ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4077/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4077/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 497 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.I.

și a respins acțiunea principală formulată de reclamantul M.I. în

contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului, Stațiunea de Cercetare -

Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Municipiul București - Sector 1 prin

Primar, Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul Economiei și

Finanțelor ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a

respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a

celorlalți reclamanți și a intervenienților; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General,

Municipiul București - Sector 1 prin Primar și Stațiunea de Cercetare -

Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în ceea ce privește capătul de cerere

principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu

referitoare la constatarea nulității actului de schimb; a respins excepția admisibilității

în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul de cerere din

cererea de intervenție în interes propriu referitoare la constatarea nulității

actului de schimb; a admis excepția admisibilității în ceea ce privește capătul

de cerere principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes

propriu privind revendicarea; a admis capătul de cerere principal formulat de

reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și capătul de cerere din cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienții I.P. și D.F.,

referitor la constatarea nulității actului de schimb formulate în

contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor

Publice; a constatat nulitatea actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din

28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin; a respins capătul de cerere

principal formulat de reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și capătul de

cerere din cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții I.P. și D.F. referitor la constatarea nulității actului de

schimb formulate în contradictoriu cu pârâta Municipiul București, prin

Primarul General, Municipiul București Sector 1 prin Primar și Stațiunea de

Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa ca fiind introduse împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca inadmisibil capătul

de cerere principal formulat de reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și din

cererea de intervenție în interes propriu formulată de I.P. și D.F. privind

revendicarea în contradictoriu cu pârâții.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților și intervenienților tribunalul a

constatat că aceasta este întemeiată doar în ceea ce îl privește pe reclamantul

M.I.

În legătură cu ceilalți reclamanți și

intervenienți tribunalul a constatat că, prin certificatele de moștenitor,

actele de stare civilă și declarația de notorietate depuse la dosar aceștia

și-au dovedit calitatea de moștenitori ai defunctului I. (A.) O. și deci și-au

justificat calitatea procesuală activă.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General,

Municipiul București - Sector 1 prin Primar și Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare

pentru Pomicultură Băneasa în ceea ce privește capătul de cerere principal și

capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu referitoare la

constatarea nulității actului de schimb, tribunalul a constatat că este

întemeiată, având în vedere că pârâții nu sunt părți în respectivul act

juridic, acesta producând efecte doar între părțile contractante.

Tribunalul a respins excepția admisibilității

în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul din cererea de

intervenție în interes propriu referitoare la constatarea nulității actului de

schimb, având în vedere pe de o parte, că argumentele referitoare la

necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale privesc doar

capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare, iar, pe de altă

parte, instanțele de judecată sunt competente să verifice legalitatea modului

în care terenul în litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea

și a valabilității actului în temeiul căruia s-a efectuat preluarea. în acest

sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Pe de altă parte, cu privire la

excepția admisibilității capătul de cerere principal și capătul de cerere din

cererea de intervenție în interes propriu privind revendicarea, tribunalul a

constatat că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Terenul în litigiu intră în sfera de

aplicare a legilor fondului funciar, mai precis în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33, alin. (2) din

Legea nr. 18/1991, art. 22

3

din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8

din H.G. nr. 1832/2005.

Art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005

prevede că, în aplicarea art. 9 alin. (1) și a art. 24 alin. (6) din Legea nr. 1/2000,

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare,

reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se face în

perimetrul unităților de cercetare - dezvoltare pe terenuri agricole care nu

sunt indispensabile cercetării.

Or, din toate aceste dispoziții legale

se desprind cel puțin două concluzii și anume: 1. legea prevede posibilitatea

restituirii terenurilor aflate în administrarea stațiunilor de cercetare -

dezvoltare cu excepțiile prevăzute de respectivele dispoziții legale și 2. legea

prevede doar condiția ca respectivul teren să fie preluat de la foștii

proprietari, nu și pe aceea ca, anterior, terenul să fie fost și în patrimoniul

fostelor cooperative de producție, așa cum susțin reclamanții.

Din actele dosarului nu rezultă că

reclamanta a formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei

legi de restituire pentru ca instanța să poată face aplicarea raționamentului juridic

care a dus la pronunțarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curte

de Casație și Justiție.

De asemenea, tribunalul a apreciat că

nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu

este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu

soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și

imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, iar pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept

absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă

poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci

când se urmărește apărarea unui drept civil.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G. și R.P., intervenienții D.F. și I.P.,

pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Agenția Domeniilor Statului, iar

prin Decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția

a lV-a civilă a admis apelurile, a desființat sentința civilă apelată și a

trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Tribunalul a interpretat și aplicat

greșit legea considerând că este inadmisibil capătul de cerere privind

revendicarea suprafeței de 4000 m.p. teren arabil situat în intravilanul

Municipiului București.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi

(deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea

persoanelor juridice menționate în text.

Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai

află în posesia unei „unități deținătoare", întrucât a fost înstrăinat,

rezultă că nici notificarea și nici procedura prealabilă nu mai sunt posibile,

pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

De asemenea, a aprecia în sensul

admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art.

46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Dreptul de proprietate nu este supus

prescripției extinctive, așa încât el poate fi protejat oricând prin promovarea

acțiunii în revendicare, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

În același sens s-a pronunțat și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vasilescu, Brumărescu,

Zamfirescu contra României, constatând că există o încălcare a art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât reclamanților din aceste

cauze li s-a încălcat dreptul de acces la justiție.

Chiar dacă aceste decizii s-au referit

la concordanța dintre dispozițiile Legii nr. 112/1995 și art. 480-481 C. civ.,

stabilindu-se că se poate formula în justiție o acțiune în revendicare,

principiul este aplicabil și în cazul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deoarece

dispozițiile constituționale (art. 21) și art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că nici o lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului la liberul acces la justiție.

Mai mult, acțiunea în revendicare

vizând drepturi și obligații cu caracter civil, se circumscrie garanțiilor

reglementate prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind

dreptul fiecărei persoane de a avea accesul liber la o instanță.

Accesului liber la justiție i se poate

aduce limitări care însă trebuie să urmărească un scop legitim și să nu

afecteze substanța dreptului; de asemenea, este necesară asigurarea unui raport

de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Existența unei proceduri

administrative prevăzută de o lege internă nu se regăsește printre limitările

statuate de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în același sens

fiind și hotărârea pronunțată de instanța europeană la data de 13 ianuarie 2009

în cauza Faimblat contra României.

Instanța de apel a mai reținut că

susținerile tribunalului în sensul că terenul în litigiu se află sub incidența art.

9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art.

22

3

din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G. nr. l832/2005,

nu constituie un motiv de inadmisibilitate a acțiunii.

În plus, astfel cum rezultă din

cuprinsul adresei din 28 ianuarie 2009 emisă de Stațiunea de Cercetare și

Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, terenul revendicat de reclamanți face

parte dintr-o suprafață mai mare aflată în posesia Stațiunii de Cercetare și

Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa. După apariția legilor fondului funciar

și, în special, după apariția Legii nr. 247/2005, pe această locație au fost

emise până în prezent opt titluri de proprietate prin care s-au retrocedat în

compensare (dar nu pe același amplasament) diverse suprafețe de teren a căror

valabilitate a fost constatată în instanță.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat și motivat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 București

prin Primar și intervenienții I.P. și D.F.

l. Prin motivele de recurs, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate

întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Potrivit art. 6 alin. () din Legea nr.

213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Terenul în litigiu intră în sfera de

aplicare a legilor fondului funciar, mai precis în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea

nr. 18/1991, art. 22

3

din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G.

1832/2005.

În mod legal prima instanță a apreciat

ca terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziții prevăzute în legi

speciale de reparație, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în cauză neputându-se reține o

încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, reclamanții și intervenienții

nu au invocat și nici nu au dovedit că neformularea cererii de reconstituire a

dreptului de proprietate în termenele prevăzute de legile speciale menționate

s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. Mai mult, pentru diferența de

teren de 1 ha reclamanții au urmat respectiva procedură, fiindu-le emis titlu

de proprietate nr. 5962/1994.

Se mai arată că, prin motivele de

apel, Ministerul Finanțelor Publice a fost invocat și excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestei instituții in ceea ce privește constatarea

nulității actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de

Notariatul R.S.

Instanța de apel, prin decizia

recurată, a omis să se pronunțe asupra acestei excepții, încălcând astfel

dispozițiile prevăzute de art. 292 și urm. C. proc. civ.

General formulează următoarele critici de nelegalitate fundamentate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de prevederile Legii nr. 10/2001

și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, restituirea imobilelor în natură ori

acordarea măsurilor reparatorii, nu mai pot face obiectul unei cereri de chemare

în judecată și nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului comun.

Pentru restituirea imobilelor,

persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art.

21 și urm. din Legea nr. 10/2001, având apoi la îndemână calea acțiunii în

justiție împotriva dispoziției primarului, sub forma contestației.

Nu se poate reține că reglementarea

cuprinsă în Legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau

principiului liberului acces la justiție, față de împrejurarea că dispoziția

emisă în temeiul acestei legi poate fi contestată în justiție.

Mai mult, decizia în interesul Legii nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, confirmă

inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare, dându-se prioritate legii speciale

în materie și securității raporturilor juridice.

Sectorului 1 București, critică decizia instanței de apel pentru următoarele

motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții și intervenienții au

înțeles să uziteze de legea specială de reparație doar pentru o parte din

terenul ce face obiectul actului de schimb, fiindu-le reconstituit dreptul de

proprietate pentru suprafața de 1 ha. În ceea ce privește diferența de teren,

respectiv suprafața de 4000 mp., aceștia nu au depus nici un fel de diligente.

Dispozițiile art. 480 C. civ. nu pot

fi invocate în cazul acțiunilor având ca obiect terenurile agricole preluate

abuziv de către stat, dacă acestea sunt introduse după intrarea în vigoare a

unei legi speciale de reparație.

Prin dispozițiile lor, Legile fondului

funciar au suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și,

fără să diminueze accesul Ia justiție, au adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special. Astfel nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile

art. 480 C. civ. în cazul acțiunilor având ca obiect terenurile agricole

preluate de către stat, introduse după intrarea în vigoare a Legilor fondului

funciar, așa cum rezultă și din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Cu atât mai mult, sunt inadmisibile

acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legilor fondului

funciar de persoanele care au utilizat procedura din aceste legi, soluție

conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice

consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

O parte din pârâți, respectiv

Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sector 1 București,

Stațiunea de Cercetare, Dezvoltare Pentru Pomicultura Băneasa, nu au declarat

apel. Cu toate acestea, în dispozitivul deciziei recurate, aceste părți sunt

menționate ca fiind apelanți-pârâți și li se admite apelul.

Pe de alta parte, apelurile celorlalți

doi pârâți, respectiv Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice trebuiau respinse, în raport de dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. Aceste apeluri se referă la calitatea procesuală pasivă a

acestor apelanți - pârâți, tribunalul respingând excepția invocată de aceștia pentru

capătul 1 al cererii privind constatarea nulității actului de schimb.

Se mai susține că instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 296 teza 2I C. proc. civ.

În raport de sentința pronunțată de

Tribunalul București, prin are s-a admis capătul 1 al cererii privind

constatarea nulității contractului de schimb încheiat intre autorii

reclamanților și intervenienților, pe de o parte și stat, pe de alta parte,

soluția pronunțată de instanța de apel, chiar dacă prin ea se admite apelul

declarat de intervenienți, are drept consecință agravarea situației lor

juridice în propria cale de atac.

Desființând în tot sentința apelată,

instanța de apel a desființat și soluția pronunțată de tribunal prin care s-a

admis în parte acțiunea pentru capătul 1 al cererii, constatându-se nulitatea

contractului de schimb, capăt de cerere ce s-a soluționat prin cercetarea

fondului

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Atât în recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice, cât și în cele formulate de Municipiul București prin

Primarul General și de Primăria Sectorului 1 București prin Primar, sunt

cuprinse critici legate de soluția adoptată de instanța de apel sub aspectul

capătului de cerere principal și a capătului de cerere din cererea de

intervenție în interes propriu privind revendicarea, astfel încât Înalta Curte

le va răspunde prin aceleași considerente.

Acțiunea în revendicare este acea

acțiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la

posesorul neproprietar, urmând ca, în cazul în care ambele părți se prevalează

de titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, instanța să compare

ridurile ce se opun, urmând a da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai

bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.

Înalta Curte apreciază că, în

recursurile declarate de pârâți, criticile exprimate în privința soluției

pronunțate de instanța de apel pe capătul de cerere privind revendicarea, sunt

critici ce țin de fondul pretențiilor pe care părțile le-au formulat sub

aspectul cererii în revendicare, de temeinicia acestei cereri.

Chiar dacă utilizează noțiunea de „admisibilitate",

în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți formulează argumente în

sensul preferabilității titlului pe care-l opun, în raport cu cel invocat de

reclamanți și intervenienți.

Trimiterile la norme legale cuprinse

în Legea nr. 1/2000, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 290/2002 și H.G. 1832/2005

reprezintă argumente pentru care, în opinia recurenților, în raport de acele

dispoziții legale și de criteriile pe care acestea le pot oferi, titlul lor

asupra imobilului în litigiu ar fi preferabil celui opus de reclamanți și

intervenienți.

Pe de altă parte, Înalta Curte

apreciază că, prin hotărârea pronunțată, tribunalul a analizat la rândul său,

temeinicia acțiunii în revendicare cu care a fost învestit, fondul pretențiilor

deduse judecății sub acest aspect.

Menționarea făcută în cuprinsul

sentinței, de respingere „ca inadmisibil" a capătului de cerere în

revendicare, nu constituie un argument în a considera că prima instanță nu ar

fi analizat fondul cererii, atât timp cât, din considerentele sentinței rezultă

analiza temeiniciei pretențiilor formulate.

Prin sentința pronunțată, tribunalul a

arătat care sunt argumentele pentru care apreciază că terenul în litigiu intră

în sfera de aplicare a legilor fondului funciar. Aplicând și interpretând

dispozițiile legale relevante în cauză din cuprinsul acestor legi, prima

instanță a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pentru care, terenul

în litigiu nu ar putea fi restituit reclamanților și intervenienților.

Or, considerentele sentinței

întemeiate pe interpretarea normelor legale în legătură cu care tribunalul a

apreciat că reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprind

de fapt criterii aplicate de tribunal în compararea titlurilor de proprietate

ce de opun.

Prin urmare, prin aplicarea

argumentată a normelor legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în

cauză, prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, aceste

norme legale oferind tocmai criterii necesare în stabilirea titlului de

proprietate preferabil.

De altfel, chiar intervenienții, prin

motivele de apel formulate, recunosc că în cauză a existat o cercetare a

fondului litigiului de către prima instanță, de vreme ce arată că tribunalul „a

constatat inexistența titlului statului" dar, a concluzionat greșit, în

opinia apelanților „în urma comparării acestor titluri de proprietate", că

„titlul lor de proprietate nu este mai bine caracterizat decât cel al

statului".

Prin urmare, câtă vreme prima instanță

a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, aplicarea, prin decizia

recurată, a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către Curtea de Apel,

este nelegală. Pe de altă parte, față de soluția pronunțată, instanța de apel

nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost învestită în legătură cu

fondul litigiului.

Pornind de la această premisă, și

având în vedere calificarea făcută de Înalta Curte în privința criticilor

formulate de pârâți prin recursurile promovate în legătură cu capătul de cerere

în revendicare, se impune admiterea recursurilor în temeiul art. 312 alin. (3)

C. proc. civ. casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Prin recursul declarat, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice formulează și o altă critică care atrage, la

rândul ei, soluția de admitere a recursului, de casare a deciziei recurate și

de trimitere spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel București.

Se arată astfel că, instanța de apel

nu a analizat motivul de apel prin care pârâtul a susținut că nu are calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere în constatarea

nulității actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de

Notariatul R.S.

Critica este fondată.

Omisiunea instanței de apel de a

analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt

considerentele pentru care cererile pârâților sunt sau nu întemeiate, așa cum

prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a

fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului

judiciar.

La rândul lor, prin recursul declarat,

intervenienții formulează o critică care susține aceeași soluție de admitere a

recursului și de casare a deciziei recurate.

Arată intervenienții că, prin decizia

pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296 teza 2 C. proc.

civ. Se argumentează în sensul că, desființarea integrală a sentinței primei

instanțe prin decizia Curții de Apel, în condițiile în care prin sentință

fusese admis capătul de cerere în constatarea nulității actului de schimb, iar

hotărârea apelată a fost atacată de intervenienți și de pârâți fără însă ca

aceștia din urmă să formuleze critici legate de soluția pronunțată în acest

capăt de cerere, nesocotește prevederile art. 297 teza 2 C. proc. civ.

Susținerea este fondată.

Contrar celor afirmate de

intervenienți prin motivele de recurs, în apelul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice, au fost formulate nu numai critici legate de calitatea

procesual pasivă a acestui pârât în capătul de cerere privind constatarea

nulității actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de

Notariatul R.S., ci și critici legate de dezlegarea dată de tribunal fondului

pretențiilor în acest capăt de cerere.

Cu toate acestea, Înalta Curte

apreciază că a existat o încălcare a prevederilor art. 297 teza 2 C. proc. civ.

În condițiile în care, Curtea de Apel,

prin admiterea apelului declarat de intervenienți, a desființat în totalitate

sentința tribunalului, sentință care le era favorabilă în privința capătului de

cerere privind constatarea nulității actului de schimb, fără a arăta

considerentele pentru care a dispus această măsură întrucât decizia recurată nu

face referire la motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice sub acest aspect, apelanților intervenienți li s-a creat o situație mai

grea în propria cale de atac, ceea ce atrage nulitatea deciziei astfel

pronunțate.

Critica formulată de intervenienți

prin care aceștia susțin nelegalitatea deciziei pentru menționarea eronată în

dispozitivul acesteia a soluției de admitere a apelurilor declarate de părți

care nu au înțeles să uzeze de această cale de atac nu este fondată.

În condițiile în care recurenții

intervenienți nu au dovedit vreo vătămare produsă prin eroarea strecurată în

dispozitivul deciziei recurate, aspectele menționate nu pot atrage nulitatea

hotărârii atacate.

Prin motivele de recurs, intervenienții

formulează și critici vizând dezlegarea pe care instanța de apel trebuia să o

dea în cazul apelurilor declarate de Administrația Domeniilor Publice și de

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Față de soluția pronunțată, de casare

a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelurilor

formulate, Înalta Curte nu va mai analiza aceste critici.

Prin urmare, în raport de

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursurile declarate, va casa decizia pronunțată de Curtea de Apel

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile pârâților

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

București, Municipiul București, Primăria Sectorului 1 și al intervenienților D.F.

și I.P. împotriva Deciziei nr. 98 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel

București, secția ca IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 iunie 2010.