ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1650/PI/28 mai 2013

pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta

P.L.V. în contradictoriu cu pârâta Comuna Săcălaz prin Primar.

În baza dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., tribunalul s-a pronunțat asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei, în sensul respingerii ca neîntemeiată,

reținându-se că reclamanta solicită de la unitatea administrativ-teritorială -

pârâta Comuna Săcălaz - o suprafață de teren din perimetrul său, proprietatea

sa privată, astfel că pârâta justifică calitate procesuală în cauză, astfel că

există identitate între persoana pârâtului și cel ce se pretinde titularul

dreptului.

În ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că reclamanta a indicat ca

temei al acțiunii în restituire, prevederile art. 480 - 481 C. civ., instanța

fiind învestită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun dar că

dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 18/1991 care cuprinde atât norme

speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri

administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Astfel, legea

specială a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

revendicărilor terenurilor agricole și, fără să diminueze accesul la justiție,

a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului

judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.

În acord cu

principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 18/1991 se

aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea acestei legi nu mai există posibilitatea

unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 18/1991 și a recurge în

continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe

dispozițiile Codul civil.

Legea nr. 18/1991

instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătură cu terenurile agricole preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent

Legea nr. 18/1991, constituie dreptul comun în materia retrocedării terenurilor

agricole preluate de stat.

Tribunalul a mai

reținut că prin reglementarea posibilității de restituire în temeiul unei legi

speciale nu se aduce atingere liberului acces la justiție consfințit prin art.

6 din Convenția Drepturilor Omului. Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile pe care o reglementează,

ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal,

pentru că, împotriva hotărârii emise în procedura administrativă legea prevede

calea plângerii la instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, astfel

că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.

18/1991, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării acțiunii întemeiate pe dreptul comun nu încalcă art. 6 din Convenție

în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului dedus pretins este una efectivă. Reclamanta putea obține restituirea

în natură sau măsuri reparatorii pentru imobil dacă formula cererea în termen

legal, și era în măsură să dovedească dreptul său de proprietate, calitatea de

moștenitor legal și preluarea abuzivă de către stat.

Inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare

a Legii nr. 18/1991, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act

normativ, nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională, garantând

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a

obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță

legitimă, situație în care tribunalul constată că reclamanta nu poate invoca în

mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1650/PI din 28 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș a formulat

apel reclamanta P.L.V. solicitând desființarea hotărârii apelate, respingerea

excepției inadmisibilității ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Deliberând asupra

apelului, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la

situația de fapt, s-a reținut că cererea reclamantei se grefează pe

dispozițiile Legii nr. 18/1991, cerându-se analizarea valabilității titlului

Statului Român care a preluat imobilul în litigiu și că Legea nr. 18/1991 este

actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre

moștenitorii persoanelor deținătoare ale titlurilor de Cavaler al Ordinului

"Mihai Viteazul" și "Mihai Viteazul cu Spadă" cărora le-a

aparținut dreptul de proprietate, de la care Statul Român care a preluat

imobilul.

În acest context,

acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului

comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să

urmeze procedura prevăzută de actele normative speciale adoptate în materia

restituirii proprietăților, soluție ce se impune ca urmare a aplicării

principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii

nr. 18/1991 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost

aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de

reparație.

Legea nr. 18/1991 a

instituit o procedură administrativă prealabilă, anumite termene și decăderi

pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii

la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special.

Instanța de control

judiciar a invocat și Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul

legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., concluzie ce

are la bază principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu împotriva României). A apreciat că această

constatare este aplicabilă pentru aceleași rațiuni și în cazul Legii nr.

18/1991.

Referitor la teza

subsidiară reținută în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ și, în mod excepțional, cele care dețineau un "bun", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiția ca aceasta să nu aducă

atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință.

Instanța de apel a

apreciat că nu s-a dovedit incidența vreuneia dintre cele două ipoteze de mai

sus, astfel încât reclamanta a avut la dispoziție o cale efectivă de

valorificare a dreptului pretins, respectiv calea reglementată de legea

specială - Legea nr. 18/1991, fără ca prin recurgerea la dispozițiile acestei

legi persoana îndreptățită să fie privată de dreptul de a se adresa instanței

de judecată, deoarece este reglementat controlul judecătoresc, calea specială

fiind una efectivă. S-a reținut că prin reglementarea prin legea specială a

modalității de restituire a bunului nu se încalcă accesul la justiție și nici

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât reclamanta nu

deține un bun în sensul art. 1 din Protocol.

O astfel de

interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar

și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță

în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către Statul Român în

litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat

că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială,

derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.

Curtea a apreciat în

mod constant că încălcările de către Statul Român a Convenției se regăsesc în

situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui

imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar

combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem

într-o astfel de situație, reclamanta trebuind să parcurgă procedura

reglementată de Legea nr. 18/1991 în prealabil, deoarece numai în funcție de

modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat

în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

pronunțat hotărâri de condamnare a Statului Român în situația în care fostului

proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în

anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de

proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici

nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și

principiului securității raporturilor juridice.

Considerentele expuse

au condus la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului

Statului Român nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a

fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune

ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în

materie, respectiv ale Legii nr. 18/1991. Numai în acest context se poate

analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române

raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reținând că

reclamanta nu poate formula acțiunea în condițiile dreptul comun întrucât

legiuitorul i-a pus la dispoziție o procedura derogatorie specială în acest

scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind

obligată să solicite recunoașterea drepturilor pretinse pe calea legii

speciale, instanța de apel a reținut că sentința tribunalului este legală și

temeinică, încât apelul este nefondat.

Împotriva Deciziei

nr. 10 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a formulat

recurs reclamanta, invocând motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. de la 1864.

Recurentul a invocat

principul accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția

României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului în virtutea

căruia solicită a se constata că acțiunea sa este admisibilă și, în baza

probatoriului administrat, să se constate temeinicia acțiunii sale, acțiunea sa

fiind una imprescriptibilă. Susține că accesul său la justiție este garantat pentru

compararea titlurilor, pentru a se da prioritate unuia dintre ele și că nu a

solicitat ca statul să-i restituie în natură imobilul.

A invocat cauza Maria

Atanasiu și alții contra României referitor la limitările dreptului de acces la

justiție și că limitarea dreptului său aduce atingere esenței dreptului însuși,

nu are un caracter legitim și urmărește un scop injust, atâta vreme cât aduce

prejudicii grave dreptului său de proprietate. Solicită să se constate că sunt

aplicabile normele civile (art. 481 și 481 C. civ. de la 1864, art. 555 și

următoarele din Noul C. civ.), Constituționale (art. 44) și Europene (art. 6

din Convenție și art. 1 din Protocolul 1) cu privire la garantarea și protecția

dreptului de proprietate privată, compatibile și concordante cu legile fondului

funciar.

Totodată, invocând

cele statuate în cauza Maria Atanasiu potrivit cărora „odată ce o parte

contractantă, după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului 1, adoptă o

legislație care să prevadă restituirea totală sau parțială a proprietății

confiscate în cadrul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi

privită ca generând un nou drept de proprietate ocrotit prin art. 1 din

Protocolul 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile pentru repunerea în

drepturi”. Recurenta susține că îndeplinește condițiile pentru repunerea în

dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5 ha teren în virtutea principiului

imprescriptibilității acțiunii în revendicare. Prin urmare, câtă vreme dreptul

de proprietate este absolut și perpetuu, iar acțiunea în revendicare este

imprescriptibilă titularului dreptului îi este garantat accesul liber și

neîngrădit la justiție.

Recurenta solicită și

aplicarea concluziei statuate în Decizia nr. 33/2008 a ICCJ potrivit căreia, în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană pentru Apărea Drepturilor Omului, acesta din urmă are prioritate,

care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice. Ori, nici una dintre

instanțe nu a arătat în ce măsură judecarea acțiunii în revendicarea de față și

compararea titlurilor ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice.

Nu s-a depus

întâmpinare.

Recursul este

nefondat.

Caracterul

imprescriptibil al acțiunii în revendicare, necontestat în dreptul intern, nu

este în contradicție cu principiul specialia generalibus derogant, recunoscut

de dreptul național și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și cu

recunoașterea faptului că dreptul de acces la justiție nu este unul absolut.

Admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun este o excepție care

prevalează în fața excepției de prescripție.

În măsura în care se

recunoaște admisibilitatea dreptului de a apela la acțiunea în revendicare, se

recunoaște și caracterul imprescriptibil al acesteia, decurgând din caracterul

perpetuu și absolut al dreptului de proprietate. În cauză însă, se pune

problema admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun raportat la

reglementarea specială și anume Legea nr. 18/1991, precum și problema

încălcării dreptului de acces la instanțe prin aplicare principiului specialia

generalibus derogant.

Într-adevăr

reclamantul a solicitat obligarea pârâtului - unitate administrativ-teritorială

care deține bunul ca urmare a preluării de către stat printr-un act normativ -

să-i lase în deplină proprietate terenul, în cadrul unei acțiuni în revendicare

care presupune compararea titlurilor, iar nu restituirea imobilului de către

stat. Însă, scopul urmărit este același și anume retrocedarea (restituirea)

bunului și recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui

bun. Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 1/2000 le-a recunoscut

foștilor proprietari și moștenitorilor acestora dreptul la restituirea, în

natură și în subsidiar prin echivalent, a terenurilor agricole, reglementând o

procedură specială de restituire.

În cauză, sunt pe

deplin aplicabile dezlegările cu caracter obligatoriu date ICCJ în două

recursuri în interesul legii și anume Deciziile nr. 33/2008 și nr. LIII din 4

iunie 2007, rațiunile fiind aceleași. Legea 18/1991 instituie o procedură de

restituire a terenurilor preluate de stat care presupune atât o procedură

administrativă, cu termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu terenurile agricole preluate de

stat, dar recunoaște și dreptul de acces la instanțe pentru cenzurarea modului

de aplicare a actului normativ special de către autoritățile administrative.

Aplicând cele două soluții obligatorii, prin reglementarea unei proceduri

speciale de restituire a terenurilor agricole s-a suprimat practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun și, fără să diminueze accesul la

justiție, s-a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l,

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Astfel, legile speciale, constituie dreptul comun în materie de

restituire/retrocedare și numai persoanele exceptate de la procedura

respectivului act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, cu respectarea

principiului securității raporturilor juridice. Astfel, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de respectivul act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile codului civil. Ori, în cauză s-a

reținut aplicabilitatea Legii nr. 18/1991 față de modul în care a fost preluat

bunul și faptul că reclamanta nu a apelat la procedura legii speciale, ci a ales

calea acțiunii în revendicare reglementată de dispozițiile codului civil.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a terenurilor nu încalcă dreptul de acces la

justiție, recunoscut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de

acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el

se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune

o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o

anumită marjă de apreciere, cu condiția ca limitările implementate să nu

restrângă accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea

măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. În plus, o astfel

de limitare nu este conformă cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim

și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul urmărit. Scopul Convenției este să protejeze nu drepturi

teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. Remarca este valabilă în

special pentru dreptul de acces la instanțe, avându-se în vedere locul eminent

pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică

(Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98,

§§ 43 - 45, CEDO 2001-VIII).

Recurenta nu a arătat

și demonstrat în ce măsură limitarea dreptului său de a apela la acțiunea în

revendicare de drept comun aduce atingere esenței dreptului însuși, are un

caracter nelegitim și urmărește un scop injust. Fiind statuat asupra faptului

că bunul în litigiu nu este exceptat de la procedura de restituire pe temeiul

Legii nr. 18/1991 și neinvocându-se și nedovedindu-se motive independente de

voința reclamantei care să o fi împiedicat să apeleze la procedura legii

speciale, nu se poate reține că recunoașterea inadmisibilității dreptului de a

apela la acțiunea de drept comun are un caracter nelegitim și urmărește un scop

injust, aducând atingere dreptului însuși. Simpla afirmație că se aduc

prejudicii grave dreptului său de proprietate nu demonstrează prin ea însăși

atingerea esenței dreptului, caracterul nelegitim și scopul injust.

Este nefondat și

motivul de recurs întemeiat pe interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1

din Protocolul 1. Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, CEDO a

reținut, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României că un reclamant nu

poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în

care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în

sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât

"bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în

baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate

(Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr.

39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII). În schimb, atunci când un stat contractant,

după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un

regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr.

44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) Existența unui "bun actual" în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. Reclamantei din speța de față nu i s-a recunoscut dreptul

în cadrul unei proceduri speciale pentru că nu a uzat de aceasta și deci nu are

un bun.

Reclamanta invocă

statuarea din cauza Maria Atanasiu susținând că îndeplinește condițiile pentru

repunerea în dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5 ha teren, în virtutea

art. 1 din Protocolul 1. Într-adevăr, atunci când statul adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un

regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire, dar, cu condiția ca persoana să

îndeplinească condițiile de restituire. Ori, reclamanta nu a formulat cerere de

restituire pe legea specială și nu există certitudinea că îndeplinește

condițiile de restituire, câtă vreme nu au fost verificate. Însăși instanța de

la Strassburg a statuat că transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat

de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în

care reclamanta nu poate invoca în mod eficient garanțiile oferite de art. 1

din Protocolul 1.

Solicitarea

recurentei de aplicate a tezei subsidiare din Decizia nr. 33/2008 a ICCJ nu

poate fi primită. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea

acestei teze întrucât nu sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și

Convenția Europeană pentru apărea Drepturilor Omului, pentru a se da prioritate

convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Bunul cu privire la care reclamanta pretinde dreptul de proprietate a fost

preluat de stat iar restituirea lui intră în domeniul de reglementare al Legii

nr. 18/1991, de ale cărei prevederi reclamanta nu a uzat din motive imputabile.

În aceste condiții nu mai are relevanță condiția măsurii în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice. Ori, tocmai legea specială, cu termenele și sancțiunile sale a

urmărit asigurarea securității raporturilor juridice.

Față de

considerentele expuse, Curtea apreciază recursul nefondat, soluția recurată

fiind legală, întemeiată pe o aplicare corectă a dispozițiilor legale naționale

și a convențiilor la care România este parte, în acord și cu recursul în

interesul legii precum și cu jurisprudența instanței de la Strassburg.

În ce privește

cererea intimatei Comuna Săcălaz de acordare a cheltuielilor de judecată,

Curtea apreciază că acestea sunt nedovedite. S-au solicitat cheltuieli din

factura din 30 iunie 2014. Conform acesteia, se facturează cheltuieli de

deplasare pentru dosarul de față aflat pe rolul ICCJ în cuantum de 2.200 RON.

Nu s-a atașat însă nici o dovadă privind transportul și eventual cazarea

apărătorului. În aceste condiții, simpla facturare și achitare a sumei

facturate nu constituie o dovadă a cheltuielilor de deplasare și a cuantumului

acestor cheltuieli. Ca urmare cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

reprezentând cheltuieli de deplasare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.L.V. împotriva Deciziei civile nr.

10 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge, ca

nedovedită, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs,

formulată de intimata pârâtă Comuna Săcălaz prin Primar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iulie 2014.

Procesat de GGC - LM