. 136/1995.

Pârâta SC A.R.A. SA București a formulat la rândul

său apel, prin care solicită schimbarea în parte a acesteia în sensul

diminuării daunelor morale acordate.

Se apreciază ca nelegală hotărârea atacată

sub aspectul obligării în solidar a pârâților întrucât contractul de asigurare

este temeiul răspunderii societății, iar faptul ilicit este temeiul răspunderii

autorului evenimentului asigurat; asiguratorul are obligația de a plăti

terțului păgubit despăgubirile la care a fost obligat asiguratul său vinovat de

producerea prejudiciului, dar nu în solidar cu acesta, ci pentru acesta.

Se mai consideră că daunele morale au fost

acordate în cuantum excesiv, ce depășește cu mult despăgubirile acordate în mod

obișnuit de instanțe și chiar dacă există o sumă asemănătoare acordată mamei

reclamanților în procesul penal, aceasta nu poate constitui, în sine, un temei

rezonabil pentru a se da aceiași sumă de bani și în prezenta cauză.

Apelanta se referă și la alte soluții

jurisprudențiale apreciind că ar fi rezonabile daune morale de câte 20.000 euro

pentru fiecare reclamant, evocând și Hotărârea C.E.D.O. din cauza 6968/08 unde

au fost acordate daune morale de 30.000 euro tatălui celui decedat; se arată că

răspunderea civilă trebuie adaptată în sensul diferențierii daunelor atunci

când există situații și forme diferite de vinovăție.

Prin Decizia nr. 209 din 13 martie 2014 a

Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, au fost respinse ambele

apeluri, pentru următoarele considerente:

Tribunalul a stabilit o stare faptică

conformă cu probatoriul administrat, a realizat o calificare completă a

noțiunii și scopului daunelor morale și mai ales a reținut corect aspectele

particulare ale cauzei pentru a cuantifica aceste daune.

În contextul cauzei de față, pe lângă unele

criterii comune ce sunt folosite la stabilirea daunelor morale, cum este, spre

exemplu, gradul de rudenie între persoana decedată și reclamanți, instanța a

identificat și reținut în concret și consecințele specifice ce s-au produs în

speță mai ales raportat la reclamantul F.C.

De asemenea, instanța în mod corect nu a omis

că în urma aceluiași accident în care a decedat și tatăl reclamanților, rudele

tuturor victimelor, inclusiv mama reclamanților, au primit, prin intermediul

unei decizii penale pronunțată de Curtea de Apel, suma de 75.000 euro.

Or, chiar dacă hotărârea civilă a

tribunalului în prezenta cauză nu este ținută de cea penală privind cuantumul

daunelor morale acordate, așa cum susține apelanta, nu se poate face nici

abstracție de existența aceleiași stări de fapt care le-a generat, de

aplicabilitatea acelorași criterii de cuantificare și inexistența unor elemente

distinctive care să ducă la convingerea instanței civile că s-ar impune

acordarea unor daune morale mult diminuate.

Instanța de apel a apreciat că actul de

justiție, indiferent că este de natură civilă sau penală, trebuie să se

caracterizeze prin unitate și predictibilitate; așa cum s-a arătat anterior,

apelanții nu au adus, prin motivele sau probele administrate, elemente noi care

să determine acordarea unor sume de bani diferite reclamanților, față de

celelalte rude ale persoanelor decedate în evenimentul asigurat.

Un alt aspect al cauzei contestat de ambii

pârâți, prin intermediul căilor de atac, se referă la nelegalitatea obligării

în solidar a acestora la plata sumelor cu titlu de daune morale; s-a considerat

de către instanța de apel că această critică a pârâților este corectă prin

raportare la starea de fapt dedusă judecății și ca efect al normelor invocate,

însă ea nu mai subzistă în contextul în care pârâta SC A.R.A. SA București,

după pronunțarea hotărârii atacate, a achitat în totalitate și exclusiv, în

integralitatea lor, sumele stabilite prin dispozitivul sentinței; părțile din

proces au recunoscut această situație faptică.

Solidaritatea pasivă presupune obligarea

tuturor debitorilor la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie

ținut separat pentru întreaga obligație, executarea acesteia de către unul

dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditori. Instanța de apel

a apreciat că executarea integrală a obligației de către pârâta căreia îi

incumbă exclusiv obligația de plată, face de prisos analizarea în prezent a

aspectului criticat de pârâți.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost

obligată pârâta SC A.R.A. SA București la 2.000 lei cheltuieli de judecată,

către reclamanți, echivalentul onorariului de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții.

În

motivarea recursului său, pârâtul H.C.F. apreciază soluția instanței de apel,

ca și cea a primei instanțe, ca fiind neîntemeiate, sens pentru care solicită

reformarea acestora.

Consideră

că starea de fapt descrisă în speța de față este totalmente diferită de cea

conturată în Dosarul penal nr. 902/220/2010, sentința penală pronunțată sub nr.

284/2012 fiind rezultatul unui alt probatoriu și privind alte persoane.

În

dosarul pendinte se impunea ca instanța să se raporteze strict la persoanele

reclamanților și la starea de fapt descrisă în speța de față, analizând

probatoriul descris în prezenta cauză.

Martorii

audiați la cererea reclamanților au prezentat clar starea de fapt, respectiv

atât starea psiho emoțională cât și starea materială a reclamanților.

Reclamantul F.E. nu era dependent financiar de defunct și nici nu locuia cu

acesta ci avea o viață și organizare proprie distinctă.

Pe

de altă parte familia defunctului a primit cu titlu de daune morale suma de

75.000 euro.

Este

adevărat că doctrina definește daunele morale și le conferă acestora un efect

de ameliorare a suferinței produse părții printr-o faptă ilicită, însă cuantumul

acestora nu trebuie să fie exagerat și să tindă a deveni un temei de îmbogățire

fără justă cauză.

Cuantumul daunelor

morale se impune a fi stabilit proporțional pe cât posibil cu suferința produsă

părții.

Nu

există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a

pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situație fiind

incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul

că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de

a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să

asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile, să

permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de

afectivitate.

Sumele

acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără

justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferința

certă, rezultată din producerea riscului asigurat.

Potrivit

jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în

materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

În

privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale,

Înalta Curte de Casație și

Justiție

a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport

cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea

prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii

rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv

produs victimei.

Cum familia

reclamanților - constituită parte civilă în procesul penal - a obținut suma de

75.000 euro cu titlu de daune morale, consideră că pretențiile emise în

acțiunea de față sunt exagerate.

În

subsidiar,

solicită

ca în urma admiterii recursului, să fie obligată la plata față de reclamanți

doar pârâta SC A.R.A. SA, făcând trimitere la prevederile art. 9 și art. 44 din

Legea nr. 136/1995.

Recurenta

SC S.A.R.A. SA solicită reducerea daunelor morale acordate la cel mult 20.000

euro de fiecare reclamant, criticând decizia pentru următoarele motive:

1)

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865) în sensul că obligarea

în solidar apăraților este nelegală.

Este

reală împrejurarea reținută de Curtea de apel că sentința pronunțată de prima

instanță a fost executată în întregime prin încasarea de la societatea recurentă

a sumelor acordate reclamanților, cu mențiunea, care nu apare în motivarea

deciziei, că a plătit în urma executării silite a sentinței.

Executarea

sentinței, însă, susține recurenta, nu poate constitui un motiv pentru a se

păstra o dispoziție nelegală dintr-o sentință.

Astfel,

Tribunalul

nu

a

arătat, așa cum era obligat prin dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. (1865), motivele de drept care să permită o răspundere solidară a

pârâților și, în realitate, un astfel de temei nici nu există.

Reamintește

calitatea sa de asigurător R.C.A. în raporturile juridice cu pârâtul H.C.F. Temeiul

răspunderii sale este contractul de asigurare obligatorie încheiat în baza

Legii nr. 136/1995, fiind aplicabile dispozițiile art. 969, 970 C. civ. (1864).

Contractul

de asigurare de răspundere civilă este o formă specială de stipulație pentru

altul prin care asigurătorul se obligă să plătească pentru asiguratul său despăgubiri

pentru prejudiciile provocate de acesta terțelor persoane prin folosirea

autovehiculului asigurat. Prin

urmare, răspunderea asigurătorului

există numai dacă se produce evenimentul asigurat și dacă asiguratul are culpă

în producerea acelui eveniment.

Temeiul

răspunderii autorului faptei ilicite (evenimentul asigurat) este faptul ilicit (delictul)

conform dispozițiilor art. 998, 999 C. civ. (1864).

Cum

izvoarele răspunderii fiecărui pârât sunt diferite, nu există solidaritate

între asigurat si asigurător, câtă vreme legea nu prevede o astfel de

solidaritate.

Asigurătorul

are obligația de a plăti terțului păgubit despăgubirile la care a fost obligat

asiguratul său vinovat de producerea prejudiciului, dar nu în solidar cu

acesta, ci pentru acesta.

2)

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (1865) : hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină.

Susține

recurenta că decizia Curții de Apel Timișoara nu cuprinde motivele pentru care

a considerat că Tribunalul a stabilit un cuantum corect al daunelor acordate.

Simpla

referire la existența unei decizii penale nu este suficientă și consideră că nu

poate constitui o motivare a deciziei care să fie relevantă și lămuritoare, mai

ales că, prin motivarea sa sumară, Curtea de apel nu a răspuns criticilor

formulate de societatea recurentă în apel cu privire la cuantumul daunelor

acordate reclamanților.

Susține

că nu a contestat existența prejudiciului moral pe care reclamanții l-au

încercat în urma decesului tatălui lor (și al altor 5 persoane) în accidentul

rutier grav provocat de pârâtul H. în 07 iulie 2009 și nici obligația sa, în

calitate de asigurător, de a plăti reclamanților daune pentru acest prejudiciu.

Ceea

ce a contestat este, însă, cuantumul daunelor morale acordate de tribunal,

întrucât este

excesivă acordarea unei sume de 75.000 euro pentru fiecare reclamant.

Această

sumă depășește cu mult despăgubirile pe care, în mod obișnuit, instanțele le

acordă pentru prejudiciile morale în cazul deceselor în accidente rutiere.

Existența

unei hotărâri anterioare, ca în cazul de față, nu poate constitui doar prin

sine

un

temei rezonabil în acordarea aceleași sume de bani pentru că, statuând altfel,

nu ar mai fi fost nevoie de o judecată. Judecătorul prezentului dosar nu este

ținut de hotărârile penale în ceea ce privește cuantumul daunelor morale

acordate.

În

alte cauze,

instanțele

au acordat despăgubiri mult mai mici în cazul decesului unei rude în linie

directă a persoanei prejudiciate moral. Sumele acordate cu titlu de daune

morale nu vor putea fi niciodată identice, dar jurisprudența trebuie să aleagă și

să motiveze un cuantum rezonabil, în limite nu foarte diferite de la un caz la

altul, al acestor daune.

Consideră

că instanța trebuie aibă în vedere ca daunele să nu constituie o sporire fără un

just temei sau disproporționată a patrimoniului părții vătămate/reclamantului,

ci să reflecte o rezonabilă acoperire a suferințelor de natură morală ale

acesteia.

În

speță, apreciază că suma de câte 75.000 euro acordată fiecărui reclamant i-ar

aduce un spor neobișnuit de mare al patrimoniului, pe care nu l-ar fi putut

realiza în condițiile existente anterior accidentului și că ar fi rezonabile

daune morale de câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant.

În

susținerea motivelor de apel invocă și Hotărârea pronunțată de C.E.D.O. la 25

iunie 2013, definitivă la 25 septembrie 2013, în cauza nr. 6968/08 (Cobzaru

c/România), chestiune cu privire la care Curtea de apel, deși o amintește, nu

formulează o motivare a respingerii motivului respectiv de apel.

Prin hotărârea

respectivă, într-o speță în care reclamantul a formulat pretenții de daune

morale pentru prejudiciul suferit în urma uciderii fiului său de către un

polițist aflat în exercițiul funcțiunii

au fost acordate reclamantului daune morale

de 30.000 euro.

Consideră că, în

aprecierea „prețului durerii”, este necesar a se face distincție între fapta

săvârșită din culpă (cum este în cauza de față) și fapta săvârșită cu intenție

(cum este cauza soluționată de C.E.D.O.). Răspunderea civilă trebuie adaptată

în sensul diferențierii daunelor morale atunci când există situații și forme

diferite ale vinovăției.

Apreciază,

de aceea, că, dacă în cazul uciderii cu intenție a unei persoane, daunele

morale de 30.000 euro au fost apreciate de C.E.D.O. ca fiind rezonabile, atunci,

în cazul uciderii din culpă, aceste daune trebuie să fie sensibil mai mici.

Analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Potrivit

art. 303 C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs.

Motivele

de recurs, care trebuie să se fundamenteze pe considerentele hotărârii

recurate, sunt prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ..

A

motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a indica un motiv de recurs dintre cele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, a proceda la dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul în care instanța de

grad inferior a judecat cauza, raportat la motivul de recurs invocat.

În

ceea ce privește recursul declarat de pârâtul H.C.F., Înalta Curte reține că recurentul

pârât nu a dezvoltat critici de casare sau modificare a deciziei recurate care

să facă posibilă încadrarea acestora, de către instanță, în motivele de recurs

prevăzute de lege, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel,

pârâtul s-a limitat la a relua motivele de apel (ce vizau strict situația de

fapt și interpretarea probatoriului administrat) și la a enunța considerații

teoretice cu privire la instituția daunelor morale, fără a se raporta, în mod

concret și formulând critici de nelegalitate, la dezlegările asupra cauzei date

de instanță în faza procesuală a apelului, împrejurare ce echivalează cu

nemotivarea căii extraordinare de atac declarate.

Nerespectarea

obligației de motivare a recursului, în condițiile enunțate anterior, ori

imposibilitatea de încadrare a aspectelor învederate în memoriul de recurs în

dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., atrag sancțiunea nulității

cererii de recurs, având în vedere prevederile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Pentru

considerentele arătate, reținând și faptul că în speță nu sunt incidente motive

de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306

alin. (1) C. proc. civ., că recursul pârâtului H.C.F. dedus judecății este nul.

În

ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA, prima critică,

întemeiată pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), vizează nelegalitatea

obligării în solidar a pârâților la plata debitului.

În

analiza acestui aspect, instanța de apel a pornit de la împrejurarea,

necontestată de părți, că debitul a fost executat silit, recurenta achitând

suma acordată cu titlu de despăgubiri.

Este

corect considerentul instanței de apel care reține că obligația de plată, izvorâtă

din contractul de asigurare de răspundere civilă, incumbă asigurătorului.

Odată

produs cazul asigurat, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul

devine debitor al obligației de plată, în scopul acoperirii riscului produs, nefiind

incidente în cauză dispozițiile art. 58 din Legea nr. 135/1996, care

reglementează cazurile în care asigurătorul se poate întoarce cu acțiune în

regres împotriva persoanei care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii.

Însă,

chiar și în aceste condiții, eventuala modificare a soluției, prin înlăturarea

solidarității din obligația de plată, nu prezintă consecințe juridice actuale,

corect fiind apreciată ca lipsită de interes pe planul raporturilor dintre

părți, față de împrejurarea că finalitatea procesului a fost atinsă prin

achitarea de către debitorul obligației a sumei ce reprezintă cuantumul

daunelor morale, coroborată cu lipsa unui temei legal de acțiune în regres

împotriva codebitorului obligat în solidar.

În ceea

ce privește cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta susține că instanța de apel nu a motivat menținerea cuantumului

daunelor morale acordat de instanța de fond.

Nu se

poate reține incidența dispoziției legale invocată sub aspectul neindicării

unor criterii în baza cărora au fost acordate și menținute daunele morale. Se

observă, din analiza considerentelor deciziei recurate, că instanța de apel s-a

raportat la situația de fapt reținută de judecătorul fondului pe care a

apreciat-o ca fiind conformă cu probatoriul administrat, fiind subliniate

aspectele particulare ale cauzei cu rol în cuantificarea daunelor (gradul de

rudenie, consecințele pe plan psihologic). Este adevărat că unul dintre

criteriile reținute a fost similaritatea situației reclamanților cu cea a altor

rude ale victimelor, indemnizate în procesul penal. Acesta nu a fost, cum

eronat susține recurenta, unicul argument în justificarea cuantumului daunelor

morale, ci un element probatoriu căruia i s-a conferit o valoare egală cu

celelalte reținute de instanțele de fond, nefiind dovedite în prezentul

litigiu, în opinia instanței de apel, alte elemente distinctive, care ar fi

putut determina o diminuare a despăgubirilor.

În acest

mod instanța de apel a răspuns criticilor pârâtei cu referire la situația

concretă din cauză. Faptul că nu s-a raportat la alte soluții jurisprudențiale

invocate în apel nu poate fi reproșat instanței ca o omisiune de cercetare a

tuturor aspecelor deduse judecății, acestea fiind împrejurări de fapt străine de

cauză și care nu reprezintă criterii de apreciere a nelegalității sau

netemeiniciei hotărârii apelate, ci argumente în justificarea cererii de

diminuare a cuantumului despăgubirilor, cu privire la care instanța de apel s-a

pronunțat în sensul că nu a identificat elemente de natură a determina o astfel

de diminuare.

Recurenta

a reiterat și în recurs argumentele ce țin de cuantumul excesiv al

despăgubirilor morale, susținând că hotărârea pronunțată în dosarul penal nu

poate constitui un temei rezonabil pentru acordarea aceleiași sume, cu

consecința sporirii nejustificate a patrimoniului reclamanților. În acest sens

a solicitat instanței de recurs să se raporteze la jurisprudența instanțelor naționale

și a Curții Europene pentru Drepturile Omului privind nivelul daunelor morale.

Această

critică, ce vizează strict cuantumul sumelor acordate, nu poate fi încadrată în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu se raportează la

aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci la elemente de probatoriu sau

de valorizare și apreciere a situației de fapt, aspecte ce exced controlului de

legalitate la care este limitată instanța de recurs.

În

consecință, față de aceste împrejurări, constatând că nu sunt îndeplinite

condițiile reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA

În baza art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. instanța va obliga pe recurenți la plata către intimații -

reclamanți F.C. și F.E.L. sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reduse

proporțional cu volumul activității prestate în această fază procesuală și

complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul H.C.F. împotriva Deciziei nr. 209 din 13 martie 2014 a

Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC S.A.R.A. SA împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenți

la 1.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimații - reclamanți F.C. și F.E.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 octombrie 2014.