ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 362/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 362/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele.

Prin decizia civilă nr. 3959 din 31

mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, a respins recursul declarat de reclamantul C.D.V.

împotriva deciziei nr. 426/ A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin recursul său, reclamantul C.D.V. nu

a indicat ca temei legal al criticilor formulate vreunul din motivele de

nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., însă dezvoltarea acestora, așa cum a fost expusă, permite încadrarea lor

în motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de

către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

De aceea, excepția nulității

recursului invocată de intimații - pârâți, prin apărătorul ales, cu ocazia

dezbaterilor, potrivit căreia prin criticile formulate pe calea prezentului

recurs sunt invocate numai aspectele de netemeinicie, ceea ce nu permite,

potrivit art. 306 C. proc. civ., o încadrare a acestora în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Analizând motivele de nelegalitate

formulate de recurentul reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ., constată următoarele:

Motivul de nelegalitate al deciziei

recurate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulat de

recurentul reclamant, vizează pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea

dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a acceptat

ca probă o expertiză extrajudiciară, în procedura înscrierii în fals împotriva

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de

către Tribunalul Ilfov, secția notariat, care nu a fost realizată în baza

actelor autentice, deși acestea au fost tot timpul în posesia reclamantului,

iar obiecțiunile reclamantului, în acest sens, împotriva acestui raport de

expertiză au fost respinse, pe de o parte, și pe de altă parte, că numai

procurorului îi revenea competența anulării înscrisului falsificat.

Potrivit art. 184 C. proc. civ.; „când

nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a

prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă prin orice mijloace de dovadă”,

iar prin decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, în aplicarea

dispozițiilor art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. și a dispozițiilor art.

184 C. proc. civ., s-a stabilit că,

„1) În cauzele în care acțiunea penală

s-a stins în faza de

urmărire penală,

printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de

procuror,

acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru

desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat,

numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1)

C. proc. civ.,

sică

2) În celelalte cauze, aceeași acțiune

aparține părților”.

În speță, nefiind incidență ipoteza de

la pct. 1 din această decizie dată în recurs în interesul legii, respectiv

litigiul nu se circumscrie cazurilor prevăzute de art. 45 alin. (l) C. proc.

civ., corect a apreciat instanța de apel că cererea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din

11 ianuarie 1933 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, în procedura înscrierii

în fals, aparține apelanților pârâți G.C. și G.M., și că instanței civile îi

revine competența de a constata falsul, întrucât acțiunea penală s-a stins în

faza de urmărire penală, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii

penale, impediment legal pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, ce a fost

constatat prin rezoluția din data de 7 aprilie 2009 pronunțată de Parchetul de

pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, în dosarul nr. 4502/P/2008.

În ceea ce privește criticile

formulate de reclamant în sensul că instanța de apel a acceptat o expertiză

extrajudiciară în procedura înscrierii în fals împotriva actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 la Tribunalul

Ilfov, secția notariat, care nu s-a realizat legal, respectiv în baza actelor

autentice ce s-au aflat tot timpul în posesia acestuia și că obiecțiunile în

acest sens împotriva

raportului de

expertiză greșit au fost respinse, se constată următoarele.

Efectuarea raportului de expertiză

grafologică s-a dispus prin rezoluția motivată nr. 1767355/2008 a Parchetului

de pe lângă Judecătoria sector 6 București, în dosarul nr. 4502/P/2008,

învestit cu cercetarea testamentului întocmit pe numele V.B., autentificat prin

procesul verbal nr. 2556/139 din 2 iunie 1956 și a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din 11 ianuarie

1933 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, defăimate ca false de către intervenienții

G. care au indicat ca posibil autor pe C.V.C., la sesizarea Tribunalului

București, secția a IlI-a civilă, prin încheierea din 12 martie 2008,

pronunțată în dosarul nr. 26212/3/2007, învestit cu soluționarea apelurilor

declarate împotriva sentinței civile nr. 14795 din 27 octombrie 1997,

pronunțată de Judecătoria sector 1 București.

Or, eventualele obiecțiuni la acest

raport de expertiză grafologică se puteau invoca în dosarul penal nr.

4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și nu

în cadrul prezentului litigiu, întrucât este inadmisibil a se invoca neregularități

privind îndeplinirea unui act de procedură dintr-un anumit dosar în alt dosar.

Celelalte critici formulate de

reclamant, ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că

decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ.,

potrivit cărora „instanța va putea încuviința refacerea sau completarea

probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse

în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluționării cauzei”,

cu referire la faptul că instanța de apel nu a încuviințat efectuarea unei noi

expertize judiciare pe baza actelor originale aflate tot timpul asupra

reclamantului, se constată că au fost invocate implicit prin criticile

formulate de recurentul reclamant prin cererea de recurs și că sunt nefondate,

deoarece actele prezentate de reclamant instanței de apel, în urma

verificărilor făcute de aceasta, s-a constatat că nu constituie scripte de

comparație noi față de cele avute în vedere la efectuarea primului raport de

expertiză criminalistică, nefiind îndeplinite astfel condițiile cerute de art.

179 C. proc. civ., pentru a se dispune efectuarea unui nou raport de expertiză

în cauză în legătură cu înscrisul defăimat ca fiind fals de către pârâți.

Susținerile reclamantului potrivit

cărora, în apel, greșit instanța a acceptat o expertiză extrajudiciară, sunt

neîntemeiate.

Astfel, expertiza efectuată în dosarul

penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6

București, acceptată de instanța de apel ca probă în procedura falsului prin

care s-a tăgăduit validitatea titlului reclamantului, declanșată de pârâții G.

C. și G.M., este o expertiză judiciară și poate

fi

folosită în prezenta cauză, față de prevederile art. 2 din O.G. nr.

2/2000, potrivit cărora „expertiza tehnică efectuată din dispoziția organelor

de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții

jurisdicționale de către expertul sau specialistul numit de acesta, în vederea

lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză judiciară”,

întrucât a fost efectuată din dispoziția organelor penale și de către un expert

desemnat de acestea.

În ceea ce privește celelalte critici,

ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurentul

reclamant, se constată că se impune a se face următoarea precizare.

Cauza a fost soluționată în apel pe

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, astfel că obiectul

controlului judiciar pe calea prezentului recurs îl constituie exclusiv

criticile de nelegalitate a deciziei recurate privind soluționarea cauzei pe

această excepție, celelalte critici vizând atât excepțiile inadmisibilității și

prematurității acțiunii, cât și cele privind fondul litigiului, în sensul că

decizia recurată a fost dată atât cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ.,

cât și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., nu

vor fi primite și analizate, câtă vreme acestea nu au făcut obiectul judecății

în apel.

Astfel, prin criticile formulate,

reclamantul arată că „față de actele administrate în cauză a făcut dovada

calității inițiale de proprietar a autoarei sale”, V.B., și a „transmiterii

succesorale succesive în persoana sa”, precum și a „modificării pe parcursul

unei lungi perioade de timp a adresei poștale existând identitate între

imobilul menționat în actele de proprietate ale autoarei sale și imobilul

revendicat”.

Cu alte cuvinte, deși nu a arătat

expres, reclamantul a susținut că în raportul juridic dedus judecății are

calitate procesuală activă, respectiv că a făcut dovada atât a dreptului de

proprietate al autoarei sale, V.B., asupra imobilului în litigiu, cât și a

calității sale de moștenitor al acesteia, ca urmare a „transmiterii succesorale

succesive în persoana sa”, iar instanța de apel greșit a respins acțiunea pe

excepția lipsei calității procesuale active a acestuia.

Aceste critici sunt nefondate, pentru

cele ce succed:

Lipsa calității procesuale active este

o excepție de fond, ce privește lipsuri referitoare la exercitarea dreptului

material la acțiune, care are întotdeauna ca rezultat respingerea acțiunii.

Calitatea procesuală semnifică titlul

care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiție dreptul a căruia

sancțiune o cere, ea fiind „traducerea procesuală a calității de titular al

dreptului”.

Cel care acționează în justiție,

respectiv cel care are calitatea procesuală activă, o face în considerarea unui

drept subiectiv, drept ce face obiectul verificării pe parcursul procesului, și

se îndreaptă împotriva celui care are o obligația corelativă respectivului

drept,

situație în care raportul procesual

se „mulează” pe raportul substanțial.

Prin urmare, în raportul procesual au

calitate procesuală „activă

și pasivă”

titularii dreptului și, respectiv, ai obligației corelative, iar în

cazul

persoanelor fizice, calitatea procesuală activă aparține titularului dreptului

sau al interesului juridicește ocrotit.

În speță, reclamantul, prin cererea de

chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, a

acționat în considerarea dreptului său de proprietate asupra acestuia, drept ce

a făcut obiectul verificării pe parcursul procesului, respectiv în apel în

materia acțiunilor în revendicare, calitatea procesuală activă, în cazul

moștenitorilor, presupune ca reclamantul să facă dovada calității de moștenitor

legal sau testamentar al autorului său, precum și dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului a persoanei în raport de care a făcut dovada

calității de moștenitor legal sau testamentar, iar în orice acțiune în

revendicare înainte de a se discuta dreptul pârâtului asupra bunului trebuie să

se analizeze cerința existenței identității între persoana reclamantului și

persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății,

întrucât aceasta poate fi introdusă numai de titularul dreptului real de

proprietate, iar lipsa acestei calități face ca acțiunea să fie respinsă pentru

că reclamantul, nefiind titularul dreptului real de proprietate, nu are

calitate procesuală activă.

În speță, reclamantul a făcut dovada

calității de moștenitor al numitei V.B., ca urmare a transmiterilor succesorale

succesive în persoana sa, însă nu a făcut dovada îndeplinirii și celei de-a

doua condiții pentru a putea promova acțiunea în revendicarea imobilului în

litigiu și anume aceea că autoarea sa a fost proprietara imobilului în litigiu,

deoarece singurul act juridic invocat de către reclamant în justificarea

dreptului său de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu este actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1993 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat, act ce nu a fost semnat la rubrica „cumpărătoare” de autoarea

acestuia, V.B., conform expertizei criminalistice nr. 228800 din 22 august

2008, efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria sector 6 București, consecința fiind aceea că autoarea

reclamantului nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu și că nu au putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului

pe cale succesorală către reclamant.

Pentru considerentele expuse, instanța

constatând că hotărârea recurată, prin care cauza s-a soluționat pe excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, este legală, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul

reclamant.

Împotriva acestei decizii, a formulat

contestație în anulare contestatorul C.D.V., invocând în drept dispozițiile

art. 317 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de

contestație în anulare s-a invocat că procedura de citare cu intimații S.R. prin

M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. București și SC H.N. SA, pentru ziua când s-a

judecat recursul, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.

De asemenea, s-a invocat că hotărârea

a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență în sensul că, deși un membru al completului de judecată s-a abținut,

iar cererea de abținere a fost respinsă, acesta a participat la judecarea

cauzei.

Contestația în anulare este nefondată

pentru următoarele considerente:

Pentru a exista motiv de contestație

în anulare este necesar ca procedura de chemare pentru termenul la care a avut

loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită față de partea care

ulterior uzează de această cale extraordinară de atac, deoarece nerespectarea

dispozițiilor referitoare la procedura de citare este sancționată cu nulitatea

relativă, care poate fi invocată numai de partea lezată.

Se constată că procedura de citare a

fost legal îndeplinită cu cele două intimate la data judecății recursului, astfel

că acest motiv de contestație în anulare este nefondat.

Prevederile art. 317 alin. (l) pct. 2

C. proc. civ., se referă la situația hotărârilor date de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență.

Incompatibilitatea, abținerea sau

recuzarea nu aparțin instituției de drept procesual referitoare la competența

absolută a instanțelor și eventuala lor nesocotire nu poate constitui temei de

exercitare a contestației în anulare.

Având în vedere aceste considerente,

urmează ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge

contestația în anulare.

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., și reținând culpa procesuală a contestatorului, acesta va fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, contestația în anulare

formulată de contestatorul C.D.V. împotriva deciziei nr. 3959 din 31 mai 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Obligă contestatorul la plata sumei de

1984 lei cheltuieli de judecată către intimații G.C. și G.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 ianuarie 2013.