ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 710/105/2011, reclamanta SC B.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC R.A. SRL, solicitând rezilierea contractului de execuție lucrări - antreprenoriat general din 18 iunie 2007 și obligarea pârâtei la plata sumei de 1.892.137 RON actualizată, sub rezerva majorării ulterioare, reprezentând contravaloare prejudiciu suferit de către reclamantă ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâtă și a cheltuielilor de judecată. După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentința nr. 295 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC R.A.

SRL și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B.I. SRL ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că la data de 18 iunie 2007 între pârâtă, în calitatea de antreprenor general, și reclamantă, în calitatea de beneficiar, s-a încheiat contractul de anteprenoriat general din 18 iunie 2007 având ca obiect „construcție abator nou, mixt cu anexe și utilități” cu o valoare contractuală de 3.408.491,38 RON, în raport de caracterul particular al obligațiilor părților, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, adică de Ia data la care obligațiile pârâtei au devenit scadente și nu au fost executate în mod culpabil, momentul începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune în reziliere judiciară nu depinde de aprecierea subiectivă a părților, ei având reglementare legală (Decretul nr. 187/1958), dar în cadrul legal existent și În funcție de scopul, obiectul și derularea relațiilor stabilite, instanța poate aprecia care este momentul începerii curgerii prescripției.

S-a mai reținut că ultima situație de lucrări a fost comunicată la data de 21 decembrie 2007, aspect necontestat de reclamantă care prin notificarea de reziliere din data de 31 ianuarie 2008 a imputat pârâtei o serie de vicii ale lucrărilor efectuate în perioada noiembrie - decembrie 2007, ultimul proces-verbal de control al calității lucrărilor a fost semnat la data de 03 decembrie 2007, iar Ia data de 31 ianuarie 2008 reclamanta a comunicat pârâtei o declarație de reziliere unilaterală a contractului motivat de neexecutarea acestuia, în sensul sistării lucrărilor la 20 decembrie 2007, reasigurarea pazei șantierului, nerespectarea proiectului, subcontractarea de lucrări fără acordul beneficiarului.

Tribunalul a concluzionat că dreptul la acțiune în reziliere al reclamantei s-a născut la data de 03 decembrie 2007, când aceasta a cunoscut că finalizarea contractului nu mai poate avea loc determinat de pretinsa neexecutare a obligației asumate prin contract, iar față de această dată introducerea acțiunii la data de 04 februarie 2011 este tardivă, nefiind formulată înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, iar față de împrejurarea că la data de 31 ianuarie 2008 reclamanta a comunicat pârâtei și o declarație de reziliere unilaterală a contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia, aceasta permite instanței să aprecieze asupra momentului începerii curgerii prescripției, adică asupra momentului în care cealaltă parte a fost suspectată că nu și-a îndeplinit obligațiile, astfel că cel mai târziu la data de 30 ianuarie 2008, reclamanta a cunoscut atât persoana responsabilă de neexecutare, cât și prejudiciul estimat provizoriu, susținerile pârâtei sunt, sub acest aspect, întemeiate, faptul că Ia data de 11 februarie 2008, pârâta a notificat reclamantei că este de acord cu rezilierea contractului de antrepriză este lipsit de relevanță juridică în cauză în ce privește curgerea termenului de prescripție și nu poate fi calificat ca o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, în sensul dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 187/1958.

De asemenea, s-a reținut de Tribunal că, potrivit acestui text de lege, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie față de cel în folosul căruia curge prescripția, recunoașterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică, simplul acord al pârâtei cu privire la rezilierea contractului de antrepriză presupune numai intenția pârâtei de desființare a contractului, însă acest acord nu poate fi calificat nicidecum ca fiind o recunoaștere neîndoielnică de datorie în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 187/1958, recunoașterea dreptului ce se prescrie se poate face numai înăuntrul termenului de prescripție potrivit acelorași dispoziții legale, iar reclamanta invocă data de 11 februarie 2008 (când pârâta și-a manifestat intenția de desființare a contractului) drept moment de la care se poate calcula termenul de prescripție.

Tribunalul a constatat că susținerile reclamantei cu privire la suspendarea cursului prescripției ca urmare a existenței unei cereri civile pe rolul instanței penale, sunt neîntemeiate și au fost cenzurate, întrucât prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege orice modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, cauzele de suspendare sunt stabilite de lege, în mod limitativ, și produc efecte de drept, împrejurarea invocată de reclamantă în sensul existenței unei cereri civile pe rolul instanței penale nefăcând parte dintre cazurile prevăzute limitativ de dispozițiile art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958, concluzionându-se că dreptul la acțiune al reclamantei în ce privește despăgubirile solicitate a luat naștere la data de 31 ianuarie 2008 când a fost comunicată pârâtei declarația de reziliere unilaterală a contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia și s-a împlinit la data de 31 ianuarie 2011 fără să fie întrerupt sau suspendat în vreun fel, împrejurare față de care Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC B.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netememicie, solicitând admiterea căii de atac, anularea hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin decizia nr. 68 pronunțată în data de 20 iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul formulat de reclamanta SC B.I. SRL împotriva sentinței nr. 295 din data de 13 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC R.A. SRL, a anulat sentința apelantă și a trimis cauza primei instanțe pentru soluționare pe fond. Având în vedere că dreptul la acțiune al apelantei în ceea ce privește rezilierea contractului de antrepriză și acoperirea prejudiciului pretins cauzat din neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale de către SC R.A.

SRL s-a născut la 11 februarie 2008 când SC B.I. SRL a luat cunoștință de acordul cocontractantului privind rezilierea inițiată la 31 ianuarie 2008, Curtea a constatat că acțiunea cu care a fost învestit Tribunalul Prahova a fost promovată cu respectarea termenului general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că se impune analizarea litigiului pe fondul său. Curtea a constatat că în mod greșit instanța de fond a concluzionat că dreptul Ia acțiune al societății reclamante este prescris, în condițiile în care rezilierea contractului de antrepriză nu se putea realiza decât cu respectarea clauzelor contractuale convenite între părți, cocontractantul comunicând acordul asupra încetării convenției la 11 februarie 2008. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC R.A.

SRL Buzău, care a susținut că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât procedura de citare cu ea a fost nelegal îndeplinită la data la care a judecat pricina, fiind citată la un alt sediu decât cel ales în vederea comunicării tuturor actelor de procedură, ce a fost indicat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond. Prin decizia nr. 4005 pronunțată în data de 07 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta SC R.A. SRL, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru hotărî astfel instanța de recurs a reținut că procedura de citare a pârâtei nu a fost legal îndeplinită cu respectarea cerințelor legale, astfel că a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, fiind de prisos cercetarea celorlalte motive de recurs invocate.

Cauza a fost restituită Curții de Apel Ploiești la data de 15 februarie 2012. Prin decizia nr. 41 din 03 aprilie 2012 Curtea de Apel Ploiești, secția a lI-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC B.I. SRL, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Prahova. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă începe să curgă de la data la care se naște dreptul Ia acțiune, în raporturile contractuale, termenul de prescripție fiind cel general de 3 ani, prescripția neîncepând să curgă pe perioada în care convenția dintre părți este în vigoare, iar acestea își îndeplinesc în tot sau în parte obligațiile asumate.

Părțile din prezenta cauză au încheiat un contract de execuție lucrări - antreprenoriat general din 18 iunie 2007 în care au fost prevăzute drepturile și obligațiile fiecărei părți, posibilitatea rezilierii contractului în cazul neîndeplinîrii obligațiilor contractuale sau a îndeplinirii necorespunzătoare a acestora și modalitatea efectivă a rezilierii, în prealabil fiind necesar a se solicita în scris cocontractantei luarea măsurilor pentru soluționare, iar în cazul în care prin conciliere directă, partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 de zile. Procedând conform prevederilor contractuale, Ia data de 31 ianuarie 2008, apelanta a notificat-o pe pârâtă, informând-o că a decis rezilierea contractului încheiat între părți, conform adresei din 31 ianuarie 2008, imputându-i antreprenorului culpa în neexecutarea convenției.

Urmare primirii acestei notificări, societatea pârâtă a comunicat prin executorul judecătoresc la 11 februarie 2008 că este de acord cu rezilierea contractului, precizând însă că această reziliere nu se produce din culpa sa. După data comunicării acordului în ceea ce privește rezilierea contractului, între părți s-a derulat concilierea în conformitate cu art. 720 1 C. proc. civ., cum rezultă din adresele din 16 aprilie 2008 și din 18 aprilie 2008, conciliere ce nu a fost finalizată favorabil, ulterior fiind învestită instanța civilă cu prezenta acțiune.

Prin urmare, raporturile contractuale dintre părți s-au derulat până la data de 11 februarie 2008, când societatea antreprenoare a comunicat apelantei că este de acord cu rezilierea contractului, precizându-se că nu-i aparține culpa în încetarea raporturilor contractuale, astfel că de la această dată curge termenul de prescripție de trei ani, ce s-a împlinit la 11 februarie 2011. Ca atare, părțile și-au exprimat acordul cu privire la reziliere aspectul nesoluționat fiind culpa în rezilierea contractului și, în funcție de aceasta, răspunderea părților. Apelanta SC B.I. SRL a învestit instanța cu acțiunea în reziliere și în pretenții la data de 04 februarie 2011, înăuntrul termenului de prescripție, astfel că excepția prescrierii dreptului la acțiune nu este întemeiată, în mod greșit fiind admisă de către instanța de fond.

Momentul nașterii dreptului Ia acțiune nu poate fi apreciat ca fiind anterior rezilierii contractului întrucât în contractul de antrepriză încheiat între părți Ia 18 iunie 2007 s-a stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părți cu executare succesivă, poate fi reziliat, fiind necesar ca înainte de încetarea raporturilor contractuale dintre părți, prin această modalitate, să se solicite părții ce nu respectă prevederile contractuale să ia măsuri pentru soluționare și numai în cazul în care prin conciliere directă, partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 zile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.A.

SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca nefondat, cu obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a făcut o prezentare cronologică a elementelor de fapt relevante în ceea ce privește prescripția extinctivă și a invocat, în esență, următoarele motive: Începând cu data de 13 decembrie 2007 - data comunicării situației de lucrări spre confirmare sau infirmare, intimata-apelamtă a avut cunoștință sau ar fi trebuit să cunoască toate pretinsele neexecutări culpabile imputate recurentei, respectiv prejudiciul produs prin neexecutare.

Chiar dacă susține că la data de 13 decembrie 2007 aceasta nu a avut posibilitatea de a cunoaște toate aspectele necesare pentru a formula acțiunea în reziliere, este evident că Ia data de 31 ianuarie 2008 când reclamanta trimite notificarea de reziliere, în care enumera pretinsele neexecutări culpabile a obligațiilor contractuale cunoștea motivele de reziliere a contractului: valoarea prejudiciului pretins, partea pretins responsabilă de respectivele neexecutări. Pe cale de consecință, cel mai târziu la acel moment erau întrunite toate condițiile pentru ca reclamanta să poată solicita instanței rezilierea contractului. Dreptul de a cere rezilierea se naște la data la care partea interesată a luat cunoștință de neexecutarea culpabilă a obligațiilor.

Acțiunea în rezilierea contractului încheiat între părți poate fi formulată indiferent de existența acordului părții în culpă, astfel că susținerea instanței de apel, potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă la data de 11 februarie 2008 când a fost recepționată adresa din 06 februarie 2008 este neîntemeiată. Instanța a interpretat eronat actul dedus judecății, instanța schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al dispozițiilor contractuale privitoare la reziliere. Față de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 3 și 7 din același act normativ și având în vedere că obiectul cererii de chemare este rezilierea și ca efect al acesteia, daune interese compensatorii, rezultă că termenul începe să curgă de la data la care obligațiile recurentei ar fi devenit scadente, iar recurenta nu și-a îndeplinit aceste obligații în mod culpabil.

Intimata a avut cunoștință de pretinsele neexecutări culpabile și de pretinsul prejudiciu produs încă de la 13 decembrie 2007 și față de data înregistrării acțiunii - 04 februarie 2001 - rezultă că în mod corect a fost respinsă acțiunea ca prescrisă de către instanța de fond. Pe de altă parte s-a susținut că, în subsidiar, este evident că la data de 31 ianuarie 2008, când reprezentantul intimatei-apelante a comunicat recurentei o declarație de reziliere unilaterală a contractului, în care a indicat în detaliu, pretinsele neexecutări ale acestuia, reclamanta cunoștea motivele de reziliere, persoana responsabilă de neexecutare, precum și prejudiciul. Prin raportare Ia acest termen - 31 ianuarie 2008 cererea este prescrisă.

Nu există vreun motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Niciuna din adresele din 05 februarie 2008 și 08 februarie 2011 nu reprezintă o recunoaștere în conformitate cu depozițiile legale a pretențiilor invocate de intimata-apelantă în ceea ce privește rezilierea ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor, respectiv acordarea de daune interese. Analizând motivele invocate de intimată se observă că niciunul nu se încadrează în vreunul dintre cazurile legale de suspendare. Pe perioada concilierii directe nu se suspendă termenul de prescripție, pe de o parte, pentru că o astfel de soluție nu este prevăzută de lege, iar pe de altă parte cauzele de suspendare prevăzute de lege se referă Ia o imposibilitate absolută pentru parte de a formula cererea de chemare în judecată.

Din modificarea adusă art. 720 1 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 legiuitorul a înțeles să reglementeze ca și cauză distinctă de suspendare perioada în care litigiul se află în procedura medierii, nu și în faza concilierii directe. Nici motivul de suspendare privitor la existența unui proces penal între intimată și unul dintre administratorii recurentei nu constituie un motiv de suspendare dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege. De asemenea, între părți nu a existat un proces penal soluționat printr-o hotărâre definitivă, ci doar o serie de soluții de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de scoatere de sub urmărire, contestate la nesfârșit de intimata-apelantă. Intimata SC B.I.

SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat. Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede modificarea hotărârii atacate dacă interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Din analiza motivelor de recurs se constată că instanța de apel a interpretat contractul așa cum a fost conceput și calificat de părți, ca un contract de execuție lucrări, așa încât nu se justifică invocarea art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. în susținerea nelegalității deciziei atacate. Instanța de apel nu a trecut peste termenii conveniți de părți în contract și nu a încălcat principiul înscris în art. 989 C. civ. în ce privește dispozițiile contractuale referitoare Ia reziliere, la drepturile, obligațiile părților, interpretând corect actul de voință al părților, neatribuind un alt înțeles decât cel voit de părți, nealterând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În mod judicios instanța de apel a reținut că părțile au încheiat un contract de execuție lucrări - antreprenoriat general din 18 iunie 2007 prin care au stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părți, cu executare succesivă, poate fi reziliat, fiind necesar ca înainte de încetarea raporturilor contractuale dintre părți să se solicite părții ce nu respectă prevederile contractuale să ia măsuri pentru soluționare și numai în cazul în care prin conciliere directă partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 zile. Ca atare în situația în care cocontractantul nu își exprimă punctul de vedere cu privire la reziliere, aceasta nu putea să producă efecte decât după împlinirea termenului de preaviz.

În mod întemeiat s-a reținut de instanța de apel că chiar dacă reclamanta a cunoscut anterior că finalizarea contractului nu mai poate avea loc, determinat de pretinsa neexecutare a obligațiilor asumate prin contract, trebuia să respecte clauzele contractuale prin care s-a stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părți cu executare succesivă poate fi reziliat. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi modificată dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, textul de lege reglementând două ipoteze, când hotărârea recurată este lipsită de temei legal și când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta a invocat a ll-a ipoteză reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 187/1958, art. 969 C. civ. și clauzelor contractuale concluzionând corect că dreptul la acțiune al societății reclamante nu este prescris. Procedând conform prevederilor contractuale, reclamanta SC B.I. SRL la data de 18 ianuarie 2008 a notificat antreprenorul solicitându-i să ia măsuri pentru normalizarea situației existente, demers rămas fără rezultat, iar la data de 31 ianuarie 2008 a comunicat pârâtei notificarea prin care și-a exercitat dreptul prevăzut în convenție de a cere rezilierea, ce nu putea opera decât cu un preaviz de 15 zile.

Raporturile contractuale dintre părți s-au derulat până Ia data de 11 februarie 2008 când pârâta a comunicat răspunsul la notificarea efectuată privind încetarea raporturilor contractuale, astfel că de la această dată curge termenul de prescripție de trei ani, atât în ceea ce privește rezilierea contractului, cât și despăgubirile solicitate SC B.I. SRL a învestit instanța cu acțiunea în reziliere și în pretenții la 04 februarie 2001 înăuntrul termenului de prescripție, astfel că în mod corect s-a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată. Nu s-a reținut de instanța de apel că acțiunea în reziliere este condiționată de acordul părții în culpă, reținându-se doar că acțiunea în instanță era condiționată de respectarea procedurii prealabile și a termenului de preaviz, procedură obligatorie instituită prin acordul părților.

Față de soluția adoptată nu se mai impune analizarea motivelor de recurs ce vizează cauzele de suspendare și întrerupere a prescripției. Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost indicat formal, dezvoltarea în fapt nepermițând încadrarea în acest motiv de nelegalitate pentru a putea face obiectul cenzurii în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâte SC R.A. SRL Buzău împotriva deciziei nr. 41 din 03 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 710/105/2011. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 13 iunie 2013.