ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

29 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Buzău,

reclamantul N.I.T. a chemat în judecată pe pârâții Statul

român, prin M.F.P., M.A.D.R., RN P.R.SA, solicitând obligarea acestora să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință imobilul teren cu

vegetație forestieră în suprafața de 63.757 ha pe vechiul amplasament, cu

cheltuieli de judecată.

Prin

cererea de intervenție în interes propriu formulată la data de 20 noiembrie

2012, SC E.I. SRL, a solicitat obligarea pârâtelor să-i lase în liniștită

posesie și folosință 50% din imobilul teren eu vegetație forestieră în

suprafața totală de 63.757 ha pe vechiul amplasament, urmând a preciza

suprafața exactă revendicată după efectuarea raportului de expertiză judiciară,

cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, titulara acesteia a arătat că a dobândit 50% din totalul

drepturilor litigioase cu privire la imobilele terenuri-păduri, golurilor,

poienilor, pășunilor împădurite, cât și a mijloacelor fixe, în suprafață de

aproximativ 62.000 ha. (suprafața exactă va fi stabilită prin hotărârea

judecătorească ce urmează să se pronunțe), situate pe raza com. Nehoiu (compusă

din fosta comuna Nehoiaș, Păltineni, Mlajet), Gura Teghii, Siriu, Cislău,

Goidești, Basca Chiojd, județul Buzău, drepturi litigioase izvorâte din

notificarea petentului N.I.T. în baza dispozițiilor Legii nr. 247/2005,, prin

contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat la B.N.P.,

"E.A.F.", din data de 31 iulie 2007 și a actului adițional autentificat

din data de 10 august 2007, încheiat între petent, în calitate de cedent și SC

E.I. SRL, în calitate de cesionar.

La fila 2 din

contractul de cesiune de drepturi litigioase se menționează că SC E.I. SRL are

dreptul de a promova în interes propriu noi acțiuni în instanță sau către

autorități ale administrației centrale și locale, substituindu-se în raport de

cota sa în toate drepturile și obligațiile cedentului în procedura de

revendicare a imobilelor.

Prin Încheierea

nr. 2601 din 27 iunie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a dispus strămutarea cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pe rolul

Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 8 iulie 2013 și s-a dispus

atașarea Dosarului nr. 2320/277/2006 al Judecătoriei Pătârlaaele.

În ședința

publică din data de 21 noiembrie 2013 au fost puse în discuția părților puterea

de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 349 din 6 mai 2011, cu privire

la întreaga suprafață revendicată de reclamant și de intervenientă, de 63.757

ha, excepția inadmisibiiîtații acțiunii în revendicare promovate de reclamant

și de intervenientă, fiind vizate atât cererea principală, cât și cererea de

intervenție, și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

M.M.S.C., excepții ridicate de pârâți.

Prin sentința

civilă nr. 1558 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Vâlcea

a respins excepția autorității de

lucru judecat invocată de pârâți: Statul român, prin M.F.P. și RN P.R SA și a

admis excepția madmisibilitățiî, ridicată de pârâți, respingând cererea

principală formulată de reclamant și cererea de intervenție principală

formulată de intervenienta în interes propriu SC E.I. SRL, ca inadmisibile.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut, examinând cu prioritatea

impusă de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile invocate de

pârâți, următoarele.

Puterea de

lucru judecat a fost raportată la Decizia civilă nr. 349 din 6 mai 2011, prin

care Tribunalul Sălaj, în Dosarul nr. 8882/84/201.0, a admis recursul declarat

de intimatele Comisia județeană de fond funciar Buzău și Comisia locală de fond

funciar Nehoiu împotriva sentinței civile nr. 1408 din 19 noiembrie 2009,

pronunțată de Judecătoria Pătârlagele în Dosarul nr. 2120/277/2006, pe care a

modificat-o în parte și rejudecând cauza: a admis excepția de inadmisibîlitate

a cererii petentului N.I.T. și a intervenientei în interes propriu SC E.I. SRL

București privind obligarea intimatelor Comisiile locale de fond funciar Gura

Teghii, Cislău, Chiojdu, Viperești, Colți, Panătău și Brăiești să reconstituie

în favoarea acestora dreptul de proprietate asupra terenurilor cu vegetație

forestieră situate în limita perimetrului lor administrativ; a respins, ca

nefondată, plângerea petentuiui și a intervenientei în interes propriu

împotriva Hotărârii Comisiei județene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18

septembrie 2006; a respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenientele

în interes propriu Obștea Moșnenilor Buzoieni „De pe Buzău", Obștea

Moșnenilor Buzoieni Nehoiu, Asociația Obștea Moșnenilor Buzoieni Siriu,

Asociația Obștea Moșnenilor Valea Nehoiului, P.M., N.E. și. N.T.Ș.; a admis

cererea de intervenție accesorie formulată de RN P. SA - D.S. Buzău în favoarea

Comisiei județene de fond funciar Buzău; a respins, ca nefondată, cererea de

intervenție accesorie a intervenientei Obștea Moșnenilor Râmbei Cătineni,

formulată în favoarea Comisiei județene de fond funciar Buzău și a Comisiei

locale de fond funciar Siriu; a constatat nul recursul declarat de către

intimata Comisia locală de fond funciar Cătina. Totodată, a menținut

dispozițiile sentinței atacate cu privire la: respingerea, ca neîntemeiate, a

excepțiilor privind lipsa calității procesuale active a petentuiui și a intervenientei

în interes propriu SC E.I.V. SRL, București, iipsa calității procesuale pasive

a intimatelor Comisiile locale de fond funciar, prematuritatea plângerii și a

cererii de intervenție în interes propriu (a intervenientei în interes propriu)

SC E.I. SRL, București, tardivitatea plângerii și autoritatea de lucru judecat;

respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de reconstituire a dreptului de

proprietate al petentului și intervenientei în interes propriu SC E.I. SRL

București pe vechiul amplasament, asupra terenurilor cu vegetație forestieră în

suprafață de 700 ha., situate în com. Bozioru, județul Buzău, 733 ha, situate

în com. Cozieni, județul Buzău, 2146 ha. situate în comuna Pătâriagele, județul

Buzău și 745 ha, situate în com. Pârscov, județul Buzău; respingerea, ca

neîntemeiată, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, de punere

în posesie și de întocmire a actelor necesare pentru eliberarea titlului de

proprietate, de către intimata Comisia locală de fond funciar Cănești.

În termenii

art. 1201 C. civ., pentru a exista putere de lucru judecat este necesar ca

obiectul să fie aceiași, cererea să fie fondată pe aceeași cauză și să fie

formulată între aceleași părți, fund reglementată ca excepție procesuală de

art. 166 C. proc. civ.

Examinând

elementele care conturează conținutul principiului invocat, tribunalul a

constatat că cele două litigii (cel de față și cel soluționat irevocabil prin

decizia mai sus citată), deși au ca părți comune pe reclamant, pe intervenienta

principală SC E.I. SRL București (căreia petentui, prin contractul de cesiune

de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007, i-a cesionat, în

proporție de 50%, toate drepturile litigioase cu privire Ia terenul în

discuție) și pe pârâta RN P. SA, vizează un alt obiect și se întemeiază pe o

altă cauză.

Astfel, în

litigiul anterior, reclamantul și intervenienta în interes propriu,

întemeindu-se pe legile fondului funciar, au contestat Hotărârea Comisiei

județene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18,09.2006, urmărind, totodată,

reconstituirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de 63.757 ha

- teren cu vegetație forestieră.

În speța de

față, uzitând, de această dată, de dispozițiile dreptului comun (art. 563 și

urm. din N.C.C.), precum și de prevederile art. 44 din Constituție și ale art.

1 din Primul Protocol al Convenției, revendică de la pârâți aceeași suprafață

de teren, de 63.757 ha.

În consecință,

puterea de lucru judecat nu a fost reținută în speță în manifestarea sa de

excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură

să oprească a doua judecată), întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, lipsește

tripla identitate de elemente, impunându-se respingerea excepției analizate, în

baza art. 166 C. proc. civ., raportat la art. 1201 C. civ.

Însă, astfel

cum se observă din întâmpinările și concluziile scrise formulate, pârâții au

înțeles să se prevaleze și de efectul pozitiv al lucrului judecat, susținând că

dezlegarea daîă prin amintita decizie problemei de drept

privind

existența și întinderea dreptului de proprietate se impune în prezenta cauză

tară posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Într-adevăr,

principiul puterii de lucru judecat urmărește nu numai împiedicarea reluării

unui proces soluționat, dar și evitarea unor posibile contradicții între două

hotărâri judecătorești, permițând părții care a câștigat procesul să se

prevaleze de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-un nou proces,

fără ca această instanță să poată repune în discuție existența dreptului

respectiv, căci s-ar aduce atingere atât dispozițiilor legale enunțate, cât și

principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al proeminenței

dreptului

Astfel cum a

statuat instanța supremă în mai multe decizii de speță (a se vedea, în acest

sens, Decizia civilă nr. 270 din 20 ianuarie 2012, Decizia civilă nr. 3028 din

4 mai 2012, Decizia civilă nr. 995 din 4 februarie 2009, pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție), această reglementare a puterii lucrului judecat în

forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine socială și stabilitate

juridica, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii

judecătorești.

Față de

împrejurarea că potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.

civ., în relația dintre părți această prezumție are caracter absolut, nu se

poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea

contrariului a ceea ce s-a statuat judecatorește anterior.

Principiul

puterii de lucru judecat interzice, așadar, readucerea în fața instanțelor a

chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un

proces echitabii prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate

cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii,

Aplicând aceste considerente de ordin

teoretic în speța de față, s-a constatat că susținerile pârâților în sensul că

dezlegările date prin Decizia civilă nr. 349/2011 se impun în prezenta cauză cu

putere de lucru judecat sunt justificate.

Astfel,

decizia menționată prezintă interes sub două aspecte: a statuat că terenul în

discuție întră sub incidența legilor speciale de reparație, respectiv a legilor

fondului funciar și că reclamantul nu a făcut dovada că la momentul

naționalizării autorii săi au avut un drept de proprietate asupra terenurilor

solicitate, cu alte cuvinte, că ar fi îndreptățit la reconstituirea dreptului

de proprietate asupra acestora.

Or,

aceste considerente, care explică dispozitivul deciziei civile anterior

pronunțate și se reflectă în acesta, fiind indisolubil legate de el, intră în

puterea lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuție.

Chestiunile

dezlegate prin amintita decizie au relevanță și în soluționarea excepției

inadmisibilitații, invocată de pârâți. Au susținut aceștia că, atâta timp cât,

în materia fondului funciar, condițiile de restituire a terenurilor preluate de

stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și

nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care au impus o procedură

obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor

judecătorești,

de ale căror dispoziții patentul a și uzat anterior, acestea se apiică

prioritar, astfel încât o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun este inadmisibilă. A fost amintită, în susținerea excepției

invocate, decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii.

Deși

decizia menționată a vizat o altă lege specială în materia restituirii proprietăților,

respectiv Legea nr. 10/2001, considerentele acesteia se impun și în prezenta

cauză. Potrivit acestora, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

legii speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ. și, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura

specială nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere

regula „electa una via" și principiul securității raporturilor juridice

consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

În

speță, instanța a constatat că reclamantul a utilizat procedura specială

reglementată de legile fondului funciar, cererea sa de reconstituire a

dreptului de proprietate asupra celor 63.757 ha teren cu vegetație forestieră

fiind respinsă prin Hotărârea nr. 354 din 18 septembrie 2006 a Comisiei

județene de fond funciar Buzău, reținându-se că actele depuse pentru suprafața

de teren solicitată nu sunt certe, concludente și verosimile conform art. 9 și

art. 11 din Legea nr. 18/1991 și art6 din Legea nr. 1/2000 și nu se face dovada

deposedării sau a preluării terenurilor de către stat sub orice formă.

Plângerea formulată de reclamant și de intervenientă a fost respinsă prin

Decizia civilă nr. 349/2011 a Tribunalului Sălaj, care a apreciat ca hotărârea

comisiei județene este legală și temeinică.

Or, atâta timp

terenul în litigiu intră sub incidența legilor fondului funciar (putând fi

restituit numai în condițiile și după procedura reglementate prin Legile nr.

18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005), acte normative cu caracter special, care,

dat fiind principiul „specialia generalibus derogam", se aplică prioritar,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art 563 și

urm. din N.C.C., respectiv art. 480 și urm. C. civ. de la 1864) este

inadmisibilă. A admite contrariul ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a

dispozițiilor legilor speciale cu caracter reparator și ar contraveni scopului

pentru care au fost adoptate.

Prin

respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care modifică și

completează legile fondului funciar, cu privire la un imobil ce intră sub

incidența acestora, nu se aduce atingere nici art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului, nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Astfel,

faptul că legile fondului funciar prevăd obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile pe care o reglementează nu conduce la

privarea de dreptul la un tribunal, întrucât împotriva măsurilor și hotărârilor

luate de comisiile de fond funciar, legea prevede calea plângerii

la

instanță (art. 53 și urm. din Legea nr. 18/1991), căreia i se conferă o

jurisdicție deplină.

Existența

legislației funciare, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării acestuia, nu încalcă garanțiile convenționale, câtă

vreme calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins

este una efectivă.

Așa cum

s-a arătat mai sus, reclamantul și intervenienîa aveau posibilitatea de a face

dovada îndreptățirii la reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenului solicitat, în cadrul procedurii pe care au urmat-o anterior. În consecință,

accesul acestora la justiție și dreptul la un proces echitabil au fost pe

deplin asigurate.

În plus,

probele de care se prevalează reclamantul și intervenienta și în prezenta cauză

în susținerea dreptului de proprietate au fost examinate anterior, atât de

comisiile de fond funciar (reflectându-se în Hotărârea nr. 354/2006 a Comisiei

Județene Buzău), cât, mai ales, de instanța de judecată care a pronunțat Decizia

civilă nr. 349/2011, astfel încât repunerea lor în discuție nu ar mai fi

posibilă, pentru argumentele prezentate mai sus.

Această

concluzie nu nesocotește nici art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, care garantează protecția unui „bun actual" aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranțe legitime" cu privire

la valoarea patrimonială respectivă. Astfel cum a apreciat instanța de

contencios european, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici „un bun actual" și nici „o speranță legitimă."

În cauza

„Măria Atanasiu și alții împotriva României", C.E.D.O. a constatat că

existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii eie au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește

„speranța legitimă", aceasta reprezintă dreptul cert al unei persoane de a

obține un bun. Astfel, dacă, potrivit legii interne o persoană are dreptul de a

obține un bun, iar acest drept este incontestabil, se va considera că persoana

in cauză are o speranță legitimă aflată sub protecția conferită de Convenție.

A

apreciat instanța europeană, în aceeași cauză - „Măria Atanasiu și alții contra

României" că interesul patrimonial nu poate fi privit ca „valoare

patrimoniala" susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci

când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale. A mai constatat C.E.D.O. că, de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000 șt nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care conduce fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri, astfel încât transformarea într-o „valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor

prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În

speță, s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă nu le-a

recunoscut reclamantului și intervenientei în mod definitiv un drept de a li se

retroceda terenul în litigiu, astfel încât aceștia nu se pot prevala nici de un

„bun actual", nici de o „speranță legitimă" în înțelesul art. 1 din

Protocol.

Date

fiind aspectele prezentate, instanța a apreciat că reclamantul și intervenienta

nu pot invoca în mod eficient dispozițiile legale arătate în cuprinsul

cererilor lor, astfel încât excepția inadmisibilității, fiind întemeiată, a

fost admisă, cu consecința respingerii pretențiilor formulate.

Găsind

întemeiată excepția inadmisibilității, instanța nu a mai examinat excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.M.S.C.

Împotriva

sentinței civile nr. 1558 din 5 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea,

au formulat apel reclamantul N.I.T. și intervenienta SC E.I. SRL București,

criticând-o pentru nelegal itate.

Prin Decizia nr.

323 din 21 mai 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a respins, ca nefondate, apelurile,

reținând următoarele:

Obiectul

litigiului este o acțiune în revendicare privind un teren cu vegetație

forestieră în suprafață de 63.757 hectare.

Anterior promovării

prezentei acțiuni, reclamantul și intervenienta au urmat procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, în cadrul căreia cererea

acestora prin care solicitau retrocedarea în natură a aceluiași teren, a fost

respinsă de către Comisia județeană de fond funciar Buzău, iar ulterior a fost

respinsă plângerea reclamantului și intervenientei irevocabil prin Decizia civilă

nr. 349/2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj.

S-a constatat

așadar că legea în discuție prevede o anumită procedură pentru a putea obține

restituirea terenurilor, ce are caracter special în raport de dispozițiile de

drept comun,

Prin raportare

la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt

incidente prevederile Legii nr. 18/1991, pe care de altfel reclamantul o și

invocă în acțiunea formulată, astfel încât în mod corect instanța de fond a

apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât

dispozițiile actului normativ menționat instituie o procedură administrativă

prealabilă și obligatorie care este supusă controlului instanțelor de judecată

pe calea plângerii, conform dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Legea nr.

18/1991 a fondului funciar, și ulterior ale Legii nr. 1/2000 sau Legii nr.

247/2005.

Prin

admiterea excepției de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului

privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția

României, astfel cum susțin apelanții, întrucât așa cum s-a arătat, în cazul în

care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă

obligatorie, hotărârea comisiei județene prin care s-a soluționat contestația

împotriva

măsurilor dispuse de comisia locală poate fi supusă controlului instanței de

judecată.

Prin

reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor

(naționalizate) preluate de stat, s-a urmărit asigurarea stabilității

circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a

acestor imobile.

Potrivit Deciziei

nr. 33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului special

la generalibus derogant.

Or, obiectul

de reglementare a Legii nr. 18/1991 face din acest act normativ o lege speciala

față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Singura

premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală este existența unei norme

speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare. Dacă

această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent

de rezultatul pe care aceasta îl determină.

În

consecința, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

unei legi speciale, cum este Legea nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult persoanele care au

utilizat procedura Legii nr. 18/1991, nu mai pot exercita ulterior acțiuni în

revendicare având în vedere regula "electa una vid" și principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. - cauza

Brumărescu contra României din 1997.

Nici

critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu poate fi primită.

Împrejurarea

că Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în

sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că împotriva

hotărârii emise în procedura administrativă, legea prevede calea plângerii în

instanță (art. 53), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină, în

concordanță cu Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în

interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În

consecință, așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei în interesul Legii

nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana care se consideră îndreptățită are

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile adoptate în

cadrul procedurii prevăzute de legea specială, este evident ca are pe deplin

asigurat accesul la justiție.

Este

adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 s-a

stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice,

Însă, atât

Convenția, cât și C.E.D.O., lasă la latitudinea statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care Ie găsește de cuviință

pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Astfel, în

cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă

Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată

ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o

claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea

juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile

de aplicare a acestei soluții,

Incertitudinea

- fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de

autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea are loc în condițiile impuse de Legea

nr. 18/1991 și Legea nr. 247/2005.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa

în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în

mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

Așadar,

reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu vine în conflict cu

norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate,

adoptate de stat.

În fine,

prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept cornut nu

se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cum susțin apelanții, norma convențională

garantând protecție unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate

sau a unei ingerințe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O.

a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu

reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, așa încât apelanții nu

pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

În ceea

ce privește aplicabilitatea legislației internaționale invocată de apelanți,

Curtea de Apel a constatat că prioritatea normei convenționale poate fi dată în

raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, care constituie norma

internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectiva

și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

Or, în

speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, reclamantul

și

intervenienta au urmat și epuizat calea oferită de legea, specială internă

pentru valorificarea dreptului dedus judecății, prin contestarea hotărârilor

emise în procedura de soluționare a restituirii în natură a terenurilor.

Se poate

constata, prin urmare că această cale interna specială a fost una efectivă și

concretă, în cazul reclamantului și mtervenientei, ceea ce înseamnă ca nu se

mai poate trece, în mod practic la compararea titlurilor de proprietate ale

părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele

juridice create prin aplicarea legii speciale.

Nu este

întemeiată nici ultima critică formulată de intervenientă, în apelul formulat

separat de către aceasta în ceea ce privește rezolvarea de către tribunal a

prezumției autorității de lucru judecat.

Efectul pozitiv al puterii lucrului

judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de proba de natură să demonstreze

ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți venind să demonstreze

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în

raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel

spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces,

care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul

litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această

reglementare a puterii lucrului judecat în forma prezumției vine să asigure,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârilor judecătorești.

Prezumția

nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina

probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice

făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit

art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre

părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a

dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va ft opus părților din acel

litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii

din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea

de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Având în

vedere cele arătate mai sus, Curtea constată ca sub aspectul aprecierilor

făcute de tribunal asupra puterii lucrului judecat, față de Decizia civilă nr.

349/2011, acestea sunt corecte, iar critica este neîntemeiată.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantul N.I.T. și intervenienta SC E.I.

SRL.

Reclamantul N.I.T.

a invocat motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea

recursului, desființarea în parte a hotărârilor atacate, cu consecința

respingerii, ca neîntemeiată, a excepției inadmisibilității invocată de

inîimații-pârâți RN P.R. SA și M.F.P.

În temeiul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a

arătat că instanța apelului a preluat în tot hotărârea instanței de fond, nu a

dat eficienta dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc.

civ., nefiind arătate motivele de fapt și de drept care au condus la formarea

convingerii judecătorului.

Hotărârea

recurată nu are o motivare pertinentă, completă, întemeiată, omogenă,

înfățișează faptele și împrejurările cauzei într-o manieră care nu corespunde

imperativelor logicii,

Instanța de

fond, a expus în mod sumar o anumită stare de fapt, desprinsă exclusiv din Decizia

nr. 349/2011 a Tribunalului Sălaj, ceea ce înseamnă că nu a cercetat pe fond

acțiunea introductivă cu care a fost învestită, cu toate capetele de cerere

formulate și precizate ulterior, începând cu cenzurarea valabilității titlului

statului și terminând cu preferabilitatea vreunui titlu de proprietate, urmare

a comparării titlului reclamantului, cu cel al pârâților.

Aceasta

critică formulată de apelanți nu a fost analizată de instanța apelului, ceea ce

echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cu privire la acest motiv invocat.

În

subsidiar, chiar dacă Decizia invocata a Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 33/2008 este obligatorie pentru instanțe de la data pronunțării, problemele

tranșate exclusiv prin dispozitiv nu sunt suficient de clare tară motivarea de

rigoare a soluției pronunțate.

Pe cale

de consecință, față de considerentele expuse, reclamantul a solicitat admiterea

recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond la

Tribunalul Vâlcea.

În baza

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a

arătat că instanța apelului a tăcut o greșită interpretarea a dispozițiilor

Legii nr. 247/2005, care modifică și completează legile fondului funciar.

Recurentul,

reclamant și intervenienta nu și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe

dispozițiile Legii nr. 18/1991, cum în mod eronat a reținut instanța apelului,

ci au formulat în față instanței de fond Tribunalul Buzău, cerere precizatoare

prin care au arătat referitor la temeiul de drept, că înțeleg să invoce dispozițiile

art. 563 și următoarele C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din

Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța

apelului a reținut în mod eronat că reclamantul și intervenienta au mai formulat

anterior în baza Legii nr. 18/1991, cerere împotriva dispozițiilor Comisiei

județene Buzău, respinsă, ca neîntemeiată, de către Tribunalul Sălaj, care prin

Decizia nr. 349/2011 s~a pronunțat strict doar cu privire la răspunsul Comisiei

locale Nehoiu, care a fost menținut de Comisia județeană Buzău, prin Hotărârea nr.

354/2006 - cu referire doar la suprafața aflată pe teritoriul administrativ ai

localității Nehoiu.

Instanța

de apel a interpretat greșit dispozițiile deciziei în interesul Legii nr.

33/2008. Reclamantul și intervenienta, cât și pârâții au „un bun" în

sensul art. l din Primul Protocol Adițional la Convenție, titlul reclamantului

fiind preferabil, întrucât nu a fost contestat sub aspectul valabilității,

fiind apt să transfere în favoarea reclamantului dreptul de proprietate asupra

imobilului,

care este anterior titlului pârâților,

iar dreptul de proprietate ai reclamantului a fost înscris în cartea funciară,

fiind astfel opozabil terților, în timp ce pârâții sunt detentori precari -

Statul român; titlul pârâților este ulterior titlului reclamantului (contract

de vânzare-cumpărare 1912).

Doar în

ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în

posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, procedura

prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace

prevăzute de dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv

cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001

este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât nu există

niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de

drept comun împotriva statului după intrarea în vigoare a legilor speciale.

Acțiunea

în revendicare chiar intentată după expirarea termenelor legale de restituire

prevăzute de Legea nr. 18/1991 modificată, nu este inadmisibilă, căci

prevederile art. 563 și următoarele C. civ. nu au fost abrogate expres sau

implicit prin dispozițiile acestei legi sau ale alteia; a socoti legală soiuția

de inadmisibiiitate a acțiunii în revendicare înseamnă a goli într-adevăr de

conținut cea mai energică acțiune reală imobiliară care permite pe lângă

recunoașterea dreptului de proprietate și compararea titlurilor de proprietate

și implicit, stabilirea titlului preferabil, operațiune care nu este dată decât

în competența instanțelor judecătorești și care ține de esența revendicării.

Normele

speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietății

asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului și cu privire la care

datorită caracterului preluării se presupune că dreptul de proprietate nu s-a

pierdut niciodată.

Protocolul

Adițional la Convenție reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca

fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune

decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a

adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze

în timp apărarea dreptului de proprietate.

Limitarea în timp a cererii de restituire

a imobilului prevăzută prin Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr.

247/2005, este în contradicție cu principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, prevăzut de

Convenție, precum și de art. 44 din Constituția României.

Limitarea în timp prin normele interne

speciale a dreptului redobândirii proprietății este în contradicție cu

principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului privind proprietatea,

motiv pentru care conflictul de norme se va rezolva în favoarea aplicării

regulilor cu caracter internațional, având în vedere și soluția pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie

2008.

Dreptul de acces la un proces echitabil

soluționat într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și

imparțială, constituită potrivit

legii este garantat

oricărei persoane prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, amendată de Protocolul nr. 2, cât și de art. 21 din

Constituția României.

Preluarea

imobilului s-a făcut fără titlu, în raport de dispozițiile din Legea nr.

213/1998, RN P. SA - fiind administratorul, această instituție deținând toate

datele referitoare la teren, dreptul de proprietate al deținătorului inițial se

consideră că nu a fost întrerupt, reclamantului fundu-i deschisă calea

procedurii de drept comun în vederea apărării dreptului de proprietate privată.

Prin

excepția madmisibiiității acțiunii invocată de pârâte se pune problema

concursului dintre legea specială - Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și

legea generală în materia revendicării imobiliare - art. 563 C. civ.

Prin

urmare, câtă vreme reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legile

fondului funciar și nu a obținut reconstituirea dreptului de proprietate în

baza acestor legi, acesta are deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile C. civ. - art. 563, astfel că se impune respingerea

excepției madmisibiiității, ca neîntemeiată.

Natura juridică

a acțiunii în restituire bazată pe Legea nr. 18/1991 este diferită de cea a

acțiunii în revendicare, chiar dacă obiectul este același.

Instanța

apelului a reținut că nu este întemeiată nici critica formulată de

intervenientă, însă instanța fondului nu a pus niciodată în discuție incidența

în cauză a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 cu referire ia art. 1202 alin. (2) C.

civ. -prezumția lucrului judecat, ci numai excepția autorității de lucru

judecat, excepție invocată de RN P.R. SA.

Recurentul-reclamant

a invocat înscrisurile depuse pentru dovedirea dreptului de proprietate pretins

și a calității sale procesuale pasive, solicitând trimiterea cauzei pentru

rejudecare pe fond la Tribunalul Vâlcea.

Intervenientă

SC E.I. SRL

a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a

solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei atacate m

sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție

principală; în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel.

În baza

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intervenientă a

arătat că decizia recurată nu cuprinde sub nicio formă motivele de fapt și de

drept ce au condus la convingerea instanței, decizia Curții de Apel Ploiești

fundamentându-se pe admiterea excepției inadmisibilității.

Mai mult,

referirea la probeie administrate lipsește cu desăvârșire, pretinsa motivare

oferită neîndeplinind cerințele legale impuse de dispozițiile art. 261 C. proc.

civ. relative la obligația motivării.

Prin

respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii, este evident că instanța de control

judiciar nu a cercetat fondul cauzei, refuzând compararea titlurilor de

proprietate opuse în cauză, așa cum ar fi fost necesar.

Astfel,

accesul la justiție al reclamantului și al intervenientului a fost evident

restricționat, cu consecința privării acestora de posibilitatea de a obține

protejarea, pe cale judiciară, a dreptului lor de proprietate.

Din

perspectiva protecției juridice a drepturilor fundamentale ale omului,

nejustificarea soluției instanței echivalează cu o motivare insuficientă în

concepția art6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului exprimată

în hotărârea pronunțată în cauza Albina contra României și în hotărârea

pronunțată în cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României.

În baza

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienta a

susținut că instanța de fond a respins în mod eronat, ca inadmisibiiă, acțiunea

în revendicare și, implicit, cererea de intervenție formulată în cauză.

Prin

înlăturarea posibilității reclamantului și intervenientului de a recurge la

procedura în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, instanța a

restrâns dreptul acestora de a beneficia de garanțiile accesului neîngrădit la

instanță în vederea soluționării, într-un termen rezonabil, a pricinii deduse

judecății.

Totodată,

mtervenienta a arătat că, deși instanța de apel a invocat aplicabilitatea în

prezenta cauză a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 în detrimentul acțiunii

întemeiate pe dreptul comun, accesul la procedura administrativă prevăzută de

legea speciala, urmată de procedura contencioasă ce cade sub incidența

aceleiași legi speciale contravine imperativului soluționării cauzei într-un

termen rezonabil, astfel cum impun dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel,

demersul judiciar prevăzut de legea specială nu asigură o reparare reală și

efectivă a încălcării dreptului de proprietate al intervenientei nefiind în

prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la piața unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Finalitatea

urmărită de legiuitor prin legea specială obstrucționează. în mod evident

dreptul intervenientei de a obține recunoașterea judiciară a dreptului său de

proprietate.

De alttel,

susținerile instanței de apel contravin în mod evident poziției neechivoce

adoptate de C.E.D.O. în soluționarea unor litigii similare cu care a fost învestită.

Potrivit

hotărârii instanței de contencios european din 13 ianuarie 2009 pronunțată în

cauza Faimblat împotriva României, publicată în M. Of. Partea I nr. 141 din 06

martie 2009 „simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs

interne nu satisface exigențele art. 6

1

: se impune respectarea

cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient

pentru a le asigura părților interesate „dreptul la o instanță", având în

vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.

În

concluzie, C.E.D.O. a arătat că „ingerința în dreptul reclamanților de acces la

o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că

instanțele judecătorești le-au opus acestora existența

procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, Ie-a încălcat dreptul de acces la o instanță,

în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la inițierea

procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei

despăgubiri în favoarea reclamanților, iar aceștia nu au nieio garanție să o

obțină deocamdată'".

În căzui

unor neconcordanțe între legile interne, pe de o parte și pactele și tratatele

cu privire la drepturile fundamentale ale omului, pe de altă parte, au

prioritate reglementările internaționale. Această normă a fost statuată la

nivei constituțional - art. 20 din Constituția României și este redată și în

Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea recursului în interesul legii care a avut ca obiect

raportul între incidența dispozițiilor de drept comun aplicabile acțiunii în

revendicare și dispozițiile speciale reglementate de Legea nr, 10/2001.

Soluția

instanței de apel, de a considera drept incidență excepția inadmisibilității acțiunii,

fără a antama fondul pricinii deduse judecății, contravine dispozițiilor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

I

ntervenienta a arătat și faptul că

instanța de apei a reținut în mod nelegal incidența prezumției puterii de lucru

judecat în prezenta cauză, de vreme ce nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de dispozițiile art. 166 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art 1201 C.

civ., față de lipsa identității celor trei elemente menite sa atragă incidența

puterii de lucru judecat.

Deși se

impune evitarea pronunțării unor hotărâri judecătorești contradictorii, o

pretinsă legătură între cele două pricini nu constituie un argument juridic

suficient de puternic încât să conducă la reținerea de către instanța de apei a

puterii de lucru judecat.

Totodată,

instanța de apel ignoră că dezlegarea dată împrejurărilor de fapt și de drept

din cele două litigii au avut la bază un probatoriu complex. Or, pentru a

aprecia asupra considerentelor comune s-ar fi impus să existe o identitate

inclusiv sub aspectul probatoriilor administrate, însă, în prezentul litigiu,

nici instanța de apel și nici instanța de fond nu au realizat o apreciere a

probelor încuviințate, refuzând să dea relevanță dreptului de proprietate al intervenientei.

Recursurile

vor fi supuse unei analize comune, urmând a fi respinse pentru considerentele

ce succed:

Motivul

de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în

care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea

unei hotărâri judecătorești.

Motivarea

hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale

motivele de fapt si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au

legătură directă cu aceasta și care susțin soluția adoptată.

Nemotivarea

hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente

pe aspectele contestate, nu se poate ști dacă soluția

adoptată

este efectul, rezultatul cercetării criticilor invocate, ceea ce nu este cazul

în cauza de față.

În

contextul analizei făcute în considerentele deciziei, curtea de apel a reținut

considerentele de fapt și de drept pentru care au fost respinse apelurile și a

răspuns tuturor criticilor formulate de apelanți privind modul de soluționare a

pricinii de către instanța de fond.

Contrar

susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut considerentele pentru

care: se aplica principiul puterii de lucru judecat In ceea ce privește

efectele hotărârii judecătorești pronunțate într-un litigiu anterior prin care

reclamanții au solicitat restituirea aceluiași imobil; se aplică cu prioritate

legile speciale de reparație și nu se poate realiza o comparare a titlurilor de

proprietate exhibate de părți în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept

comun, din această perspectivă cererea reclamanților fiind inadmisibilă; dat

fiind situația de fapt și particularitățile cauzei, a fost asigurat accesul la

justiție al reclamanților, cu respectarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Ca urmare, în

speță, decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptata și în

temeiul căreia instanța și-a format convingerea.

În ceea ce

privește criticile formulate de recurenți în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

se constata că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost

promovată de reclamant după adoptarea legilor speciale de reparație în materia

fondului funciar.

Prin Legea

fondului funciar nr. 18/1991 s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor,

iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și a celor forestiere s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.

Aceste acte

normative cuprind și reglementări referitoare la limitele reconstituirii

dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să

fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, termene

prelungite succesiv prin acte normative, ultimul fiind Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Este real că,

în conținutul actelor normative enunțate, nu se regăsesc dispoziții care să

prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate

pretins de reclamant.

Dar in

aplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de

drept, și anume „specialia generalibus derogării" ("legile speciale

derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în

care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru

rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind

înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În acest

sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia prevăd posibilitatea

revendicării

bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau

moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Or, Legea nr.

18/1991 și Legea nr. 1/2000 sunt legi speciale de reparație, care reglementează

situația imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de

referință în care se încadrează și imobilul revendicat de reclamant și de

intervenientă.

În

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legile speciale de

reparație constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în

echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Legile

fondului funciar suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării

(dispozițiile art. 563 și urm. C. civ., invocate de recurenți), dar nu și

accesul la un proces echitabil, întrucât, ca legi noi, perfecționează sistemul

reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul

deplin și liber la justiție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel,

accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate

aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de legile fondului funciar,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă

că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Conv