ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul N.I.T. a chemat în judecată pe pârâții Statul român, prin M.F.P., M.A.D.R., RN P.R.SA, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință imobilul teren cu vegetație forestieră în suprafața de 63.757 ha pe vechiul amplasament, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 20 noiembrie 2012, SC E.I. SRL, a solicitat obligarea pârâtelor să-i lase în liniștită posesie și folosință 50% din imobilul teren eu vegetație forestieră în suprafața totală de 63.757 ha pe vechiul amplasament, urmând a preciza suprafața exactă revendicată după efectuarea raportului de expertiză judiciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, titulara acesteia a arătat că a dobândit 50% din totalul drepturilor litigioase cu privire la imobilele terenuri-păduri, golurilor, poienilor, pășunilor împădurite, cât și a mijloacelor fixe, în suprafață de aproximativ 62.000 ha. (suprafața exactă va fi stabilită prin hotărârea judecătorească ce urmează să se pronunțe), situate pe raza com. Nehoiu (compusă din fosta comuna Nehoiaș, Păltineni, Mlajet), Gura Teghii, Siriu, Cislău, Goidești, Basca Chiojd, județul Buzău, drepturi litigioase izvorâte din notificarea petentului N.I.T. în baza dispozițiilor Legii nr. 247/2005,, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat la B.N.P., "E.A.F.", din data de 31 iulie 2007 și a actului adițional autentificat din data de 10 august 2007, încheiat între petent, în calitate de cedent și SC E.I.

SRL, în calitate de cesionar. La fila 2 din contractul de cesiune de drepturi litigioase se menționează că SC E.I. SRL are dreptul de a promova în interes propriu noi acțiuni în instanță sau către autorități ale administrației centrale și locale, substituindu-se în raport de cota sa în toate drepturile și obligațiile cedentului în procedura de revendicare a imobilelor. Prin Încheierea nr. 2601 din 27 iunie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Pe rolul Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 8 iulie 2013 și s-a dispus atașarea Dosarului nr. 2320/277/2006 al Judecătoriei Pătârlaaele.

În ședința publică din data de 21 noiembrie 2013 au fost puse în discuția părților puterea de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 349 din 6 mai 2011, cu privire la întreaga suprafață revendicată de reclamant și de intervenientă, de 63.757 ha, excepția inadmisibiiîtații acțiunii în revendicare promovate de reclamant și de intervenientă, fiind vizate atât cererea principală, cât și cererea de intervenție, și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.M.S.C., excepții ridicate de pârâți. Prin sentința civilă nr. 1558 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Vâlcea a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți: Statul român, prin M.F.P. și RN P.R SA și a admis excepția madmisibilitățiî, ridicată de pârâți, respingând cererea principală formulată de reclamant și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta în interes propriu SC E.I.

SRL, ca inadmisibile. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, examinând cu prioritatea impusă de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile invocate de pârâți, următoarele. Puterea de lucru judecat a fost raportată la Decizia civilă nr. 349 din 6 mai 2011, prin care Tribunalul Sălaj, în Dosarul nr. 8882/84/201.0, a admis recursul declarat de intimatele Comisia județeană de fond funciar Buzău și Comisia locală de fond funciar Nehoiu împotriva sentinței civile nr. 1408 din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în Dosarul nr. 2120/277/2006, pe care a modificat-o în parte și rejudecând cauza: a admis excepția de inadmisibîlitate a cererii petentului N.I.T.

și a intervenientei în interes propriu SC E.I. SRL București privind obligarea intimatelor Comisiile locale de fond funciar Gura Teghii, Cislău, Chiojdu, Viperești, Colți, Panătău și Brăiești să reconstituie în favoarea acestora dreptul de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră situate în limita perimetrului lor administrativ; a respins, ca nefondată, plângerea petentuiui și a intervenientei în interes propriu împotriva Hotărârii Comisiei județene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18 septembrie 2006; a respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenientele în interes propriu Obștea Moșnenilor Buzoieni „De pe Buzău", Obștea Moșnenilor Buzoieni Nehoiu, Asociația Obștea Moșnenilor Buzoieni Siriu, Asociația Obștea Moșnenilor Valea Nehoiului, P.M., N.E.

și. N.T.Ș.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de RN P. SA - D.S. Buzău în favoarea Comisiei județene de fond funciar Buzău; a respins, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie a intervenientei Obștea Moșnenilor Râmbei Cătineni, formulată în favoarea Comisiei județene de fond funciar Buzău și a Comisiei locale de fond funciar Siriu; a constatat nul recursul declarat de către intimata Comisia locală de fond funciar Cătina. Totodată, a menținut dispozițiile sentinței atacate cu privire la: respingerea, ca neîntemeiate, a excepțiilor privind lipsa calității procesuale active a petentuiui și a intervenientei în interes propriu SC E.I.V. SRL, București, iipsa calității procesuale pasive a intimatelor Comisiile locale de fond funciar, prematuritatea plângerii și a cererii de intervenție în interes propriu (a intervenientei în interes propriu) SC E.I.

SRL, București, tardivitatea plângerii și autoritatea de lucru judecat; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate al petentului și intervenientei în interes propriu SC E.I. SRL București pe vechiul amplasament, asupra terenurilor cu vegetație forestieră în suprafață de 700 ha., situate în com. Bozioru, județul Buzău, 733 ha, situate în com. Cozieni, județul Buzău, 2146 ha. situate în comuna Pătâriagele, județul Buzău și 745 ha, situate în com. Pârscov, județul Buzău; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, de punere în posesie și de întocmire a actelor necesare pentru eliberarea titlului de proprietate, de către intimata Comisia locală de fond funciar Cănești.

În termenii art. 1201 C. civ., pentru a exista putere de lucru judecat este necesar ca obiectul să fie aceiași, cererea să fie fondată pe aceeași cauză și să fie formulată între aceleași părți, fund reglementată ca excepție procesuală de art. 166 C. proc. civ. Examinând elementele care conturează conținutul principiului invocat, tribunalul a constatat că cele două litigii (cel de față și cel soluționat irevocabil prin decizia mai sus citată), deși au ca părți comune pe reclamant, pe intervenienta principală SC E.I. SRL București (căreia petentui, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007, i-a cesionat, în proporție de 50%, toate drepturile litigioase cu privire Ia terenul în discuție) și pe pârâta RN P. SA, vizează un alt obiect și se întemeiază pe o altă cauză.

Astfel, în litigiul anterior, reclamantul și intervenienta în interes propriu, întemeindu-se pe legile fondului funciar, au contestat Hotărârea Comisiei județene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18,09.2006, urmărind, totodată, reconstituirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de 63.757 ha - teren cu vegetație forestieră. În speța de față, uzitând, de această dată, de dispozițiile dreptului comun (art. 563 și urm. din N.C.C.), precum și de prevederile art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol al Convenției, revendică de la pârâți aceeași suprafață de teren, de 63.757 ha. În consecință, puterea de lucru judecat nu a fost reținută în speță în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, lipsește tripla identitate de elemente, impunându-se respingerea excepției analizate, în baza art. 166 C. proc.

civ., raportat la art. 1201 C. civ. Însă, astfel cum se observă din întâmpinările și concluziile scrise formulate, pârâții au înțeles să se prevaleze și de efectul pozitiv al lucrului judecat, susținând că dezlegarea daîă prin amintita decizie problemei de drept privind existența și întinderea dreptului de proprietate se impune în prezenta cauză tară posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Într-adevăr, principiul puterii de lucru judecat urmărește nu numai împiedicarea reluării unui proces soluționat, dar și evitarea unor posibile contradicții între două hotărâri judecătorești, permițând părții care a câștigat procesul să se prevaleze de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-un nou proces, fără ca această instanță să poată repune în discuție existența dreptului respectiv, căci s-ar aduce atingere atât dispozițiilor legale enunțate, cât și principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al proeminenței dreptului Astfel cum a statuat instanța supremă în mai multe decizii de speță (a se vedea, în acest sens, Decizia civilă nr. 270 din 20 ianuarie 2012, Decizia civilă nr. 3028 din 4 mai 2012, Decizia civilă nr. 995 din 4 februarie 2009, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție), această reglementare a puterii lucrului judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine socială și stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Față de împrejurarea că potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți această prezumție are caracter absolut, nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatorește anterior. Principiul puterii de lucru judecat interzice, așadar, readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabii prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii, Aplicând aceste considerente de ordin teoretic în speța de față, s-a constatat că susținerile pârâților în sensul că dezlegările date prin Decizia civilă nr. 349/2011 se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat sunt justificate.

Astfel, decizia menționată prezintă interes sub două aspecte: a statuat că terenul în discuție întră sub incidența legilor speciale de reparație, respectiv a legilor fondului funciar și că reclamantul nu a făcut dovada că la momentul naționalizării autorii săi au avut un drept de proprietate asupra terenurilor solicitate, cu alte cuvinte, că ar fi îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora. Or, aceste considerente, care explică dispozitivul deciziei civile anterior pronunțate și se reflectă în acesta, fiind indisolubil legate de el, intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuție. Chestiunile dezlegate prin amintita decizie au relevanță și în soluționarea excepției inadmisibilitații, invocată de pârâți.

Au susținut aceștia că, atâta timp cât, în materia fondului funciar, condițiile de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care au impus o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, de ale căror dispoziții patentul a și uzat anterior, acestea se apiică prioritar, astfel încât o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă. A fost amintită, în susținerea excepției invocate, decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Deși decizia menționată a vizat o altă lege specială în materia restituirii proprietăților, respectiv Legea nr. 10/2001, considerentele acesteia se impun și în prezenta cauză.

Potrivit acestora, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura specială nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via" și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

În speță, instanța a constatat că reclamantul a utilizat procedura specială reglementată de legile fondului funciar, cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor 63.757 ha teren cu vegetație forestieră fiind respinsă prin Hotărârea nr. 354 din 18 septembrie 2006 a Comisiei județene de fond funciar Buzău, reținându-se că actele depuse pentru suprafața de teren solicitată nu sunt certe, concludente și verosimile conform art. 9 și art. 11 din Legea nr. 18/1991 și art6 din Legea nr. 1/2000 și nu se face dovada deposedării sau a preluării terenurilor de către stat sub orice formă. Plângerea formulată de reclamant și de intervenientă a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 349/2011 a Tribunalului Sălaj, care a apreciat ca hotărârea comisiei județene este legală și temeinică.

Or, atâta timp terenul în litigiu intră sub incidența legilor fondului funciar (putând fi restituit numai în condițiile și după procedura reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005), acte normative cu caracter special, care, dat fiind principiul „specialia generalibus derogam", se aplică prioritar, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art 563 și urm. din N.C.C., respectiv art. 480 și urm. C. civ. de la 1864) este inadmisibilă. A admite contrariul ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor legilor speciale cu caracter reparator și ar contraveni scopului pentru care au fost adoptate. Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care modifică și completează legile fondului funciar, cu privire la un imobil ce intră sub incidența acestora, nu se aduce atingere nici art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Astfel, faptul că legile fondului funciar prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile pe care o reglementează nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, întrucât împotriva măsurilor și hotărârilor luate de comisiile de fond funciar, legea prevede calea plângerii la instanță (art. 53 și urm. din Legea nr. 18/1991), căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Existența legislației funciare, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării acestuia, nu încalcă garanțiile convenționale, câtă vreme calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul și intervenienîa aveau posibilitatea de a face dovada îndreptățirii la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului solicitat, în cadrul procedurii pe care au urmat-o anterior. În consecință, accesul acestora la justiție și dreptul la un proces echitabil au fost pe deplin asigurate. În plus, probele de care se prevalează reclamantul și intervenienta și în prezenta cauză în susținerea dreptului de proprietate au fost examinate anterior, atât de comisiile de fond funciar (reflectându-se în Hotărârea nr. 354/2006 a Comisiei Județene Buzău), cât, mai ales, de instanța de judecată care a pronunțat Decizia civilă nr. 349/2011, astfel încât repunerea lor în discuție nu ar mai fi posibilă, pentru argumentele prezentate mai sus.

Această concluzie nu nesocotește nici art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează protecția unui „bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Astfel cum a apreciat instanța de contencios european, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici „un bun actual" și nici „o speranță legitimă." În cauza „Măria Atanasiu și alții împotriva României", C.E.D.O. a constatat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii eie au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „speranța legitimă", aceasta reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obține un bun. Astfel, dacă, potrivit legii interne o persoană are dreptul de a obține un bun, iar acest drept este incontestabil, se va considera că persoana in cauză are o speranță legitimă aflată sub protecția conferită de Convenție. A apreciat instanța europeană, în aceeași cauză - „Măria Atanasiu și alții contra României" că interesul patrimonial nu poate fi privit ca „valoare patrimoniala" susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

A mai constatat C.E.D.O. că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 șt nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care conduce fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, astfel încât transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamantului și intervenientei în mod definitiv un drept de a li se retroceda terenul în litigiu, astfel încât aceștia nu se pot prevala nici de un „bun actual", nici de o „speranță legitimă" în înțelesul art. 1 din Protocol.

Date fiind aspectele prezentate, instanța a apreciat că reclamantul și intervenienta nu pot invoca în mod eficient dispozițiile legale arătate în cuprinsul cererilor lor, astfel încât excepția inadmisibilității, fiind întemeiată, a fost admisă, cu consecința respingerii pretențiilor formulate. Găsind întemeiată excepția inadmisibilității, instanța nu a mai examinat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.M.S.C. Împotriva sentinței civile nr. 1558 din 5 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, au formulat apel reclamantul N.I.T. și intervenienta SC E.I. SRL București, criticând-o pentru nelegal itate. Prin Decizia nr. 323 din 21 mai 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile, reținând următoarele: Obiectul litigiului este o acțiune în revendicare privind un teren cu vegetație forestieră în suprafață de 63.757 hectare.

Anterior promovării prezentei acțiuni, reclamantul și intervenienta au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, în cadrul căreia cererea acestora prin care solicitau retrocedarea în natură a aceluiași teren, a fost respinsă de către Comisia județeană de fond funciar Buzău, iar ulterior a fost respinsă plângerea reclamantului și intervenientei irevocabil prin Decizia civilă nr. 349/2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj.

S-a constatat așadar că legea în discuție prevede o anumită procedură pentru a putea obține restituirea terenurilor, ce are caracter special în raport de dispozițiile de drept comun, Prin raportare la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 18/1991, pe care de altfel reclamantul o și invocă în acțiunea formulată, astfel încât în mod corect instanța de fond a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât dispozițiile actului normativ menționat instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie care este supusă controlului instanțelor de judecată pe calea plângerii, conform dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, și ulterior ale Legii nr. 1/2000 sau Legii nr. 247/2005.

Prin admiterea excepției de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, astfel cum susțin apelanții, întrucât așa cum s-a arătat, în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, hotărârea comisiei județene prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurilor dispuse de comisia locală poate fi supusă controlului instanței de judecată. Prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor (naționalizate) preluate de stat, s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile.

Potrivit Deciziei nr. 33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului special la generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare a Legii nr. 18/1991 face din acest act normativ o lege speciala față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

În consecința, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile unei legi speciale, cum este Legea nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 18/1991, nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere regula "electa una vid" și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. - cauza Brumărescu contra României din 1997. Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.

Împrejurarea că Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că împotriva hotărârii emise în procedura administrativă, legea prevede calea plângerii în instanță (art. 53), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină, în concordanță cu Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. În consecință, așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana care se consideră îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile adoptate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 s-a stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Însă, atât Convenția, cât și C.E.D.O., lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care Ie găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții, Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea are loc în condițiile impuse de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 247/2005. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Așadar, reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

În fine, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept cornut nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum susțin apelanții, norma convențională garantând protecție unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei ingerințe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. C.E.D.O. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, așa încât apelanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În ceea ce privește aplicabilitatea legislației internaționale invocată de apelanți, Curtea de Apel a constatat că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, care constituie norma internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectiva și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, reclamantul și intervenienta au urmat și epuizat calea oferită de legea, specială internă pentru valorificarea dreptului dedus judecății, prin contestarea hotărârilor emise în procedura de soluționare a restituirii în natură a terenurilor.

Se poate constata, prin urmare că această cale interna specială a fost una efectivă și concretă, în cazul reclamantului și mtervenientei, ceea ce înseamnă ca nu se mai poate trece, în mod practic la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale. Nu este întemeiată nici ultima critică formulată de intervenientă, în apelul formulat separat de către aceasta în ceea ce privește rezolvarea de către tribunal a prezumției autorității de lucru judecat. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de proba de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii lucrului judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va ft opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată ca sub aspectul aprecierilor făcute de tribunal asupra puterii lucrului judecat, față de Decizia civilă nr. 349/2011, acestea sunt corecte, iar critica este neîntemeiată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul N.I.T.

și intervenienta SC E.I. SRL. Reclamantul N.I.T. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a hotărârilor atacate, cu consecința respingerii, ca neîntemeiată, a excepției inadmisibilității invocată de inîimații-pârâți RN P.R. SA și M.F.P. În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanța apelului a preluat în tot hotărârea instanței de fond, nu a dat eficienta dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind arătate motivele de fapt și de drept care au condus la formarea convingerii judecătorului.

Hotărârea recurată nu are o motivare pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, înfățișează faptele și împrejurările cauzei într-o manieră care nu corespunde imperativelor logicii, Instanța de fond, a expus în mod sumar o anumită stare de fapt, desprinsă exclusiv din Decizia nr. 349/2011 a Tribunalului Sălaj, ceea ce înseamnă că nu a cercetat pe fond acțiunea introductivă cu care a fost învestită, cu toate capetele de cerere formulate și precizate ulterior, începând cu cenzurarea valabilității titlului statului și terminând cu preferabilitatea vreunui titlu de proprietate, urmare a comparării titlului reclamantului, cu cel al pârâților. Aceasta critică formulată de apelanți nu a fost analizată de instanța apelului, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cu privire la acest motiv invocat.

În subsidiar, chiar dacă Decizia invocata a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 este obligatorie pentru instanțe de la data pronunțării, problemele tranșate exclusiv prin dispozitiv nu sunt suficient de clare tară motivarea de rigoare a soluției pronunțate. Pe cale de consecință, față de considerentele expuse, reclamantul a solicitat admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond la Tribunalul Vâlcea. În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanța apelului a tăcut o greșită interpretarea a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care modifică și completează legile fondului funciar.

Recurentul, reclamant și intervenienta nu și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, cum în mod eronat a reținut instanța apelului, ci au formulat în față instanței de fond Tribunalul Buzău, cerere precizatoare prin care au arătat referitor la temeiul de drept, că înțeleg să invoce dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța apelului a reținut în mod eronat că reclamantul și intervenienta au mai formulat anterior în baza Legii nr. 18/1991, cerere împotriva dispozițiilor Comisiei județene Buzău, respinsă, ca neîntemeiată, de către Tribunalul Sălaj, care prin Decizia nr. 349/2011 s~a pronunțat strict doar cu privire la răspunsul Comisiei locale Nehoiu, care a fost menținut de Comisia județeană Buzău, prin Hotărârea nr. 354/2006 - cu referire doar la suprafața aflată pe teritoriul administrativ ai localității Nehoiu.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Reclamantul și intervenienta, cât și pârâții au „un bun" în sensul art. l din Primul Protocol Adițional la Convenție, titlul reclamantului fiind preferabil, întrucât nu a fost contestat sub aspectul valabilității, fiind apt să transfere în favoarea reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilului, care este anterior titlului pârâților, iar dreptul de proprietate ai reclamantului a fost înscris în cartea funciară, fiind astfel opozabil terților, în timp ce pârâții sunt detentori precari - Statul român; titlul pârâților este ulterior titlului reclamantului (contract de vânzare-cumpărare 1912). Doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de drept comun împotriva statului după intrarea în vigoare a legilor speciale. Acțiunea în revendicare chiar intentată după expirarea termenelor legale de restituire prevăzute de Legea nr. 18/1991 modificată, nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 563 și următoarele C. civ.

nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispozițiile acestei legi sau ale alteia; a socoti legală soiuția de inadmisibiiitate a acțiunii în revendicare înseamnă a goli într-adevăr de conținut cea mai energică acțiune reală imobiliară care permite pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate și compararea titlurilor de proprietate și implicit, stabilirea titlului preferabil, operațiune care nu este dată decât în competența instanțelor judecătorești și care ține de esența revendicării. Normele speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietății asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului și cu privire la care datorită caracterului preluării se presupune că dreptul de proprietate nu s-a pierdut niciodată.

Protocolul Adițional la Convenție reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate. Limitarea în timp a cererii de restituire a imobilului prevăzută prin Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 247/2005, este în contradicție cu principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, prevăzut de Convenție, precum și de art. 44 din Constituția României.

Limitarea în timp prin normele interne speciale a dreptului redobândirii proprietății este în contradicție cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului privind proprietatea, motiv pentru care conflictul de norme se va rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internațional, având în vedere și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008. Dreptul de acces la un proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, constituită potrivit legii este garantat oricărei persoane prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, amendată de Protocolul nr. 2, cât și de art. 21 din Constituția României.

Preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, în raport de dispozițiile din Legea nr. 213/1998, RN P. SA - fiind administratorul, această instituție deținând toate datele referitoare la teren, dreptul de proprietate al deținătorului inițial se consideră că nu a fost întrerupt, reclamantului fundu-i deschisă calea procedurii de drept comun în vederea apărării dreptului de proprietate privată. Prin excepția madmisibiiității acțiunii invocată de pârâte se pune problema concursului dintre legea specială - Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și legea generală în materia revendicării imobiliare - art. 563 C. civ. Prin urmare, câtă vreme reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legile fondului funciar și nu a obținut reconstituirea dreptului de proprietate în baza acestor legi, acesta are deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ.

- art. 563, astfel că se impune respingerea excepției madmisibiiității, ca neîntemeiată. Natura juridică a acțiunii în restituire bazată pe Legea nr. 18/1991 este diferită de cea a acțiunii în revendicare, chiar dacă obiectul este același. Instanța apelului a reținut că nu este întemeiată nici critica formulată de intervenientă, însă instanța fondului nu a pus niciodată în discuție incidența în cauză a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 cu referire ia art. 1202 alin. (2) C. civ. -prezumția lucrului judecat, ci numai excepția autorității de lucru judecat, excepție invocată de RN P.R. SA. Recurentul-reclamant a invocat înscrisurile depuse pentru dovedirea dreptului de proprietate pretins și a calității sale procesuale pasive, solicitând trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Vâlcea.

Intervenientă

SC E.I. SRL

a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei atacate m sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție principală; în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intervenientă a arătat că decizia recurată nu cuprinde sub nicio formă motivele de fapt și de drept ce au condus la convingerea instanței, decizia Curții de Apel Ploiești fundamentându-se pe admiterea excepției inadmisibilității. Mai mult, referirea la probeie administrate lipsește cu desăvârșire, pretinsa motivare oferită neîndeplinind cerințele legale impuse de dispozițiile art. 261 C. proc.

civ. relative la obligația motivării. Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii, este evident că instanța de control judiciar nu a cercetat fondul cauzei, refuzând compararea titlurilor de proprietate opuse în cauză, așa cum ar fi fost necesar. Astfel, accesul la justiție al reclamantului și al intervenientului a fost evident restricționat, cu consecința privării acestora de posibilitatea de a obține protejarea, pe cale judiciară, a dreptului lor de proprietate. Din perspectiva protecției juridice a drepturilor fundamentale ale omului, nejustificarea soluției instanței echivalează cu o motivare insuficientă în concepția art6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului exprimată în hotărârea pronunțată în cauza Albina contra României și în hotărârea pronunțată în cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României.

În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienta a susținut că instanța de fond a respins în mod eronat, ca inadmisibiiă, acțiunea în revendicare și, implicit, cererea de intervenție formulată în cauză. Prin înlăturarea posibilității reclamantului și intervenientului de a recurge la procedura în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, instanța a restrâns dreptul acestora de a beneficia de garanțiile accesului neîngrădit la instanță în vederea soluționării, într-un termen rezonabil, a pricinii deduse judecății.

Totodată, mtervenienta a arătat că, deși instanța de apel a invocat aplicabilitatea în prezenta cauză a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 în detrimentul acțiunii întemeiate pe dreptul comun, accesul la procedura administrativă prevăzută de legea speciala, urmată de procedura contencioasă ce cade sub incidența aceleiași legi speciale contravine imperativului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum impun dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, demersul judiciar prevăzut de legea specială nu asigură o reparare reală și efectivă a încălcării dreptului de proprietate al intervenientei nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la piața unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Finalitatea urmărită de legiuitor prin legea specială obstrucționează. în mod evident dreptul intervenientei de a obține recunoașterea judiciară a dreptului său de proprietate. De alttel, susținerile instanței de apel contravin în mod evident poziției neechivoce adoptate de C.E.D.O. în soluționarea unor litigii similare cu care a fost învestită. Potrivit hotărârii instanței de contencios european din 13 ianuarie 2009 pronunțată în cauza Faimblat împotriva României, publicată în M. Of. Partea I nr. 141 din 06 martie 2009 „simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 1 : se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate „dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.

În concluzie, C.E.D.O. a arătat că „ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că instanțele judecătorești le-au opus acestora existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Ie-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la inițierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanților, iar aceștia nu au nieio garanție să o obțină deocamdată'". În căzui unor neconcordanțe între legile interne, pe de o parte și pactele și tratatele cu privire la drepturile fundamentale ale omului, pe de altă parte, au prioritate reglementările internaționale.

Această normă a fost statuată la nivei constituțional - art. 20 din Constituția României și este redată și în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii care a avut ca obiect raportul între incidența dispozițiilor de drept comun aplicabile acțiunii în revendicare și dispozițiile speciale reglementate de Legea nr, 10/2001. Soluția instanței de apel, de a considera drept incidență excepția inadmisibilității acțiunii, fără a antama fondul pricinii deduse judecății, contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. I ntervenienta a arătat și faptul că instanța de apei a reținut în mod nelegal incidența prezumției puterii de lucru judecat în prezenta cauză, de vreme ce nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 166 C. proc.

civ. raportat la dispozițiile art 1201 C. civ., față de lipsa identității celor trei elemente menite sa atragă incidența puterii de lucru judecat. Deși se impune evitarea pronunțării unor hotărâri judecătorești contradictorii, o pretinsă legătură între cele două pricini nu constituie un argument juridic suficient de puternic încât să conducă la reținerea de către instanța de apei a puterii de lucru judecat. Totodată, instanța de apel ignoră că dezlegarea dată împrejurărilor de fapt și de drept din cele două litigii au avut la bază un probatoriu complex. Or, pentru a aprecia asupra considerentelor comune s-ar fi impus să existe o identitate inclusiv sub aspectul probatoriilor administrate, însă, în prezentul litigiu, nici instanța de apel și nici instanța de fond nu au realizat o apreciere a probelor încuviințate, refuzând să dea relevanță dreptului de proprietate al intervenientei.

Recursurile vor fi supuse unei analize comune, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția adoptată. Nemotivarea hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente pe aspectele contestate, nu se poate ști dacă soluția adoptată este efectul, rezultatul cercetării criticilor invocate, ceea ce nu este cazul în cauza de față.

În contextul analizei făcute în considerentele deciziei, curtea de apel a reținut considerentele de fapt și de drept pentru care au fost respinse apelurile și a răspuns tuturor criticilor formulate de apelanți privind modul de soluționare a pricinii de către instanța de fond.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut considerentele pentru care: se aplica principiul puterii de lucru judecat In ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești pronunțate într-un litigiu anterior prin care reclamanții au solicitat restituirea aceluiași imobil; se aplică cu prioritate legile speciale de reparație și nu se poate realiza o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, din această perspectivă cererea reclamanților fiind inadmisibilă; dat fiind situația de fapt și particularitățile cauzei, a fost asigurat accesul la justiție al reclamanților, cu respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, în speță, decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptata și în temeiul căreia instanța și-a format convingerea. În ceea ce privește criticile formulate de recurenți în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constata că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost promovată de reclamant după adoptarea legilor speciale de reparație în materia fondului funciar. Prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.

Aceste acte normative cuprind și reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, termene prelungite succesiv prin acte normative, ultimul fiind Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Este real că, în conținutul actelor normative enunțate, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamant.

Dar in aplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogării" ("legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 sunt legi speciale de reparație, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de referință în care se încadrează și imobilul revendicat de reclamant și de intervenientă. În limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparație constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Legile fondului funciar suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării (dispozițiile art. 563 și urm. C. civ., invocate de recurenți), dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca legi noi, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la justiție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de legile fondului funciar, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Conv