ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2762/2014

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Buzău, secția I civilă la data de 16 februarie 2012, reclamanta S.I.F.T. SA a

chemat în judecată pe pârâtele SC U. SA și SC A.I.R. SA, solicitând să se

constate nulitatea convențiilor-protocol din 5 ianuarie 2007, din 5 august 2007

și din 10 ianuarie 2008 pentru lipsa consimțământului valabil al SC U. SA și

pentru cauză ilicită, părțile să fie repuse în situația anterioară și pârâtele

să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de la

6 martie 2013, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material

la acțiune, invocată de pârâte și a stabilit un nou termen pentru continuarea

judecății.

Pentru a dispune

astfel, tribunalul a reținut că deși reclamanta a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, în sensul lipsei

aprobării prealabile a adunării generale extraordinare a acționarilor SC U. SA

precum și încălcarea art. 136

1

din Legea nr. 31/1990 care consacră

principiul priorității interesului societar, nulitatea invocată este una

relativă, deoarece prin încheierea convențiilor atacate nu s-a adus atingere

niciunui interes general care ar prejudicia ordinea publică; pentru a întări

această concluzie, prima instanță a citat prevederile art. 241 alin. (3) din

Legea nr. 297/2004.

Înlăturând, în considerarea

argumentelor expuse mai sus, susținerile recurentei potrivit cărora nulitatea

care afectează cele trei convenții-protocol este una absolută, al cărui regim

juridic este unul de imprescriptibilitate, tribunalul a constatat că devin

incidente dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a apreciat că

termenul de prescripție este de 18 luni și că, în speță, el a început să curgă

de la data încheierii fiecărei convenții; în condițiile în care reclamanta ar

invoca faptul că este terț față de acestea, a considerat că termenul începe să

curgă de la momentul în care autoarea cererii a făcut demersuri cu privire la

existența convențiilor (fie de când a solicitat, în cadrul judecării Dosarului

nr. 2341/114/2008 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, expertizarea unor

operațiuni economice fundamentate pe cele trei acte a căror anulare se

solicită, fie de la data de 29 mai 2009, când a avut loc adunarea generală

ordinară a acționarilor SC U. SA, la care a participat și reclamanta, ședință

în cadrul căreia urma să se discute ratificarea celor trei convenții, fie de la

data de 29 martie 2010, când reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului

Buzău acțiunea în răspundere patrimonială a administratorilor SC U. SA, care a

făcut obiect al Dosarului nr. 1936/114/2010.

În raport de oricare

din aceste date, prima instanță a apreciat că excepția prescripției este

întemeiată, motiv pentru care a admis-o și a stabilit un nou termen, pentru

soluționarea capetelor de cerere privind repunerea părților în situația anterioară

și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, prin

Sentința civilă nr. 484 din 10 aprilie 2013, Tribunalul Buzău, secția I civilă

a respins ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulității celor

trei convenții-protocol, a respins capătul de cerere privind repunerea părților

în situația anterioară și a obligat reclamanta la plata sumei de 3.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC A.I.R. SA.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că a fost învestită cu un capăt

principal de cerere cu privire la care a admis excepția prescripției dreptului

material și cu capătul accesoriu privind repunerea părților în situația

anterioară.

Ca urmare a admiterii

excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a

respins capătul de cerere cu privire la constatarea nulității celor trei

convenții-protocol, ca prescris, situație în care, în considerarea caracterului

accesoriu al celui de-al doilea capăt de cerere, l-a respins și pe acesta.

În baza art. 274 C.

proc. civ., a obligat reclamanta la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către pârâta SC A.I.R. SA.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta S.I.F.T. SA, care a fost admis prin

Decizia nr. 111 din 22 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; ca o consecință,

sentința atacată a fost anulată și cauza a fost trimisă spre rejudecare, primei

instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că prima critică vizează

greșita soluționare de către judecătorul fondului a cererii principale, pe care

a apreciat-o ca fiind prescrisă, susținând, în esență, că a fost interpretat

eronat caracterul normei cuprinse în dispozițiile art. 241 alin. (1) din Legea

nr. 247/2004, potrivit căreia actele de dobândire, înstrăinare, schimb sau de

constituire în garanție a unor active din categoria activelor imobilizate ale

societății, a căror valoare depășește, individual sau cumulat, pe durata unui

exercițiu financiar, 20% din totalul activelor imobilizate, mai puțin

creanțele, vor fi încheiate de către administratorii sau directorii societății

numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a

acționarilor.

Alin. (3) al

articolului sus-menționat prevede că, în cazul nerespectării prevederilor alin.

(1) și (2), oricare dintre acționari poate solicita instanței judecătorești

anularea actului juridic încheiat și urmărirea administratorilor pentru

repararea prejudiciului cauzat societății.

Subliniind că rolul

instanțelor judecătorești este acela de a efectua un control de legalitate a

eventualelor decizii de înstrăinare a unui activ al unei societăți, iar nu de

oportunitate, curtea de apel a apreciat că soluția legislativă cuprinsă în art.

241 din Legea nr. 297/2004 reprezintă opțiunea legiuitorului de a proteja și de

a încunoștința acționarii unei societăți despre măsurile cu un anumit grad de

importanță pe care administratorii sau directorii acesteia urmează să le ia.

A mai reținut că

normele juridice se clasifică în norme de ordine publică și de ordine privată,

în funcție de natura interesului ocrotit; astfel, norma de drept civil este de

ordine privată dacă urmărește ocrotirea unui interes individual, în schimb, este

de ordine publică dacă depășește cadrul interesului individual al subiectelor

de drept civil, protejând un interes general, public.

De aceea, a

considerat că aprobarea prealabilă cerută din partea adunării generale

extraordinare a acționarilor pentru tranzacțiile prevăzute de art. 241 din lege

se constituie într-o cerință imperativă și de ordine publică, finalitatea

textului fiind clară, respectiv aceea de a exista o cenzură a adunării

extraordinare asupra actelor, care, datorită importanței lor valorice, ar fi de

natură să prejudicieze societatea.

Așa fiind, instanța

de apel a apreciat că este greșită susținerea intimatelor-pârâte, în sensul că

regimul juridic aplicabil nulității celor trei convenții-protocol ar fi unul

specific nulității relative, nu celei absolute, cât timp există un interes

public ca aceste convenții să nu-și producă efectele.

Prin urmare, a

considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, a apreciat

că dreptul la acțiune al reclamantei nu este prescris.

Cum judecătorul

fondului s-a pronunțat pe excepție, instanța de apel a anulat sentința atacată

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei

decizii, SC A.I.R. SA și SC U. SA au declarat recurs, solicitând modificarea sa

în tot, în sensul respingerii apelului.

În motivare,

recurentele au arătat că motivul de nulitate invocat de autoarea cererii de

chemare în judecată este unul de nulitate relativă, deoarece prin încheierea

celor trei convenții-protocol nu se aduce atingere niciunui interes general,

care ar prejudicia ordinea publică.

Au apreciat astfel că

decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 241 alin. (3) din Legea

nr. 297/2004, potrivit căruia orice acționar poate solicita anularea actului

juridic încheiat și urmărirea administratorilor pentru repararea prejudiciului

cauzat societății.

Așadar, recurentele

au considerat că remediul judiciar este pus de legiuitor la dispoziția doar a

acționarilor, nu și oricărei persoane interesate, așa încât nulitatea este una

relativă.

În continuare,

recurentele au precizat distincția care se face între nulitatea relativă și cea

absolută, precum și regimul juridic al fiecăreia și, apreciind că sunt

aplicabile dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, a considerat că

dreptul la acțiune este prescris, deoarece termenul de prescripție este de 18

luni și, în speță, el a început să curgă fie de la data încheierii fiecărei

convenții, fie de la momentul în care autoarea cererii a făcut demersuri cu

privire la existența convențiilor (a solicitat, în cadrul judecării Dosarului

nr. 2341/114/2008 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, expertizarea unor

operațiuni economice fundamentate pe cele trei acte a căror anulare se solicită,

sau de la data de 29 mai 2009, când a avut loc adunarea generală ordinară a

acționarilor SC U. SA, la care a participat și reclamanta, ședință în cadrul

căreia urma să se discute ratificarea celor trei convenții, sau de la data de

29 martie 2010, când reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău

acțiunea în răspundere patrimonială a administratorilor SC U. SA, care a făcut

obiect al Dosarului nr. 1936/114/2010).

La data de 19

septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele

dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat,

Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele

judecătorești au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni prin care reclamanta

a solicitat să se constate nulitatea convențiilor-protocol din 5 ianuarie 2007,

din 5 august 2007 și din 10 ianuarie 2008 pentru lipsa consimțământului valabil

al SC U. SA și pentru cauză ilicită, precum și repunerea părților în situația

anterioară.

Independent de

motivele invocate în susținerea fiecărei cauze de nulitate, instanța supremă

subliniază că lipsa consimțământului și cauza ilicită constituie cauze de

nulitate absolută a actului juridic civil.

Sub aspectul

prescripției, regula care diferențiază regimul juridic al nulității absolute de

cel al nulității relative este expres prevăzută de art. 2 din Decretul nr.

167/1958 conform căruia "Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie

pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție."

Altfel spus, acțiunea

în nulitate absolută este imprescriptibilă, putând fi intentată oricând,

indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului.

Prin urmare, în mod

corect a reținut instanța de apel că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi

invocată oricând, iar cum judecătorul fondului s-a pronunțat pe excepție,

justificat a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În raport de

considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtele SC A.I.R. SA Sibiu și SC U. SA Buzău împotriva Deciziei

nr. 111 din 22 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2014.

Procesat de GGC - CL