ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1275/2014

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 347/F din 26 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală s-au respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei ca neîntemeiate. În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul A.F. la 3 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 86 1 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani.

În baza art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare s-a impus condamnatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere și obligații: - să se prezinte lunar la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București; - să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență; - să desfășoare o activitate neremunerată, de 4 ore săptămânal, muncă în folosul comunității, în cadrul unei instituții de specialitate (de ex atelier de muncă în folosul comunității) sub supravegherea Serviciului de Probațiune; - să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 86 4 C. pen. în baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului dispozițiile art. 64 lit. a) teza finală și b) C. pen. pe o durată de 7 ani. S-a făcut în cauză aplicarea art. 71 alin. (5) - art. 64 lit. a) teza finală și b) C. pen. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă durata reținerii din 11 septembrie 2008. În baza art. 17 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpat 189,14 g rezina de cannabis, 93,77 g rezina de cannabis, 54,47 g rezina de cannabis, cantități de droguri rămase în urma analizelor de laborator. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata a 5.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin rechizitoriul nr. 684/D/P/2008 din 11 septembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Serviciul Teritorial București a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A.F., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. S-a reținut în sarcina inculpatului că în data de 11 septembrie 2008 a preluat de la un șofer de furgonetă un pachet cu canabis ce a fost trimis din Spania, în vederea comercializării pe teritoriul României.

În faza de urmărire penală s-au administrat următoarele probe: denunțul martorului N.V., declarații martor denunțător N.V., procese-verbale de verificări și investigații, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice, suportul optic ce conține înregistrarea convorbirilor telefonice, procesul-verbal de prindere în flagrant, raportul de constatare tehnico-științifică, dovada de predare la camera de corpuri delicte, declarația vamală de expediere a coletului, declarații martor F.S., declarații martor S.I.R. și declarații inculpat A.F. În faza de judecată s-a procedat la audierea inculpatului, administrarea probei cu înscrisuri și referatul de evaluare efectuat de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București.

Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt: În luna septembrie 2008, în urma unui denunț organele de urmărire penală au procedat la interceptarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat cu o persoană din Spania din conținutul cărora se deducea că urma să primească o cantitate de canabis pentru a fi comercializată în România. A primit informații de la expeditorul drogurilor din Spania că pachetul urmează să fie adus de un șofer și urmează să-i fie remis în data de 11 septembrie 2008. Organele de urmărire penală au organizat un flagrant și, imediat după ce a primit coletul cu droguri, inculpatul a fost imobilizat, în pachet găsindu-se cantitatea de 330,85 gr.

canabis. Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei de deținere de droguri dând însă informații lapidare despre persoana care ar fi trimis drogurile. Nu a fost reținută apărarea inculpatului că drogurile sunt pentru folosință proprie pe de o parte datorită cantității relativ mari, iar, pe de altă parte, având în vedere că din convorbirile efectuate rezultă cu claritate că era apelat de consumatori iar inculpatul era de acord să le remită drogurile. S-a apreciat, de asemenea, că nu se impune schimbarea încadrării juridice în trafic internațional de droguri având în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (www.scj.ro), dar și faptul că activitatea de ridicare de droguri de la un transportator nu se regăsește printre elementele normative ale traficului internațional de droguri, inculpatul nefiind persoana care a organizat aducerea lor în țară.

În drept, Tribunalul a considerat că fapta inculpatului A.F. care în data de 11 septembrie 2008 a preluat de la un șofer de furgonetă un pachet cu canabis ce a fost trimis din Spania, în vederea comercializării pe teritoriul României întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Împotriva acestei sentințe, inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru greșita nereținere a prevederilor art. 320 1 C. proc. pen., greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prev. de art. 4 din aceeași lege și aplicarea greșită a prevederilor art. 86 3 lit. a) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 213 din 10 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A.F. împotriva Sentinței penale nr. 347 din 26 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosar nr. 35772/3/2012, a fost desființată parțial sentința penală și, în fond, a fost înlăturată obligația inculpatului de a desfășura o activitate neremunerată de 4 ore săptămânal, muncă în folosul comunității, în cadrul unei instituții de specialitate. Au fost menține celelalte dispoziții ale sentinței. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile aduse, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea a constatat următoarele: În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc. pen. în cauză, Curtea a constatat că inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei de deținere de droguri, însă a dat informații lapidare despre persoana care ar fi trimis drogurile și, contrar probatoriului, a arătat că drogurile erau pentru folosință proprie. S-a arătat că, potrivit textului legal a cărui aplicare se solicită, inculpatul trebuia să recunoască săvârșirea faptei, în sensul de realitate obiectivă, cât și ca poziție psihică, respectiv intenția cu care a acționat Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanță a respins cererea de aplicare a prevederilor art. 320 1 C. proc.

pen., în condițiile în care inculpatul prins în flagrant a recunoscut fapta, însă s-a apărat că deține drogurile pentru consum propriu și nu pentru comercializare cum s-a reținut în rechizitoriu. De asemenea, Curtea a apreciat că, în mod corect, nu s-a dispus "schimbarea încadrării juridice, în considerarea cantității relativ mari de droguri, dar și în contextul interceptărilor aflate la dosar, din care rezultă doar intenția de comercializare. Curtea a constatat ca fiind întemeiată, însă, critica referitoare la împrejurarea că prima instanță a impus ca modalitate de supraveghere și de sancțiune a inculpatului ca timp de 7 ani să desfășoare o activitate neremunerată de 4 ore pe săptămână în folosul comunității, instanța de apel apreciind-o ca fiind excesivă, având în vedere persoana inculpatului, care este deschis la formarea unei noi atitudinii față de viață, așa cum rezultă din adresa Fundației I. Mănăstirea Prislop.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A.F. Reiterând întocmai criticile formulate în apel prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., recurentul inculpat A.F. a susținut, atât în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 5 februarie 2014) cât și cu ocazia dezbaterilor, că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale sub aspectul respingerii cererii de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., apreciindu-se, în mod greșit, de către instanțele inferioare că pentru a urma procedura simplificată, inculpatul trebuia să își însușească și încadrarea juridică din actul de sesizare. S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, urmând ca acesta să judece cauza în condițiile art. 320 1 C. proc.

pen., iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și, în rejudecare, să se facă aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., cu consecința reindividualizării pedepsei aplicate. Invocând același temei de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., inculpatul a mai criticat hotărârile recurate sub aspectul greșitei încadrări juridice date faptei, arătând, în esență, că gradul de dependență al destinatarului și cantitatea de droguri primită nu justifică concluzia deținerii acestora în vederea comercializării, ci pentru consumul propriu.

În consecință, s-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în vederea schimbării încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în cea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, cu reindividualizarea corespunzătoare a pedepsei, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, cu reindividualizarea corespunzătoare a pedepsei.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, dar și din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte apreciază recursul formulat de inculpat ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

2. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc.

pen. a) Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată. Reglementând judecata în cazul recunoașterii vinovăției, art. 320 1 C. proc. pen.

instituie condițiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite pentru a se putea recurge la procedura simplificată, cerința esențială impusă de textul de lege, în absența căreia nu se pot verifica nici celelalte, fiind aceea ca inculpatul, prezent personal în fața instanței sau prin înscris autentic, să recunoască faptele reținute în sarcina sa în actul de sesizare și să nu solicite administrarea altor probe în afara înscrisurilor în circumstanțiere, însușindu-și în totalitate probele administrate în cursul urmăririi penale. Pentru a putea produce efectele juridice prevăzute de art. 320 1 C. proc. pen., recunoașterea inculpatului trebuie să privească în integralitatea lor faptele reținute în cuprinsul rechizitoriului și să exprime voința clară și neechivocă a acestuia de a renunța la cercetarea judecătorească și de a fi judecat exclusiv în baza probelor pe care s-a fundamentat actul de sesizare a instanței.

Verificând îndeplinirea în cauză a acestei cerințe, Înalta Curte constată că inculpatul a recunoscut în declarația din data de 26 octombrie 2012, făcută în fața primei instanțe (dosar fond) că a primit cantitatea de droguri menționată în rechizitoriu, dar a arătat că acestea erau pentru consumul propriu, urmând să îi ajungă circa 1 an, contrar situației de fapt descrisă în actul de sesizare și probatoriului efectuat în cursul urmăririi penale, din care rezultă că acestea erau destinate comercializării. Or, așa cum a arătat și instanța de apel, potrivit textului legal a cărui aplicare se solicită, inculpatul trebuia să recunoască săvârșirea faptei, în sensul de realitate obiectivă, cât și ca poziție psihică, respectiv intenția cu care a acționat.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanță a respins cererea formulată de inculpat de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. - soluție confirmată în apel -, în condițiile în care acesta nu a recunoscut fapta așa cum este descrisă în actul de sesizare (potrivit căruia drogurile erau destinate punerii în circulație), ci a susținut că a deținut drogurile pentru consum propriu. Ca urmare, nefiind îndeplinite în cauză toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru recurgerea la procedura simplificată, Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a apreciat de către instanțele inferioare că nu sunt incidente, în privința inculpatului dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. b) Invocând același temei de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., recurentul inculpat a mai susținut că instanțele inferioare au dat o greșită încadrare juridică faptei de care este acuzat, aceasta întrunind, în opinia sa, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 17 2 al textului de lege menționat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greșita aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare. Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au fost stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.

În consecință, având în vedere aceste considerente, precum și împrejurarea că, în speță, prin solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se tinde, în realitate, la modificarea situației de fapt reținută în rechizitoriu, însușită de către Tribunal și Curtea de apel, recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că drogurile nu erau destinate comercializării, ci pentru folosința proprie, Înalta Curte nu va proceda la examinarea temeiniciei respectivelor susțineri, fiind vorba de chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii instanței de recurs, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare.

3. Raportat la stabilirea legii penale mai favorabile, se constată că de la data pronunțării deciziei din apel, respectiv 10 septembrie 2013, și până la data soluționării recursului declarat de inculpat, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire, în cauza de față, la dispozițiile care guvernează aplicarea legii penale în timp și la normele care incriminează infracțiunea ce a format obiectul acuzației penale (trafic de droguri de risc) și reglementează condițiile de tragere la răspundere penală și de sancționare, fiind abrogat Codul penal din 1969 (adoptat prin Legea nr. 15/1968) și intrând în vigoare noul C. pen. (adoptat prin Legea nr. 286/2009), concomitent cu modificarea mai multor acte normative care cuprind dispoziții penale, printre care și Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

În această situație, fiind vorba de o succesiune de legi penale în timp intervenită între momentul săvârșirii faptelor și data soluționării definitive a cauzei, se impune, din perspectiva art. 5 C. pen., stabilirea și aplicarea acelei legi care este mai favorabilă inculpatului, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri și din legea specială în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la. răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidentă în speță și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat în cazul infracțiunii deduse judecății.

Sub acest aspect se constată că inculpatul A.F. a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, infracțiune care, potrivit dispozițiilor art. 81 din Legea nr. 187/2012, este sancționată cu pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare. Se observă, așadar, că noua lege prevede limite ale pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 mai reduse decât cele stabilite de legea anterioară, însă, sancțiunea penală cu închisoarea stabilită în cazul inculpatului se situează în limitele prevăzute în noua reglementare, astfel încât nu se impune modificarea cuantumului acesteia în recurs.

în acest sens, Înalta Curte arată că, prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești a fost modificat și art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), în sensul includerii în sfera de cenzură a Înaltei Curți doar a aspectelor ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare, chestiune ce nu se regăsește, însă, în speță, pedeapsa aplicată inculpatului respectând principiului constituțional al legalității. Totodată, Înalta Curte apreciază că dispozițiile părții generale a Codului penal din 1969 creează o situație mai avantajoasă pentru inculpat și din perspectiva modalității de executare a pedepsei ce a fost stabilită prin hotărârile pronunțate de instanțele inferioare.

Sub acest aspect, este de menționat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. Astfel, în ceea ce-l privește pe inculpatul A.F., condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere, Înalta Curte constată că, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 86 2 C. pen.

(1969), noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (așa cum prevedea art. 86 6 C. pen. anterior), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligații, ce anterior aveau caracter facultativ, situație în care, din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior. Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru recurentul inculpat este reglementarea anterioară care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă.

4. Față de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.F. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.F. împotriva Deciziei penale nr. 213 din 10 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 aprilie 2014. Procesat de GGC - CL