ÎCCJ, Secția penală

Asupra

cauzei penale de față;

La data de 11 iunie 2010,

s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție plângerea

formulată de petiționarul L.T. împotriva rezoluției nr. 790/P/2009 din 22

martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică.

S-au

atașat Dosarele nr. 790/P/2009 și nr. 3539/1787/II/2/2010 ale Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând

actele dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Petiționarul

L.T. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților G.C. - judecător

la Tribunalul București și M.V. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în legătură cu modalitatea de soluționare a Dosarului

nr. 3936/2001 al Tribunalului București.

Prin

rezoluția nr. 790/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

magistrații menționați sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 249

C. pen., întrucât fapta sesizată nu există.

Pentru

a dispune astfel, se reține de către procuror că la data 04 octombrie 2001,

completul de judecată format din G.C., în calitate de președinte și M.V., în

calitate de procuror de ședință, prin sentința penală nr. 613, Dosar nr. 3936/2001

a Tribunalului București, secția a II-a penală, a admis cererea formulată de

inculpatul L.T. de contopire a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin

sentința penală nr. 760 din 05 mai 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2

(definitivă prin neapelare) cu pedeapsa de 4 ani închisoare și cu pedeapsa de 5

ani închisoare aplicate prin sentința penală nr. 814 din 19 aprilie 1996 a Tribunalului București, definitivă prin sentința penală nr. 2745 din 06 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție. În final s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, respectiv de 5 ani închisoare cu executare. S-a dedus perioada deja

executată de inculpat.

În

opinia petentului, prin modul în care magistrații au soluționat cererea sa, au

dat dovadă de neglijență, fapt în urma căruia a executat în plus doi ani de

închisoare față de pedeapsa rezultantă ce urma să i se aplice. Prin aceasta i

s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor sale.

Din

verificările efectuate rezultă că afirmațiile petentului cu privire la modul în

care magistrații și-au exercitat atribuțiile de serviciu sunt lipsite de suport

probator, fapt pentru care nu pot fi luate în considerare și nu pot constitui

temei al începerii și efectuării urmării penale împotriva acestora, atâta timp

cât la soluționarea cauzei au fost avute în vedere dispozițiile legale aplicabile

în materie.

Potrivit

art. 34 C. pen., în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa

pentru fiecare infracțiune în parte, astfel, când s-au stabilit numai pedepse

cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea. Aceasta poate fi sporită până

la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate

adăuga un spor de până la 5 ani.

Rezultă

că magistrații nu au acționat cu rea credință, în sensul de a-i vătăma

interesele ci de a aplica dispozițiile legale chiar dacă nu sunt favorabile inculpatului,

iar modul în care magistrații au înțeles să-și îndeplinească atribuțiile de

serviciu și să-și desfășoare activitatea, nu poate fi atacat decât prin

exercitarea căilor legale prevăzute de lege și nu prin atragerea răspunderii

penale, materiale sau disciplinare a acestuia cu scopul de a determina anularea

unei hotărâri judecătorești.

Pentru

existența infracțiunii de neglijență în serviciu este necesar ca „funcționarul

public”, deci un subiect calificat, să îndeplinească sau nu, din culpă, o

îndatorire de serviciu sau să întârzie îndeplinirea acesteia și prin aceasta să

se producă o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Fapta

este săvârșită din culpă și nu cu intenție și are în vedere relațiile sociale

referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu care presupune

îndeplinirea corectă și cu conștiinciozitate de către funcționarii publici a

îndatoririlor de serviciu. Prin îndatorire de serviciu se înțelege tot ceea ce

cade în sarcina unui funcționar public potrivit normelor care reglementează

serviciul respectiv, iar prin încălcare acesteia se înțelege nerespectarea,

neluare în seamă a unei anumite îndatoriri.

Pornind

de la aceasta, prin analogie, se reține că îndatorirea de serviciu a

magistraților era de a judeca cauza, de a pronunța și redacta o hotărâre

judecătorească.

Totodată

fapta nu există în materialitatea ei cât timp nu se poate dovedi că a fost

săvârșită cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor

legale ale persoanei.

Plângerea

formulată de petiționar împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a

fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 3539/1787/II-2/2010 din 4 mai 2010 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva

rezoluției de netrimitere în judecată a formulat plângere la instanța

competentă petiționarul L.T., solicitând desființarea acesteia și trimiterea

cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatelor.

Examinând

legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, Înalta Curte reține că plângerea

este neîntemeiată.

Petiționarul

susține că intimatele au comis infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută

de art. 249 C. pen., constând în aceea că au dat dovadă de neglijență în

soluționarea cererii sale de contopire a pedepselor, fapt ce a determinat executarea

în plus a doi ani de închisoare față de pedeapsa rezultantă ce urma să i se

aplice.

Din

actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii sau probe în sensul

săvârșirii de către intimate a vreunei infracțiuni cu prilejul soluționării Dosarului

nr. 3936/2001 al Tribunalului București, secția a II-a penală, având ca obiect

cererea de contopire a pedepselor formulată de petiționarul din prezenta cauză.

Magistratul

M.V., în calitate de procuror de ședință, a prezentat concluziile pe care le-a

considerat întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele din dosar, iar judecătorul

desemnat pentru soluționarea cauzei - magistrat G.C. - a procedat la contopirea

pedepselor în conformitate cu dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. pen.

și art. 34 C. pen.

Ambii

magistrați și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu cu respectarea

dispozițiilor legale și nu au cauzat nici o vătămare intereselor legale ale

petiționarului.

În

măsura în care petiționarul aprecia că sentința prin care i s-au contopit pedepsele

era nelegală avea posibilitatea formulării căii de atac a apelului și apoi a

recursului, însă din actele dosarului se observă că acesta nu a înțeles că să

exercite calea de atac, hotărârea rămânând definitivă prin neapelare la data de

6 noiembrie 2001.

Față

de cele expuse, Înalta Curte, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., va respinge plângerea ca nefondată și va menține rezoluția atacată.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H

O T Ă R Ă Ș T E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul L.T. împotriva rezoluției nr.

790/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Cu

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 noiembrie 2010.