ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1275/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1275/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

În

baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 347/F din 26 aprilie

2013, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală s-au respins cererile

de schimbare a încadrării juridice a faptei ca neîntemeiate.

În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 a fost condamnat inculpatul A.F. la 3 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 86

1

C. pen. s-a

dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de

încercare de 7 ani.

În baza art. 86

3

C. pen., pe

durata termenului de încercare s-a impus condamnatului să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere și obligații:

- să se prezinte lunar la datele fixate, la

Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București;

- să anunțe în prealabil orice schimbare de

domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile

precum și întoarcerea să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă

să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de

existență;

- să desfășoare o activitate neremunerată, de

4 ore săptămânal, muncă în folosul comunității, în cadrul unei instituții de

specialitate (de ex atelier de muncă în folosul comunității) sub supravegherea

Serviciului de Probațiune;

- să se supună măsurilor de control,

tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile

art. 86

4

C. pen. în baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului

dispozițiile art. 64 lit. a) teza finală și b) C. pen. pe o durată de 7 ani.

S-a făcut în cauză aplicarea art. 71 alin.

(5) - art. 64 lit. a) teza finală și b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din

pedeapsă durata reținerii din 11 septembrie 2008.

În baza art. 17 alin. (1) și art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpat 189,14 g

rezina de cannabis, 93,77 g rezina de cannabis, 54,47 g rezina de cannabis,

cantități de droguri rămase în urma analizelor de laborator.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a

fost obligat inculpatul la plata a 5.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că

prin rechizitoriul nr. 684/D/P/2008 din 11 septembrie 2012 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Serviciul Teritorial

București a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A.F.,

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2

alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

S-a reținut în sarcina inculpatului că în

data de 11 septembrie 2008 a preluat de la un șofer de furgonetă un pachet cu

canabis ce a fost trimis din Spania, în vederea comercializării pe teritoriul

României.

În faza de urmărire penală s-au administrat

următoarele probe: denunțul martorului N.V., declarații martor denunțător N.V.,

procese-verbale de verificări și investigații, procese-verbale de redare a

convorbirilor telefonice, suportul optic ce conține înregistrarea convorbirilor

telefonice, procesul-verbal de prindere în flagrant, raportul de constatare

tehnico-științifică, dovada de predare la camera de corpuri delicte, declarația

vamală de expediere a coletului, declarații martor F.S., declarații martor

S.I.R. și declarații inculpat A.F.

În faza de judecată s-a procedat la audierea

inculpatului, administrarea probei cu înscrisuri și referatul de evaluare

efectuat de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București.

Analizând actele și lucrările dosarului

Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

În luna septembrie 2008, în urma unui denunț

organele de urmărire penală au procedat la interceptarea convorbirilor

telefonice efectuate de inculpat cu o persoană din Spania din conținutul cărora

se deducea că urma să primească o cantitate de canabis pentru a fi

comercializată în România.

A primit informații de la expeditorul

drogurilor din Spania că pachetul urmează să fie adus de un șofer și urmează

să-i fie remis în data de 11 septembrie 2008.

Organele de urmărire penală au organizat un

flagrant și, imediat după ce a primit coletul cu droguri, inculpatul a fost

imobilizat, în pachet găsindu-se cantitatea de 330,85 gr. canabis.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei de

deținere de droguri dând însă informații lapidare despre persoana care ar fi

trimis drogurile.

Nu a fost reținută apărarea inculpatului că

drogurile sunt pentru folosință proprie pe de o parte datorită cantității

relativ mari, iar, pe de altă parte, având în vedere că din convorbirile

efectuate rezultă cu claritate că era apelat de consumatori iar inculpatul era

de acord să le remită drogurile.

S-a apreciat, de asemenea, că nu se impune

schimbarea încadrării juridice în trafic internațional de droguri având în

vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (www.scj.ro), dar și

faptul că activitatea de ridicare de droguri de la un transportator nu se

regăsește printre elementele normative ale traficului internațional de droguri,

inculpatul nefiind persoana care a organizat aducerea lor în țară.

În drept, Tribunalul a considerat că fapta

inculpatului A.F. care în data de 11 septembrie 2008 a preluat de la un șofer

de furgonetă un pachet cu canabis ce a fost trimis din Spania, în vederea comercializării

pe teritoriul României întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Împotriva acestei sentințe, inculpatul a

declarat apel, criticând-o pentru greșita nereținere a prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice

din infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în

infracțiunea prev. de art. 4 din aceeași lege și aplicarea greșită a prevederilor

art. 86

3

lit. a) C. pen.

Prin

Decizia penală nr. 213 din 10 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A.F.

împotriva Sentinței penale nr. 347 din 26 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, în Dosar nr. 35772/3/2012, a fost desființată

parțial sentința penală și, în fond, a fost înlăturată obligația inculpatului

de a desfășura o activitate neremunerată de 4 ore săptămânal, muncă în folosul

comunității, în cadrul unei instituții de specialitate.

Au fost menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței

apelate în raport de criticile aduse, precum și sub toate aspectele de fapt și

de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a

constatat următoarele:

În ceea ce privește aplicarea prevederilor

art. 320

1

C. proc. pen. în cauză, Curtea a constatat că inculpatul a

recunoscut săvârșirea faptei de deținere de droguri, însă a dat informații

lapidare despre persoana care ar fi trimis drogurile și, contrar probatoriului,

a arătat că drogurile erau pentru folosință proprie.

S-a arătat că, potrivit textului legal a

cărui aplicare se solicită, inculpatul trebuia să recunoască săvârșirea faptei,

în sensul de realitate obiectivă, cât și ca poziție psihică, respectiv intenția

cu care a acționat

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod

corect, prima instanță a respins cererea de aplicare a prevederilor art. 320

1

C. proc. pen., în condițiile în care inculpatul prins în flagrant a recunoscut

fapta, însă s-a apărat că deține drogurile pentru consum propriu și nu pentru

comercializare cum s-a reținut în rechizitoriu.

De asemenea, Curtea a apreciat că, în mod

corect, nu s-a dispus "schimbarea încadrării juridice, în considerarea

cantității relativ mari de droguri, dar și în contextul interceptărilor aflate

la dosar, din care rezultă doar intenția de comercializare.

Curtea a constatat ca fiind întemeiată, însă,

critica referitoare la împrejurarea că prima instanță a impus ca modalitate de

supraveghere și de sancțiune a inculpatului ca timp de 7 ani să desfășoare o

activitate neremunerată de 4 ore pe săptămână în folosul comunității, instanța

de apel apreciind-o ca fiind excesivă, având în vedere persoana inculpatului, care

este deschis la formarea unei noi atitudinii față de viață, așa cum rezultă din

adresa Fundației I. Mănăstirea Prislop.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termen legal, inculpatul A.F.

Reiterând întocmai criticile formulate în

apel prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., recurentul inculpat A.F. a susținut, atât în cuprinsul motivelor

scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 5 februarie 2014) cât

și cu ocazia dezbaterilor, că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale sub

aspectul respingerii cererii de aplicare a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., apreciindu-se, în mod greșit, de către instanțele inferioare că

pentru a urma procedura simplificată, inculpatul trebuia să își însușească și

încadrarea juridică din actul de sesizare.

S-a

solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, urmând ca acesta să judece

cauza în condițiile art. 320

1

C. proc. pen., iar, în subsidiar,

admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și, în rejudecare, să se facă

aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., cu consecința reindividualizării

pedepsei aplicate.

Invocând același temei de casare prevăzut de

dispozițiile art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., inculpatul

a mai criticat hotărârile recurate sub aspectul greșitei încadrări juridice

date faptei, arătând, în esență, că gradul de dependență al destinatarului și

cantitatea de droguri primită nu justifică concluzia deținerii acestora în vederea

comercializării, ci pentru consumul propriu.

În consecință, s-a solicitat, în principal,

admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță, în vederea schimbării încadrării juridice a

faptei din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în

cea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, cu reindividualizarea

corespunzătoare a pedepsei, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea

ambelor hotărâri și, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în

infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, cu

reindividualizarea corespunzătoare a pedepsei.

Examinând hotărârile recurate prin prisma

criticilor formulate, dar și din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C.

pen., Înalta Curte apreciază recursul formulat de inculpat ca fiind nefondat,

pentru următoarele considerente:

temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deși la data de 1

februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de

procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de

procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a

desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile

art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură penală

anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art.

12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C.

proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai

în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același

cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor

date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la

lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând

fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia

recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre

motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

a) Potrivit art. 385

9

alin. (1)

pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt

contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități

principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a

unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale

care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care

trebuia aplicată.

Reglementând judecata în cazul recunoașterii

vinovăției, art. 320

1

C. proc. pen. instituie condițiile de

admisibilitate ce trebuie îndeplinite pentru a se putea recurge la procedura

simplificată, cerința esențială impusă de textul de lege, în absența căreia nu

se pot verifica nici celelalte, fiind aceea ca inculpatul, prezent personal în

fața instanței sau prin înscris autentic, să recunoască faptele reținute în

sarcina sa în actul de sesizare și să nu solicite administrarea altor probe în

afara înscrisurilor în circumstanțiere, însușindu-și în totalitate probele

administrate în cursul urmăririi penale.

Pentru a putea produce efectele juridice

prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., recunoașterea inculpatului

trebuie să privească în integralitatea lor faptele reținute în cuprinsul

rechizitoriului și să exprime voința clară și neechivocă a acestuia de a

renunța la cercetarea judecătorească și de a fi judecat exclusiv în baza

probelor pe care s-a fundamentat actul de sesizare a instanței.

Verificând

îndeplinirea în cauză a acestei cerințe, Înalta Curte constată că inculpatul a

recunoscut în declarația din data de 26 octombrie 2012, făcută în fața primei

instanțe (dosar fond) că a primit cantitatea de droguri menționată în

rechizitoriu, dar a arătat că acestea erau pentru consumul propriu, urmând să

îi ajungă circa 1 an, contrar situației de fapt descrisă în actul de sesizare

și probatoriului efectuat în cursul urmăririi penale, din care rezultă că

acestea erau destinate comercializării.

Or, așa cum a arătat și instanța de apel,

potrivit textului legal a cărui aplicare se solicită, inculpatul trebuia să

recunoască săvârșirea faptei, în sensul de realitate obiectivă, cât și ca

poziție psihică, respectiv intenția cu care a acționat.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod

corect, prima instanță a respins cererea formulată de inculpat de aplicare a

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. - soluție confirmată în apel

-, în condițiile în care acesta nu a recunoscut fapta așa cum este descrisă în

actul de sesizare (potrivit căruia drogurile erau destinate punerii în

circulație), ci a susținut că a deținut drogurile pentru consum propriu.

Ca urmare, nefiind îndeplinite în cauză toate

condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru recurgerea la procedura

simplificată, Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a apreciat de

către instanțele inferioare că nu sunt incidente, în privința inculpatului

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

b) Invocând același temei de casare prevăzut

de dispozițiile art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.,

recurentul inculpat a mai susținut că instanțele inferioare au dat o greșită

încadrare juridică faptei de care este acuzat, aceasta întrunind, în opinia sa,

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000 în primul rând, prealabil verificării temeiniciei

susținerilor recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere

formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanța de ultim

control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în vedere

modificările aduse dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen. prin Legea

nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că, prin acest act

normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că

unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate

substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de

pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a

legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge

controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua

cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ceea ce privește încadrarea juridică a

faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. a fost abrogat

expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la

acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 17

2

al textului de lege menționat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca

erori de fapt, se contestă de către recurent greșita aplicare a normei de

încriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta și situația

de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea

juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate

fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., cu condiția, însă, ca fapta sau

faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au fost

stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt

deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum

și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia

nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse

prin Legea nr. 2/2013.

În consecință, având în vedere aceste

considerente, precum și împrejurarea că, în speță, prin solicitarea de

schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se tinde, în realitate, la modificarea

situației de fapt reținută în rechizitoriu, însușită de către Tribunal și

Curtea de apel, recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că drogurile

nu erau destinate comercializării, ci pentru folosința proprie, Înalta Curte nu

va proceda la examinarea temeiniciei respectivelor susțineri, fiind vorba de

chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii instanței de recurs, așa cum

s-a arătat în dezvoltările anterioare.

favorabile, se constată că de la data pronunțării deciziei din apel, respectiv

10 septembrie 2013, și până la data soluționării recursului declarat de

inculpat, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire, în cauza de față, la

dispozițiile care guvernează aplicarea legii penale în timp și la normele care

incriminează infracțiunea ce a format obiectul acuzației penale (trafic de

droguri de risc) și reglementează condițiile de tragere la răspundere penală și

de sancționare, fiind abrogat Codul penal din 1969 (adoptat prin Legea nr.

15/1968) și intrând în vigoare noul C. pen. (adoptat prin Legea nr. 286/2009),

concomitent cu modificarea mai multor acte normative care cuprind dispoziții

penale, printre care și Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea

traficului și consumului ilicit de droguri.

În această situație, fiind vorba de o

succesiune de legi penale în timp intervenită între momentul săvârșirii

faptelor și data soluționării definitive a cauzei, se impune, din perspectiva

art. 5 C. pen., stabilirea și aplicarea acelei legi care este mai favorabilă

inculpatului, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri și

din legea specială în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de

incriminare, de tragere la. răspundere penală și de sancționare) și cu privire

la fiecare instituție incidentă în speță și, în plus, o evaluare finală a

acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive

care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, conducând, în concret,

la un rezultat mai avantajos pentru inculpat în cazul infracțiunii deduse

judecății.

Sub acest aspect se constată că inculpatul

A.F. a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi,

infracțiune care, potrivit dispozițiilor art. 81 din Legea nr. 187/2012, este

sancționată cu pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare.

Se observă, așadar, că noua lege prevede

limite ale pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000 mai reduse decât cele stabilite de legea anterioară, însă,

sancțiunea penală cu închisoarea stabilită în cazul inculpatului se situează în

limitele prevăzute în noua reglementare, astfel încât nu se impune modificarea

cuantumului acesteia în recurs. în acest sens, Înalta Curte arată că, prin

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești a fost modificat și art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen. (1968), în sensul includerii în sfera de cenzură a Înaltei Curți

doar a aspectelor ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de

instanțele inferioare, chestiune ce nu se regăsește, însă, în speță, pedeapsa

aplicată inculpatului respectând principiului constituțional al legalității.

Totodată, Înalta Curte apreciază că

dispozițiile părții generale a Codului penal din 1969 creează o situație mai

avantajoasă pentru inculpat și din perspectiva modalității de executare a

pedepsei ce a fost stabilită prin hotărârile pronunțate de instanțele

inferioare.

Sub acest aspect, este de menționat că,

potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru determinarea legii penale mai

favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei

conform art. 5 C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse

condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate

față de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Astfel, în ceea ce-l privește pe inculpatul

A.F., condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere, Înalta Curte

constată că, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere

mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere

a executării pedepsei prevăzută de art. 86

2

C. pen. (1969), noua

lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de

supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (așa cum prevedea art. 86

6

C. pen. anterior), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui

set de obligații, ce anterior aveau caracter facultativ, situație în care, din

această perspectivă, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta

Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând

pentru recurentul inculpat este reglementarea anterioară care, în ansamblul

dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a

faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile

incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului,

creează acestuia o situație mai avantajoasă.

constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun motiv de

casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care

să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de inculpatul A.F.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea

recurentului inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul A.F. împotriva Deciziei penale nr. 213 din 10 septembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 10

aprilie 2014.

Procesat

de GGC - CL