ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2970/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2970/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 352/ F

din 01 noiembrie 2011 a Tribunalului Ialomița, în baza art. 254 alin. (1) C.

pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 –

art. 76 C. pen., fost condamnat inculpatul D.A.C., pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare cu

suspendarea condiționată a executării pe durata unui termen de încercare de 3

ani și 6 luni, conform art.

81 – art. 82

C. pen.

S-a făcut

aplicarea art. 359 C. proc. pen., iar, în baza art. 71 C. pen., pe durata

executării pedepsei s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) și c) C. pen., dispunându-se, totodată,

în baza art. 71 alin. (5) C. pen., suspendarea executării pedepsei accesorii.

S-a luat act că

inculpatul D.A.C. a fost reținut 24 ore de la 11 ianuarie 2011 la 12 ianuarie

2011.

În baza art. 255

alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.I., pentru săvârșirea

infracțiunii de dare de mită, la pedeapsa de 10 luni închisoare, cu aplicarea art.

71 și 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 254

alin. (3) C. pen., raportat la art. 19 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus

confiscarea de la inculpatul D.A.C. a sumei de 300 Euro și de la inculpatul T.I.

a unui telefon marca Samsung aflat în plicul sigilat cu sigiliul M.I. nr. 51517.

În baza art. 191

alin. (2) C. proc. pen., inculpații au fost obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, în fapt, că, în luna decembrie

2006, inculpatul D.A.C. a fost încadrat ca agent de poliție la I.P.J. Ialomița,

lucrând mai întâi în cadrul Serviciului Criminalistic, iar din luna aprilie

2010 fiind trecut la C.R.A.P. din cadrul Inspectoratului.

La data de 23

martie 2010, pe numele inculpatului T.I. a fost emis, în lipsă, de către

Tribunalul Ialomița (în baza încheierii nr. 9/ A din 23 martie 2010), mandatul

de arestare preventivă nr. 11/ UP, acesta fiind pus în executare și confirmat

pe 3 septembrie 2010, când inculpatul a fost introdus în C.R.A.P. din cadrul

I.P.J. Ialomița. Din acest moment, între cei doi inculpați au apărut o serie de

discuții, inculpatul D.A.C. solicitându-i în mai multe rânduri inculpatului T.I.

pachete cu țigări, solicitare care a fost îndeplinită. Discuțiile dintre cei

doi inculpați au culminat cu propunerea inculpatului T.I. că inculpatul D.A.C. să-i

facă rost de un telefon mobil pentru a putea discuta cu familia sa. Inițial,

inculpatul D.A.C. a refuzat, dar la insistențele inculpatului T.I., a acceptat

să-i procure un telefon mobil, în schimbul sumei de 300 de euro, motivându-și

acțiunea pe situația financiară grea pe care o are familia sa (credite restante

la bancă).

Ca urmare,

inculpatul D. a apelat la o prietenă, N.I., căreia, la începutul lunii

octombrie 2010, i-a cerut un telefon mobil, aceasta punându-i la dispoziție un

astfel de aparat folosit, marca „Samsung", pe care agentul de poliție l-a

remis, ulterior, inculpatului T.I., după ce, în prealabil, a cumpărat o cartelă

Cosmote. Conform înțelegerii inițiale, T.I. i-a dat inculpatului D. suma de 300

de euro, banii fiind scoși din spatele unui tablou înrămat ce se afla în camera

nr. 2, unde era încarcerat. Primind telefonul, T.I. l-a folosit pentru a suna

familia și alte persoane și, în același timp, l-a împrumutat tot în scopul de a

se vorbi cu el, unor arestați ce se aflau în cameră, primind pentru acest

lucru, în mai multe rânduri, pachete de țigări.

Organele de

poliție au aflat de faptul că din Arest se folosește un telefon mobil, situație

în care au realizat o serie de verificări ce au dus la concluzia că telefonul

este utilizat de către inculpatul T.I. Ca urmare, în luna noiembrie 2010, s-a

efectuat o percheziție în camera nr. 2 a C.R.A.P. din cadrul I.P.J. Ialomița,

dar telefonul mobil nu a fost găsit, ulterior aflându-se că acesta a fost

aruncat de martorul C.C. în WC la solicitarea inculpatului T.I., fiind găsit

apoi în căminul de canalizare aparținând Parchetului de pe lângă Tribunalul

Ialomița, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 11 ianuarie

2011.

Această situație

de fapt a fost reținută de Tribunal pe baza coroborării probelor administrate

în cauză, respectiv depozițiile martorilor I.V., O.S.M., C.C. și N.I.,

procesele verbale de percheziție, precum și declarațiile date de inculpatul D.A.C.

în faza de urmărire penală și cu ocazia soluționării propunerii de arestare

preventivă, când a recunoscut comiterea infracțiunii de care este acuzat,

respectiv faptul că i-a dat inculpatului T.I., aflat în C.R.A.P. din cadrul

I.P.J. Ialomița, un telefon mobil, în schimbul sumei de 300 de euro.

În drept,

instanța a apreciat că fapta inculpatului D.A.C., care a acceptat suma de 300

de euro de la inculpatul T.I., pentru a-i procura un telefon mobil și a-l

introduce în arest în vederea purtării unor discuții cu membrii familiei și cu

alte persoane, încălcându-și astfel atribuțiile de serviciu, constituie

infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.,

combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la

fapta inculpatului T.I. care, în timp se afla în arest preventiv, i-a dat suma

de 300 de euro inculpatului D.A.C., agent de poliție în cadrul C.R.A.P. al

I.P.J. Ialomița, solicitându-i un telefon mobil cu care să discute cu membrii

familiei și cu alte persoane, telefon pe care l-a primit efectiv, Tribunalul a

apreciat că aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare

de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.

La

individualizarea pedepselor, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute

de art. 72 C. pen. și a reținut, cu privire la inculpatul D.A.C., că acesta

și-a sfidat propriul statut, codul deontologic, cu toate consecințele și

responsabilitățile ce decurg din calitatea de agent de poliție, dând dovadă de

neseriozitate și comportament nedemn în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu

consemnate în fișa postului, dar și faptul că a adoptat în cursul urmăririi

penale o atitudine de recunoaștere și s-a prezentat la chemarea organelor judiciare,

împrejurări considerate de judecătorul fondului ca reprezentând circumstanțe

atenuante, ce trebuie valorificate prin prisma dispozițiilor art. 74, art. 76

C. pen. De asemenea, Tribunalul a ținut seama și de împrejurarea că inculpatul provine

dintr-o familie organizată, ai cărei membri desfășoară activități utile, și că

a conștientizat consecințele faptei sale, astfel cum rezultă din referatul de

evaluare nr. 801 din 6 aprilie 2011 întocmit de Serviciul de Probațiune de pe

lângă Tribunalul Ialomița. Ca modalitate de executare a pedepsei principale,

față de faptul că inculpatul se află la prima abatere de natură penală,

instanța a apreciat că scopul acesteia poate fi atins și fără executarea ei în

regim privativ de libertate, motiv pentru care a făcut aplicarea art. 81 - 82 C.

pen. și art. 359 C. proc. pen.

Cu privire la

inculpatul T.I., instanța a avut în vedere gradul de pericol social al faptei,

persoana acestuia, fiind cunoscut cu antecedente penale și aflându-se în

cercetare pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001, precum și

atitudinea sa procesuală, concretizată în prezentarea la un singur termen de

judecată, împrejurări în raport cu care s-a apreciat că singura modalitate de

executare este cea în regim de detenție, de natură a realiza scopul educativ al

pedepsei.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel inculpații D.A.C. și T.I., pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În apelul său,

inculpatul D.A.C. a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei

încadrări juridice a faptei, care, în opinia sa, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 74

2

din Legea nr. 275/2006,

cu aplicarea art. 13 C. pen., al omisiunii de a reține în favoarea sa

prevederile art. 320

T

C. proc. pen., al greșitei aplicări a

dispozițiilor art. 64 C. pen., față de pedeapsa principală de un an și 6 luni

închisoare, precum și al greșitei individualizări a pedepsei.

În ceea ce îl

privește pe inculpatul T.I., acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice

a faptei de care acuzat din infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C.

pen., în cea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 74

2

alin.

(1) și (2) din Legea nr. 275/2006, precum și reidividualizarea pedepsei

stabiltă de instanța fondului, prin reținerea circumstanței atenuante prevăzute

de art. 74 lit. a) C. pen. și aplicarea unei amenzi penale.

Prin decizia

penală nr. 28 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția

I

penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul D.A.C.,

desființată, în parte, sentința penală atacată, iar, în rejudecare, s-a dispus,

în baza art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 74 lit. c) – art.

76 lit. c) C. pen., condamnarea acestuia la un an închisoare, cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, conform art.

81 – art. 82 C. pen.

S-a făcut

aplicarea art.

71 – art. 64

alin. (1)

lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. și art. 359 C.

proc. pen.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și s-a dispus respingerea,

ca nefondat, a apelului declarat împotriva acesteia de inculpatul T.I. care, în

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea de apel a constatat că prima instanță a

reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpaților, actele comise

de aceștia fiind just încadrate juridic în infracțiunile de dare de mită, prevăzute

de art. 255 alin. (1) C. pen. (pentru inculpatul T.I.) și, respectiv, de luare

de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000 (pentru inculpatul D.A.C.). Sub aspectul calificării

juridice a faptelor, cu privire la care au formulat critici ambii inculpați,

instanța de apel a arătat, în primul rând, că dispozițiile art. 13 C. pen., nu

sunt incidente, în speță, acestea vizând exclusiv ipoteza în care, de la data

săvârșirii infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei, intervine o

succesiune de legi penale în timp, situație ce nu se regăsește, însă, în cauza

dedusă judecății, în care la data comiterii faptelor (începutul lunii octombrie

2010) erau în vigoare atât art. 254 – art. 255 C. pen., cât și art. 74

2

din Legea nr. 275/2006, texte ce reglementează infracțiuni total diferite, ce

nu pot fi confundate.

Făcând

trimitere la faptele penale încriminate de dispozițiile legale menționate,

Curtea a arătat, în esență, că, spre deosebire de infracțiunea prevăzută de art.

74

2

din Legea nr. 275/2006, care constă în introducerea de bunuri și

obiecte interzise în penitenciar, fără a se oferi sau primi sume de bani sau

alte foloase, infracțiunile de corupție reținute în sarcina inculpaților se

caracterizează prin primirea, respectiv, oferirea unor asemenea sume sau

foloase pentru încălcarea atribuțiilor de serviciu de către funcționar, fiind,

astfel, evident că faptele săvârșite de inculpații D.A.C. și T.I. prezintă

elementele constitutive ale acestor din urmă infracțiuni.

Cu privire la

apelantul inculpat D.A.C., Curtea a constatat, însă, prin raportare la Decizia nr.

147/2011 a Curții Constituționale, că sunt întrunite condițiile de aplicare a

prevederilor art. 320

l

C. proc. pen., motiv pentru care a admis

apelul inculpatului numai sub acest aspect, apreciind, pe cale de consecință, că

se impune reducerea cuantumului pedepsei la un an închisoare, luând în

considerare gradul de pericol social concret al infracțiunii și împrejurările

în care a fost comisă, faptul că acesta a manifestat o oarecare rezistență la

propunerile și insistențele plătitorului de mită, precum și circumstanțele

atenuante reținute de prima instanță.

Referitor la

pedeapsa aplicată recurentului T.I., Curtea a constatat că aceasta a fost

corect individualizată în conformitate cu prevederile art. 72 C. pen.,

efectuându-se o judicioasă evaluare a gravității faptei penale și a

circumstanțelor personale ale inculpatului, care este recidivist și a

manifestat o atitudine procesuală necorespunzătoare, optând să nu se prezinte în

fața organelor judiciare, împrejurări în raport cu care s-a apreciat că

sancțiunea penală stabilită de Tribunal este eficientă și proporțională cu

vinovăția acestuia.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.A.C., reiterând

parțial criticile formulate în apel.

Astfel,

invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C.

proc. pen., recurentul a susținut că faptei de care este acuzat i s-a dat o

greșită calificare în drept, solicitând schimbarea încadrării juridice în

infracțiunea prevăzută de art. 74

2

din Legea nr. 275/2006.

Totodată,

criticând modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate de instanța de

apel, inculpatul a solicitat reducerea cuantumului acesteia, prin prisma

dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

În plus, făcând

trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10

C. proc. pen., inculpatul a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra criticii referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 C. pen.,

față de pedeapsa stabilită de prima instanță, cerere apreciată ca având un

caracter esențial, de natură să-i garanteze drepturile și să influențeze

soluția procesului.

Examinând

hotărârile atacate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 17 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul

declarat de inculpatul D.A.C. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens

următoarele considerente:

385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse

casării, printre altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unor

cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să

influențeze soluția procesului.

Rezultă,

așadar, că omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererilor formulate de

părți nu atrage în mod automat casarea hotărârii în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., fiind necesar ca instanța de recurs să

analizeze dacă respectivele cereri erau sau nu esențiale și de natură a

influența soluția procesului.

Raportat la

criticile concrete formulate de recurent sub acest aspect, se constată că,

într-adevăr, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului referitor

la greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 C. pen., în raport de cuantumul pedepsei

principale stabilit de prima instanță, însă, Înalta Curte apreciază că nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C.

proc. pen., neputându-se considera că este vorba despre o omisiune esențială,

deoarece, referindu-se la presupuse erori de judecată inexistente în hotărârea

apelată, respectiva cerere nu putea schimba soluția asupra procesului, aspectul

invocat nefiind de natură să conducă la reformarea sentinței penale atacate.

Astfel, se

observă că, deși prima instanță nu a stabilit în sarcina inculpatului și

pedeapsa complementară a interzicerii unora dintre drepturile prevăzute de art.

64 C. pen., drepturi ce au fost interzise doar cu titlu de pedeapsă accesorie,

a cărei executare a fost suspendată, conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe

durata termenului de încercare, apelantul inculpat D.A.C. a criticat tocmai

greșita aplicare a pedepsei complementare, susținând, în esență, că, față de

cuantumul pedepsei principale, de 1 an și 6 luni închisoare, stabilirea

pedepsei complementare este nelegală, încălcând prevederile art. 65 alin. (3) C.

pen.

Cum o asemenea

sancțiune penală nu a fost aplicată în cauză, lipsa unui răspuns din partea

instanței de prim control judiciar cu privire la această critică nu poate fi

circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10

C. proc. pen., cererea formulată de apelantul inculpat neavând un caracter

esențial și neputând influența în niciun mod soluția procesului.

critica formulată de recurent prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că și aceasta este

nefondată, apreciind, în raport cu situația de fapt stabilită pe baza

materialului probator administrat, că activitatea infracțională desfășurată de

inculpat a fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 254 alin. (1) C.

pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Astfel,

potrivit art. 74

2

din Legea nr. 275/2006 privind executarea

pedepselor, constituie infracțiune introducerea în mod ilicit în penitenciar a

bunurilor și obiectelor interzise a se afla în posesia persoanelor private de

libertate, în scopul utilizării de către acestea [(alin. (1)], fapta fiind

comisă în formă agravată dacă subiectul activ este o persoană din sistemul

administrației penitenciare [(alin. (2)].

Pe de altă

parte, art. 254 alin. (1) C. pen., sancționează fapta funcționarului care,

direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se

cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în

scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act

privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act

contrar acestor îndatoriri, infracțiunea fiind săvârșită în formă agravată dacă

subiectul activ este o persoană care, potrivit legii, are atribuții de

constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau

judecare a infracțiunilor [(art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000)].

Se observă,

așadar, că, deși infracțiunile prevăzute de art. 74

2

alin. (2) din

Legea nr. 275/2006 și de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000 au același obiect juridic special, respectiv

relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu,

elementul material al laturii obiective a acestora este diferit, constând, în

cazul primei infracțiuni menționate, în introducerea ilicită în penitenciar a

unor bunuri interzise de dispozițiile legale și regulamentare a se afla în

posesia persoanelor private de libertate, iar, în cazul infracțiunii de

corupție, în pretinderea, primirea unor bani sau alte foloase, acceptarea

promisiunii acestora sau nerespingerea ei, în scopul de a îndeplini, a nu

îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de

serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Așa cum rezultă

din cuprinsul art. 254 C. pen., scopul, ca element al laturii subiective, nu

presupune realizarea lui pe linia laturii obiective a infracțiunii de luare de

mită, fiind suficient să se constate că finalitatea înscrisă în textul

incriminator a fost urmărită de făptuitor, indiferent dacă a fost sau nu atinsă

ulterior. în cazul în care scopul se realizează prin săvârșirea unei fapte ce

întrunește trăsăturile unei infracțiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de

mită, ci constituie o faptă penală distinctă, ce intră în concurs cu

infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen.

În speță, din

materialul probator administrat în ambele faze procesuale, rezultă că, la

începutul lunii octombrie 2010, inculpatul recurent, în calitatea sa de agent

de poliție în cadrul C.R.A.P. al I.P.J. Ialomița, a acceptat promisiunea

remiterii sumei de 300 euro din partea coinculpatului T.I., persoană aflată în

stare de arest preventiv, în scopul de a procura acestuia și a introduce în

locul de deținere un telefon mobil pe care să îl folosească, primind ulterior

din partea promitentului suma de bani convenită.

Așadar,

inculpatul, în scopul de a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de

serviciu, a acceptat promisiunea oferirii unei sume de bani din partea

mituitorului, pe care, ulterior realizării scopului, a și primit-o efectiv,

acțiuni ce caracterizează, așa cum au stabilit și instanțele inferioare,

elementul material al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000.

Într-adevăr,

după acceptarea promisiunii din partea mituitorului, inculpatul a realizat și

scopul urmărit prin comiterea infracțiunii de luare de mită, constând în

încălcarea atribuțiilor sale de serviciu și introducerea în Arest a unui

telefon mobil, pentru a fi folosit de inculpatul T.I., însă această acțiune se

situează, așa cum s-a arătat anterior, în afara infracțiunii prevăzute de art. 254

C. pen. și nu prezintă trăsăturile unei alte fapte penale distincte, respectiv

cea încriminată de art. 74

2

alin. (2) din Legea nr. 275/2006,

întrucât bunul interzis nu a fost introdus într-un penitenciar, cum cere textul

de lege, ci într-un C.R.A.P.

Cu alte

cuvinte, chiar dacă ar fi fost întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 74

2

alin. (2) din Legea nr. 275/2006,

aceasta ar fi trebuit reținută în concurs cu fapta de luarea de mită, prevăzută

de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

și nicidecum ca singură infracțiune comisă de recurentul inculpat, așa cum a

susținut acesta.

În consecință,

constatând că faptei săvârșite de recurent i s-a dat de către instanța de fond

și cea de prim control judiciar o corectă încadrare juridică, Înalta Curte

apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 17 C. proc. pen.

privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea stabilită de instanța de

apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta

Curte, contrar susținerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare

a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de

circumstanțele reale ale comiterii faptei și circumstanțele sale personale, în

raport cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată,

aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În mod

justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancționator, au fost

avute în vedere de Curtea de apel importanța deosebită a valorii sociale lezate

prin comiterea infracțiunii, gradul de pericol social concret al acesteia,

dedus din modalitatea de săvârșire și urmarea produsă, dar și datele favorabile

inculpatului ce țin de comportamentul său sincer și cooperant manifestat pe parcursul

procesului penal, date ce au fost corect valorificate prin reținerea

dispozițiilor art. 74 lit. c) C. pen. și coborârea pedepsei sub minimul special

prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, redus cu o treime ca urmare a

aplicării prevederilor art. 320

l

C. proc. pen.

Având în vedere

toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanța de prim control

judiciar în procesul de cuantificare a sancțiunii penale, precum și

împrejurarea că, prin natura funcției deținute, inculpatul era obligat să

contribuie la realizarea activităților specifice în condiții de corectitudine

și legalitate, în vederea asigurării prestigiului instituției din care făcea

parte, și nicidecum să îi încurajeze pe cei a căror pază și supraveghere o

exercita să încalce dispozițiile legale și regulamentare, Înalta Curte

apreciază că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a acestuia,

pedeapsa aplicată de Curtea de apel, a cărei executare a fost suspendată

condiționat, fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor

criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporțională atât cu

gravitatea faptei, cât și cu circumstanțele personale ale inculpatului și aptă

să asigure reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii de noi fapte

antisociale în viitor, conform art. 52 C. pen.

În consecință,

constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10,

17 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C. și, având în

vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C. împotriva deciziei penale nr. 28

din 2 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 24 septembrie 2012.