ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6798/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta N.M. a

solicitat anularea Hotărârii nr. 5700 din 2 mai 2012 emisă de pârâta Casa

Județeană de Pensii Suceava - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că la începutul lunii mai 1944 a fost strămutată

împreună cu bunicul său N.Gh., cei 4 frați și 2 verișori din comuna Drăgănești,

județul Neamț, în comuna Siminicea, județul Botoșani, deoarece înainta linia

frontului, că ea însăși cunoaște multe alte persoane care s-au aflat în

situația sa, cărora li s-a recunoscut dreptul de beneficiari ai drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv sora sa V.S. și numitul M.Gh.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Casa Județeană de Pensii Suceava a solicitat respingerea

acțiunii ca nefondată și, pe cale de consecință, menținerea Hotărârii nr. 5700

din 2 mai 2012 a cărei emitentă este.

Prin Sentința nr. 245

din 3 septembrie 2012 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în

contencios administrativ formulată de reclamanta N.M., în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Suceava.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că obiectul

prezentei acțiuni constă în anularea Hotărârii nr. 5700 din 2 mai 2012 a Casei

Județene de Pensii Suceava, prin care s-a respins cererea reclamantei de

acordare a drepturilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000, reclamanta

susținând că, în anul 1944, cu ocazia înaintării frontului sovietic din cel

de-al doilea război mondial, a fost evacuată împreună cu familia sa.

A apreciat instanța

de fond că, din probatoriul administrat în cauză, reclamanta a făcut doar

dovada faptului că, în perioada sus-menționată, ea și familia ei au fost

evacuați, însă nu a dovedit că această evacuare din localitatea de domiciliu în

altă localitate a avut drept scop o persecuție etnică, ci, dimpotrivă, scopul

evacuării lor a fost acela de a fi protejați din calea frontului armatei sovietice

care înainta pe teritoriul românesc, evacuarea realizându-se, după cum chiar

reclamanta a arătat, înainte ca linia frontului să ajungă în localitatea

natală, împrejurare atestată și de declarația reclamantei.

S-a mai reținut că

din aceleași probe rezultă că reclamanta aparține populației majoritare

românești și atât localitatea de domiciliu, cât și aceea în care aceasta s-a

refugiat, se aflau pe teritoriul românesc, sub administrația Statului Român,

care nu ar fi putut să-și persecute proprii cetățeni din punct de vedere etnic,

ci dimpotrivă a luat măsuri de ocrotire a acestora.

Instanța a

concluzionat că situația relevată nu atrage incidența prevederilor O.U.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea

de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de

regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta N.M., solicitând modificarea hotărârii în

sensul admiterii acțiunii anularea Hotărârii nr. 570 din 2 mai 2012 și

recunoașterea calității de beneficiar a drepturilor prevăzute de Legea nr.

189/2000.

În motivarea cererii

de recurs se arată că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea în condițiile

în care din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă că în

perioada mai - septembrie 1944 a fost strămutată împreună cu familia într-o

altă localitate decât cea de domiciliu, datorită persecuțiilor etnice la care a

fost supusă în perioada de referință.

Face trimitere în

acest sens la declarația martorului M.Gh., care prin declarația sa confirmă

împrejurările în care a avut loc strămutarea, dar și la deciziile Casei

Județene de Pensii emise în favoarea fraților ei și a altor localnici.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata Casa Județeană de Pensii Suceava solicită respingerea

recursului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe ca temeinică și

legală. Se arată în cuprinsul întâmpinării că în mod temeinic și legal, prima

instanță a constatat că mutarea reclamantei într-o altă localitate decât cea de

domiciliul nu a fost rezultatul persecuțiilor etnice invocate de către aceasta,

la baza evacuării din localitatea de domiciliu au stat acțiunile întreprinse de

Guvern în aceea perioadă pentru protejarea populației din calea Frontului

Armatei Sovietice. Aceste aspecte sunt recunoscute de către reclamantă prin

declarația dată în fața instanței.

Examinând sentința

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și în limitele prevăzute de

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru următoarele considerente.

Prin cererea adresată

Comisiei Județene de Pensii Suceava reclamanta a solicitat recunoașterea

calității de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivat

de împrejurarea că ea împreună cu familia a fost strămutată într-o altă

localitate decât cea de domiciliu datorită persecuțiilor etnice.

Prin Hotărârea nr.

5700 din 2 mai 2012 s-a respins cererea reclamantei pe considerentul că probele

depuse la dosar nu au fost în măsură să demonstreze acte care pot fi încadrate

ca fiind persecuții etnice.

Împotriva acestei

hotărâri, a fost formulată contestație respinsă prin Sentința civilă nr. 245

din 8 septembrie 2012 reținându-se în considerentele hotărârii că reclamanta nu

a făcut dovada faptului că în perioada mai - septembrie 1944 a fost evacuată

din localitatea de domiciliu pe motive etnice. Se face trimitere la declarația

reclamantei în care aceasta recunoaște că evacuarea s-a datorat acțiunilor

armate de pe frontul sovietic, măsura evacuării fiind una de protecție a

populației față de conflictele armate desfășurate în zonă.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000,

beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 - 6

martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile

expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliu în

altă localitate din motive etnice.

Prin aceste

dispoziții legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor

persoanelor care au fost victimele și/sau au suferit ca urmare a persecuțiilor

etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobată prin H.G. nr. 127/2002 dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din Ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În speță, prima

instanță a respins acțiunea cu motivarea că prin probele administrate în cauză,

reclamanta nu a făcut dovada faptului că în perioada de referință au fost

evacuată pe motive etnice, fără însă să motiveze înlăturarea probelor

administrate în cauză respectiv declarațiile martorului M.Gh., în conținutul

căreia sunt descrise condițiile în care reclamanta împreună cu familia a fost

evacuată, Decizia nr. 256440 din 24 februarie 2012 a Casei Județeană de Pensii

Neamț emisă în favoarea numitei V.S. sora reclamantei, deciziile emise în

favoarea numiților M.Gh. și M.C. evacuați din aceeași localitate și în aceleași

condiții.

Se constată așadar,

că sunt fondate criticile recurentei, în ceea ce privește modalitatea de

soluționare a cauzei, instanța de fond procedând la respingerea acțiunii fără a

analiza probatoriul administrat în cauză și să motiveze înlăturarea celor

administrate de reclamantă în susținerea acțiunii, analiză ce se impunea a fi

făcută în condițiile în care reclamanta a susținut că alte persoane aflate în

situații similare beneficiază de drepturile recunoscute de Legea nr. 189/2000.

Această verificare se

impunea tocmai pentru a se evita instituirea unui tratament juridic diferit

pentru persoane care se află în situații identice. Toate persoanele aflate în

aceeași situație beneficiază de aceleași drepturi. Stabilirea faptului că o

persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute, în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii

de competența exclusivă a instanței judecătorești, cărei îi revine sarcina, ca

în raport de probele administrate în cauză, să stabilească în mod neechivoc în

ce măsură persoana solicitantă se încadrează sau nu într-una din situațiile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999.

Pe de altă parte

dispozițiile cuprinse în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la

necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea

instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. În

această privință, se impune o concluzie importantă și anume aceea că instanța

trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce sa cerut prin acțiune și asupra

tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți. Sub

acest aspect prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au caracter imperativ

iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii.

În speță, așa cum s-a

arătat instanța nu a procedat la o analiză a susținerilor reclamantei în sensul

că persoane aflate în situații identice printre care frații ei beneficiază de

drepturile solicitate prin acțiune, în susținerea acestor pretenții depunând la

dosar mai multe probe înlăturate de instanță fără o motivare pertinentă.

În atare situație, se

apreciază că în speță, este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., instanța încălcând obligația imperativă prevăzută sub

sancțiunea nulității de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de motivarea

hotărârii situație în care în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 312 alin. (3) din același cod va dispune casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond care va

proceda la analizarea probelor depuse la dosar de către reclamantă dar și a

condițiilor în care ceilalți frați ai reclamantei au obținut drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, evitându-se în acest fel instituirea unui

tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații similare.

Criticile care au

fost încadrate de recurentă în motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. vor fi avute în vedere de instanță odată cu soluționarea cauzei

în rejudecare, după casare cu trimite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta N.M. împotriva Sentinței nr. 245 din 3 septembrie 2012 a

Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - LM