ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4077/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 497 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.I. și a respins acțiunea principală formulată de reclamantul M.I.

în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului, Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Municipiul București - Sector 1 prin Primar, Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a celorlalți reclamanți și a intervenienților; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Municipiul București - Sector 1 prin Primar și Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu referitoare la constatarea nulității actului de schimb; a respins excepția admisibilității în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu referitoare la constatarea nulității actului de schimb; a admis excepția admisibilității în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind revendicarea; a admis capătul de cerere principal formulat de reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P.

și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții I.P. și D.F., referitor la constatarea nulității actului de schimb formulate în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice; a constatat nulitatea actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin; a respins capătul de cerere principal formulat de reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții I.P. și D.F.

referitor la constatarea nulității actului de schimb formulate în contradictoriu cu pârâta Municipiul București, prin Primarul General, Municipiul București Sector 1 prin Primar și Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca inadmisibil capătul de cerere principal formulat de reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și din cererea de intervenție în interes propriu formulată de I.P. și D.F. privind revendicarea în contradictoriu cu pârâții. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și intervenienților tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată doar în ceea ce îl privește pe reclamantul M.I.

În legătură cu ceilalți reclamanți și intervenienți tribunalul a constatat că, prin certificatele de moștenitor, actele de stare civilă și declarația de notorietate depuse la dosar aceștia și-au dovedit calitatea de moștenitori ai defunctului I. (A.) O. și deci și-au justificat calitatea procesuală activă. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Municipiul București - Sector 1 prin Primar și Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu referitoare la constatarea nulității actului de schimb, tribunalul a constatat că este întemeiată, având în vedere că pârâții nu sunt părți în respectivul act juridic, acesta producând efecte doar între părțile contractante.

Tribunalul a respins excepția admisibilității în ceea ce privește capătul de cerere principal și capătul din cererea de intervenție în interes propriu referitoare la constatarea nulității actului de schimb, având în vedere pe de o parte, că argumentele referitoare la necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale privesc doar capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare, iar, pe de altă parte, instanțele de judecată sunt competente să verifice legalitatea modului în care terenul în litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea și a valabilității actului în temeiul căruia s-a efectuat preluarea. în acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Pe de altă parte, cu privire la excepția admisibilității capătul de cerere principal și capătul de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind revendicarea, tribunalul a constatat că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, mai precis în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33, alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22 3 din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G.

nr. 1832/2005. Art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005 prevede că, în aplicarea art. 9 alin. (1) și a art. 24 alin. (6) din Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se face în perimetrul unităților de cercetare - dezvoltare pe terenuri agricole care nu sunt indispensabile cercetării.

Or, din toate aceste dispoziții legale se desprind cel puțin două concluzii și anume: 1. legea prevede posibilitatea restituirii terenurilor aflate în administrarea stațiunilor de cercetare - dezvoltare cu excepțiile prevăzute de respectivele dispoziții legale și 2. legea prevede doar condiția ca respectivul teren să fie preluat de la foștii proprietari, nu și pe aceea ca, anterior, terenul să fie fost și în patrimoniul fostelor cooperative de producție, așa cum susțin reclamanții. Din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei legi de restituire pentru ca instanța să poată face aplicarea raționamentului juridic care a dus la pronunțarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G. și R.P., intervenienții D.F. și I.P., pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Agenția Domeniilor Statului, iar prin Decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă a admis apelurile, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Tribunalul a interpretat și aplicat greșit legea considerând că este inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 4000 m.p. teren arabil situat în intravilanul Municipiului București.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text. Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei „unități deținătoare", întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea și nici procedura prealabilă nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a aprecia în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Dreptul de proprietate nu este supus prescripției extinctive, așa încât el poate fi protejat oricând prin promovarea acțiunii în revendicare, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu contra României, constatând că există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât reclamanților din aceste cauze li s-a încălcat dreptul de acces la justiție.

Chiar dacă aceste decizii s-au referit la concordanța dintre dispozițiile Legii nr. 112/1995 și art. 480-481 C. civ., stabilindu-se că se poate formula în justiție o acțiune în revendicare, principiul este aplicabil și în cazul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deoarece dispozițiile constituționale (art. 21) și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului la liberul acces la justiție. Mai mult, acțiunea în revendicare vizând drepturi și obligații cu caracter civil, se circumscrie garanțiilor reglementate prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul fiecărei persoane de a avea accesul liber la o instanță.

Accesului liber la justiție i se poate aduce limitări care însă trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța dreptului; de asemenea, este necesară asigurarea unui raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese. Existența unei proceduri administrative prevăzută de o lege internă nu se regăsește printre limitările statuate de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în același sens fiind și hotărârea pronunțată de instanța europeană la data de 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României. Instanța de apel a mai reținut că susținerile tribunalului în sensul că terenul în litigiu se află sub incidența art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22 3 din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G.

nr. l832/2005, nu constituie un motiv de inadmisibilitate a acțiunii. În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 28 ianuarie 2009 emisă de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, terenul revendicat de reclamanți face parte dintr-o suprafață mai mare aflată în posesia Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa. După apariția legilor fondului funciar și, în special, după apariția Legii nr. 247/2005, pe această locație au fost emise până în prezent opt titluri de proprietate prin care s-au retrocedat în compensare (dar nu pe același amplasament) diverse suprafețe de teren a căror valabilitate a fost constatată în instanță. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 București prin Primar și intervenienții I.P.

și D.F. l. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Potrivit art. 6 alin. () din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, mai precis în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22 3 din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G.

1832/2005. În mod legal prima instanță a apreciat ca terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziții prevăzute în legi speciale de reparație, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în cauză neputându-se reține o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, reclamanții și intervenienții nu au invocat și nici nu au dovedit că neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele prevăzute de legile speciale menționate s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. Mai mult, pentru diferența de teren de 1 ha reclamanții au urmat respectiva procedură, fiindu-le emis titlu de proprietate nr. 5962/1994.

Se mai arată că, prin motivele de apel, Ministerul Finanțelor Publice a fost invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții in ceea ce privește constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul R.S. Instanța de apel, prin decizia recurată, a omis să se pronunțe asupra acestei excepții, încălcând astfel dispozițiile prevăzute de art. 292 și urm. C. proc. civ. 2. Municipiul București, prin Primarul General formulează următoarele critici de nelegalitate fundamentate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de prevederile Legii nr. 10/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, restituirea imobilelor în natură ori acordarea măsurilor reparatorii, nu mai pot face obiectul unei cereri de chemare în judecată și nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului comun.

Pentru restituirea imobilelor, persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, având apoi la îndemână calea acțiunii în justiție împotriva dispoziției primarului, sub forma contestației. Nu se poate reține că reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau principiului liberului acces la justiție, față de împrejurarea că dispoziția emisă în temeiul acestei legi poate fi contestată în justiție. Mai mult, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, confirmă inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare, dându-se prioritate legii speciale în materie și securității raporturilor juridice.

3. Prin recursul declarat, Primăria Sectorului 1 București, critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanții și intervenienții au înțeles să uziteze de legea specială de reparație doar pentru o parte din terenul ce face obiectul actului de schimb, fiindu-le reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 1 ha. În ceea ce privește diferența de teren, respectiv suprafața de 4000 mp., aceștia nu au depus nici un fel de diligente. Dispozițiile art. 480 C. civ. nu pot fi invocate în cazul acțiunilor având ca obiect terenurile agricole preluate abuziv de către stat, dacă acestea sunt introduse după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație.

Prin dispozițiile lor, Legile fondului funciar au suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și, fără să diminueze accesul Ia justiție, au adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Astfel nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 480 C. civ. în cazul acțiunilor având ca obiect terenurile agricole preluate de către stat, introduse după intrarea în vigoare a Legilor fondului funciar, așa cum rezultă și din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Cu atât mai mult, sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legilor fondului funciar de persoanele care au utilizat procedura din aceste legi, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

4. Intervenienții I.P. și D.F. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O parte din pârâți, respectiv Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sector 1 București, Stațiunea de Cercetare, Dezvoltare Pentru Pomicultura Băneasa, nu au declarat apel. Cu toate acestea, în dispozitivul deciziei recurate, aceste părți sunt menționate ca fiind apelanți-pârâți și li se admite apelul. Pe de alta parte, apelurile celorlalți doi pârâți, respectiv Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice trebuiau respinse, în raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Aceste apeluri se referă la calitatea procesuală pasivă a acestor apelanți - pârâți, tribunalul respingând excepția invocată de aceștia pentru capătul 1 al cererii privind constatarea nulității actului de schimb.

Se mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296 teza 2I C. proc. civ. În raport de sentința pronunțată de Tribunalul București, prin are s-a admis capătul 1 al cererii privind constatarea nulității contractului de schimb încheiat intre autorii reclamanților și intervenienților, pe de o parte și stat, pe de alta parte, soluția pronunțată de instanța de apel, chiar dacă prin ea se admite apelul declarat de intervenienți, are drept consecință agravarea situației lor juridice în propria cale de atac.

Desființând în tot sentința apelată, instanța de apel a desființat și soluția pronunțată de tribunal prin care s-a admis în parte acțiunea pentru capătul 1 al cererii, constatându-se nulitatea contractului de schimb, capăt de cerere ce s-a soluționat prin cercetarea fondului Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Atât în recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, cât și în cele formulate de Municipiul București prin Primarul General și de Primăria Sectorului 1 București prin Primar, sunt cuprinse critici legate de soluția adoptată de instanța de apel sub aspectul capătului de cerere principal și a capătului de cerere din cererea de intervenție în interes propriu privind revendicarea, astfel încât Înalta Curte le va răspunde prin aceleași considerente.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, urmând ca, în cazul în care ambele părți se prevalează de titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, instanța să compare ridurile ce se opun, urmând a da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil. Înalta Curte apreciază că, în recursurile declarate de pârâți, criticile exprimate în privința soluției pronunțate de instanța de apel pe capătul de cerere privind revendicarea, sunt critici ce țin de fondul pretențiilor pe care părțile le-au formulat sub aspectul cererii în revendicare, de temeinicia acestei cereri.

Chiar dacă utilizează noțiunea de „admisibilitate", în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți formulează argumente în sensul preferabilității titlului pe care-l opun, în raport cu cel invocat de reclamanți și intervenienți. Trimiterile la norme legale cuprinse în Legea nr. 1/2000, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 290/2002 și H.G. 1832/2005 reprezintă argumente pentru care, în opinia recurenților, în raport de acele dispoziții legale și de criteriile pe care acestea le pot oferi, titlul lor asupra imobilului în litigiu ar fi preferabil celui opus de reclamanți și intervenienți. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, prin hotărârea pronunțată, tribunalul a analizat la rândul său, temeinicia acțiunii în revendicare cu care a fost învestit, fondul pretențiilor deduse judecății sub acest aspect.

Menționarea făcută în cuprinsul sentinței, de respingere „ca inadmisibil" a capătului de cerere în revendicare, nu constituie un argument în a considera că prima instanță nu ar fi analizat fondul cererii, atât timp cât, din considerentele sentinței rezultă analiza temeiniciei pretențiilor formulate. Prin sentința pronunțată, tribunalul a arătat care sunt argumentele pentru care apreciază că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar. Aplicând și interpretând dispozițiile legale relevante în cauză din cuprinsul acestor legi, prima instanță a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pentru care, terenul în litigiu nu ar putea fi restituit reclamanților și intervenienților.

Or, considerentele sentinței întemeiate pe interpretarea normelor legale în legătură cu care tribunalul a apreciat că reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprind de fapt criterii aplicate de tribunal în compararea titlurilor de proprietate ce de opun. Prin urmare, prin aplicarea argumentată a normelor legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, aceste norme legale oferind tocmai criterii necesare în stabilirea titlului de proprietate preferabil.

De altfel, chiar intervenienții, prin motivele de apel formulate, recunosc că în cauză a existat o cercetare a fondului litigiului de către prima instanță, de vreme ce arată că tribunalul „a constatat inexistența titlului statului" dar, a concluzionat greșit, în opinia apelanților „în urma comparării acestor titluri de proprietate", că „titlul lor de proprietate nu este mai bine caracterizat decât cel al statului". Prin urmare, câtă vreme prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, aplicarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către Curtea de Apel, este nelegală. Pe de altă parte, față de soluția pronunțată, instanța de apel nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost învestită în legătură cu fondul litigiului.

Pornind de la această premisă, și având în vedere calificarea făcută de Înalta Curte în privința criticilor formulate de pârâți prin recursurile promovate în legătură cu capătul de cerere în revendicare, se impune admiterea recursurilor în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice formulează și o altă critică care atrage, la rândul ei, soluția de admitere a recursului, de casare a deciziei recurate și de trimitere spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel București. Se arată astfel că, instanța de apel nu a analizat motivul de apel prin care pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere în constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul R.S.

Critica este fondată. Omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile pârâților sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. La rândul lor, prin recursul declarat, intervenienții formulează o critică care susține aceeași soluție de admitere a recursului și de casare a deciziei recurate. Arată intervenienții că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296 teza 2 C. proc. civ.

Se argumentează în sensul că, desființarea integrală a sentinței primei instanțe prin decizia Curții de Apel, în condițiile în care prin sentință fusese admis capătul de cerere în constatarea nulității actului de schimb, iar hotărârea apelată a fost atacată de intervenienți și de pârâți fără însă ca aceștia din urmă să formuleze critici legate de soluția pronunțată în acest capăt de cerere, nesocotește prevederile art. 297 teza 2 C. proc. civ. Susținerea este fondată. Contrar celor afirmate de intervenienți prin motivele de recurs, în apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, au fost formulate nu numai critici legate de calitatea procesual pasivă a acestui pârât în capătul de cerere privind constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. 15904 din 28 iulie 1958 de Notariatul R.S., ci și critici legate de dezlegarea dată de tribunal fondului pretențiilor în acest capăt de cerere.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că a existat o încălcare a prevederilor art. 297 teza 2 C. proc. civ. În condițiile în care, Curtea de Apel, prin admiterea apelului declarat de intervenienți, a desființat în totalitate sentința tribunalului, sentință care le era favorabilă în privința capătului de cerere privind constatarea nulității actului de schimb, fără a arăta considerentele pentru care a dispus această măsură întrucât decizia recurată nu face referire la motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sub acest aspect, apelanților intervenienți li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce atrage nulitatea deciziei astfel pronunțate. Critica formulată de intervenienți prin care aceștia susțin nelegalitatea deciziei pentru menționarea eronată în dispozitivul acesteia a soluției de admitere a apelurilor declarate de părți care nu au înțeles să uzeze de această cale de atac nu este fondată.

În condițiile în care recurenții intervenienți nu au dovedit vreo vătămare produsă prin eroarea strecurată în dispozitivul deciziei recurate, aspectele menționate nu pot atrage nulitatea hotărârii atacate. Prin motivele de recurs, intervenienții formulează și critici vizând dezlegarea pe care instanța de apel trebuia să o dea în cazul apelurilor declarate de Administrația Domeniilor Publice și de Ministerul Economiei și Finanțelor. Față de soluția pronunțată, de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate, Înalta Curte nu va mai analiza aceste critici. Prin urmare, în raport de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia pronunțată de Curtea de Apel și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile pârâților Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, Municipiul București, Primăria Sectorului 1 și al intervenienților D.F. și I.P. împotriva Deciziei nr. 98 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția ca IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2010.