ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 362/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin decizia civilă nr. 3959 din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul declarat de reclamantul C.D.V. împotriva deciziei nr. 426/ A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Înalta Curte a reținut următoarele: Prin recursul său, reclamantul C.D.V. nu a indicat ca temei legal al criticilor formulate vreunul din motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., însă dezvoltarea acestora, așa cum a fost expusă, permite încadrarea lor în motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. De aceea, excepția nulității recursului invocată de intimații - pârâți, prin apărătorul ales, cu ocazia dezbaterilor, potrivit căreia prin criticile formulate pe calea prezentului recurs sunt invocate numai aspectele de netemeinicie, ceea ce nu permite, potrivit art. 306 C. proc. civ., o încadrare a acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este neîntemeiată. Analizând motivele de nelegalitate formulate de recurentul reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., constată următoarele: Motivul de nelegalitate al deciziei recurate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de recurentul reclamant, vizează pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 184 C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel a acceptat ca probă o expertiză extrajudiciară, în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, care nu a fost realizată în baza actelor autentice, deși acestea au fost tot timpul în posesia reclamantului, iar obiecțiunile reclamantului, în acest sens, împotriva acestui raport de expertiză au fost respinse, pe de o parte, și pe de altă parte, că numai procurorului îi revenea competența anulării înscrisului falsificat. Potrivit art. 184 C. proc. civ.; „când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă prin orice mijloace de dovadă”, iar prin decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc.

pen. și a dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., s-a stabilit că, „1) În cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., sică 2) În celelalte cauze, aceeași acțiune aparține părților”. În speță, nefiind incidență ipoteza de la pct. 1 din această decizie dată în recurs în interesul legii, respectiv litigiul nu se circumscrie cazurilor prevăzute de art. 45 alin. (l) C. proc. civ., corect a apreciat instanța de apel că cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, în procedura înscrierii în fals, aparține apelanților pârâți G.C.

și G.M., și că instanței civile îi revine competența de a constata falsul, întrucât acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, impediment legal pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, ce a fost constatat prin rezoluția din data de 7 aprilie 2009 pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, în dosarul nr. 4502/P/2008. În ceea ce privește criticile formulate de reclamant în sensul că instanța de apel a acceptat o expertiză extrajudiciară în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, care nu s-a realizat legal, respectiv în baza actelor autentice ce s-au aflat tot timpul în posesia acestuia și că obiecțiunile în acest sens împotriva raportului de expertiză greșit au fost respinse, se constată următoarele.

Efectuarea raportului de expertiză grafologică s-a dispus prin rezoluția motivată nr. 1767355/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 București, în dosarul nr. 4502/P/2008, învestit cu cercetarea testamentului întocmit pe numele V.B., autentificat prin procesul verbal nr. 2556/139 din 2 iunie 1956 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, defăimate ca false de către intervenienții G. care au indicat ca posibil autor pe C.V.C., la sesizarea Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, prin încheierea din 12 martie 2008, pronunțată în dosarul nr. 26212/3/2007, învestit cu soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 14795 din 27 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria sector 1 București.

Or, eventualele obiecțiuni la acest raport de expertiză grafologică se puteau invoca în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și nu în cadrul prezentului litigiu, întrucât este inadmisibil a se invoca neregularități privind îndeplinirea unui act de procedură dintr-un anumit dosar în alt dosar. Celelalte critici formulate de reclamant, ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora „instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluționării cauzei”, cu referire la faptul că instanța de apel nu a încuviințat efectuarea unei noi expertize judiciare pe baza actelor originale aflate tot timpul asupra reclamantului, se constată că au fost invocate implicit prin criticile formulate de recurentul reclamant prin cererea de recurs și că sunt nefondate, deoarece actele prezentate de reclamant instanței de apel, în urma verificărilor făcute de aceasta, s-a constatat că nu constituie scripte de comparație noi față de cele avute în vedere la efectuarea primului raport de expertiză criminalistică, nefiind îndeplinite astfel condițiile cerute de art. 179 C. proc.

civ., pentru a se dispune efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză în legătură cu înscrisul defăimat ca fiind fals de către pârâți. Susținerile reclamantului potrivit cărora, în apel, greșit instanța a acceptat o expertiză extrajudiciară, sunt neîntemeiate. Astfel, expertiza efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, acceptată de instanța de apel ca probă în procedura falsului prin care s-a tăgăduit validitatea titlului reclamantului, declanșată de pârâții G. C. și G.M., este o expertiză judiciară și poate fi folosită în prezenta cauză, față de prevederile art. 2 din O.G.

nr. 2/2000, potrivit cărora „expertiza tehnică efectuată din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale de către expertul sau specialistul numit de acesta, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză judiciară”, întrucât a fost efectuată din dispoziția organelor penale și de către un expert desemnat de acestea. În ceea ce privește celelalte critici, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurentul reclamant, se constată că se impune a se face următoarea precizare.

Cauza a fost soluționată în apel pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, astfel că obiectul controlului judiciar pe calea prezentului recurs îl constituie exclusiv criticile de nelegalitate a deciziei recurate privind soluționarea cauzei pe această excepție, celelalte critici vizând atât excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, cât și cele privind fondul litigiului, în sensul că decizia recurată a fost dată atât cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., cât și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., nu vor fi primite și analizate, câtă vreme acestea nu au făcut obiectul judecății în apel.

Astfel, prin criticile formulate, reclamantul arată că „față de actele administrate în cauză a făcut dovada calității inițiale de proprietar a autoarei sale”, V.B., și a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, precum și a „modificării pe parcursul unei lungi perioade de timp a adresei poștale existând identitate între imobilul menționat în actele de proprietate ale autoarei sale și imobilul revendicat”. Cu alte cuvinte, deși nu a arătat expres, reclamantul a susținut că în raportul juridic dedus judecății are calitate procesuală activă, respectiv că a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al autoarei sale, V.B., asupra imobilului în litigiu, cât și a calității sale de moștenitor al acesteia, ca urmare a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, iar instanța de apel greșit a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale active a acestuia.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed: Lipsa calității procesuale active este o excepție de fond, ce privește lipsuri referitoare la exercitarea dreptului material la acțiune, care are întotdeauna ca rezultat respingerea acțiunii. Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiție dreptul a căruia sancțiune o cere, ea fiind „traducerea procesuală a calității de titular al dreptului”. Cel care acționează în justiție, respectiv cel care are calitatea procesuală activă, o face în considerarea unui drept subiectiv, drept ce face obiectul verificării pe parcursul procesului, și se îndreaptă împotriva celui care are o obligația corelativă respectivului drept, situație în care raportul procesual se „mulează” pe raportul substanțial.

Prin urmare, în raportul procesual au calitate procesuală „activă și pasivă” titularii dreptului și, respectiv, ai obligației corelative, iar în cazul persoanelor fizice, calitatea procesuală activă aparține titularului dreptului sau al interesului juridicește ocrotit.

În speță, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, a acționat în considerarea dreptului său de proprietate asupra acestuia, drept ce a făcut obiectul verificării pe parcursul procesului, respectiv în apel în materia acțiunilor în revendicare, calitatea procesuală activă, în cazul moștenitorilor, presupune ca reclamantul să facă dovada calității de moștenitor legal sau testamentar al autorului său, precum și dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a persoanei în raport de care a făcut dovada calității de moștenitor legal sau testamentar, iar în orice acțiune în revendicare înainte de a se discuta dreptul pârâtului asupra bunului trebuie să se analizeze cerința existenței identității între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, întrucât aceasta poate fi introdusă numai de titularul dreptului real de proprietate, iar lipsa acestei calități face ca acțiunea să fie respinsă pentru că reclamantul, nefiind titularul dreptului real de proprietate, nu are calitate procesuală activă.

În speță, reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al numitei V.B., ca urmare a transmiterilor succesorale succesive în persoana sa, însă nu a făcut dovada îndeplinirii și celei de-a doua condiții pentru a putea promova acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu și anume aceea că autoarea sa a fost proprietara imobilului în litigiu, deoarece singurul act juridic invocat de către reclamant în justificarea dreptului său de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu este actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1993 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, act ce nu a fost semnat la rubrica „cumpărătoare” de autoarea acestuia, V.B., conform expertizei criminalistice nr. 228800 din 22 august 2008, efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 București, consecința fiind aceea că autoarea reclamantului nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și că nu au putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului pe cale succesorală către reclamant.

Pentru considerentele expuse, instanța constatând că hotărârea recurată, prin care cauza s-a soluționat pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, este legală, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare contestatorul C.D.V., invocând în drept dispozițiile art. 317 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de contestație în anulare s-a invocat că procedura de citare cu intimații S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. București și SC H.N. SA, pentru ziua când s-a judecat recursul, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii. De asemenea, s-a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență în sensul că, deși un membru al completului de judecată s-a abținut, iar cererea de abținere a fost respinsă, acesta a participat la judecarea cauzei.

Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente: Pentru a exista motiv de contestație în anulare este necesar ca procedura de chemare pentru termenul la care a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită față de partea care ulterior uzează de această cale extraordinară de atac, deoarece nerespectarea dispozițiilor referitoare la procedura de citare este sancționată cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea lezată. Se constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu cele două intimate la data judecății recursului, astfel că acest motiv de contestație în anulare este nefondat. Prevederile art. 317 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ., se referă la situația hotărârilor date de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență.

Incompatibilitatea, abținerea sau recuzarea nu aparțin instituției de drept procesual referitoare la competența absolută a instanțelor și eventuala lor nesocotire nu poate constitui temei de exercitare a contestației în anulare. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge contestația în anulare. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., și reținând culpa procesuală a contestatorului, acesta va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, contestația în anulare formulată de contestatorul C.D.V. împotriva deciziei nr. 3959 din 31 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatorul la plata sumei de 1984 lei cheltuieli de judecată către intimații G.C. și G.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.