ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 710/105/2011, reclamanta SC B.I. SRL a chemat în

judecată pe pârâta SC R.A. SRL, solicitând rezilierea contractului de execuție lucrări

- antreprenoriat general din 18 iunie 2007 și obligarea pârâtei la plata sumei de

1.892.137 RON actualizată, sub rezerva majorării ulterioare, reprezentând contravaloare

prejudiciu suferit de către reclamantă ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale

de către pârâtă și a cheltuielilor de judecată.

După administrarea

probei cu înscrisuri, prin sentința nr. 295 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC R.A.

SRL și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B.I. SRL ca prescrisă.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut că la data de 18 iunie 2007 între pârâtă,

în calitatea de antreprenor general, și reclamantă, în calitatea de beneficiar,

s-a încheiat contractul de anteprenoriat general din 18 iunie 2007 având ca obiect

„construcție abator nou, mixt cu anexe și utilități” cu o valoare contractuală de

3.408.491,38 RON, în raport de caracterul particular al obligațiilor părților, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, adică de

Ia data la care obligațiile pârâtei au devenit scadente și nu au fost executate

în mod culpabil, momentul începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului

la acțiune în reziliere judiciară nu depinde de aprecierea subiectivă a părților,

ei având reglementare legală (Decretul nr. 187/1958), dar în cadrul legal existent

și În funcție de scopul, obiectul și derularea relațiilor stabilite, instanța poate

aprecia care este momentul începerii curgerii prescripției.

S-a mai reținut

că ultima situație de lucrări a fost comunicată la data de 21 decembrie 2007, aspect

necontestat de reclamantă care prin notificarea de reziliere din data de 31 ianuarie

2008 a imputat pârâtei o serie de vicii ale lucrărilor efectuate în perioada noiembrie

- decembrie 2007, ultimul proces-verbal de control al calității lucrărilor a fost

semnat la data de 03 decembrie 2007, iar Ia data de 31 ianuarie 2008 reclamanta

a comunicat pârâtei o declarație de reziliere unilaterală a contractului motivat

de neexecutarea acestuia, în sensul sistării lucrărilor la 20 decembrie 2007, reasigurarea

pazei șantierului, nerespectarea proiectului, subcontractarea de lucrări fără acordul

beneficiarului.

Tribunalul a concluzionat

că dreptul la acțiune în reziliere al reclamantei s-a născut la data de 03 decembrie

2007, când aceasta a cunoscut că finalizarea contractului nu mai poate avea loc

determinat de pretinsa neexecutare a obligației asumate prin contract, iar față

de această dată introducerea acțiunii la data de 04 februarie 2011 este tardivă,

nefiind formulată înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 7 din Decretul

nr. 167/1958, iar față de împrejurarea că la data de 31 ianuarie 2008 reclamanta

a comunicat pârâtei și o declarație de reziliere unilaterală a contractului pentru

neexecutarea culpabilă a acestuia, aceasta permite instanței să aprecieze asupra

momentului începerii curgerii prescripției, adică asupra momentului în care cealaltă

parte a fost suspectată că nu și-a îndeplinit obligațiile, astfel că cel mai târziu

la data de 30 ianuarie 2008, reclamanta a cunoscut atât persoana responsabilă de

neexecutare, cât și prejudiciul estimat provizoriu, susținerile pârâtei sunt, sub

acest aspect, întemeiate, faptul că Ia data de 11 februarie 2008, pârâta a notificat

reclamantei că este de acord cu rezilierea contractului de antrepriză este lipsit

de relevanță juridică în cauză în ce privește curgerea termenului de prescripție

și nu poate fi calificat ca o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, în sensul

dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 187/1958.

De asemenea, s-a

reținut de Tribunal că, potrivit acestui text de lege, prescripția se întrerupe

prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie față de cel în folosul

căruia curge prescripția, recunoașterea la care se referă textul trebuie să fie

neîndoielnică, simplul acord al pârâtei cu privire la rezilierea contractului de

antrepriză presupune numai intenția pârâtei de desființare a contractului, însă

acest acord nu poate fi calificat nicidecum ca fiind o recunoaștere neîndoielnică

de datorie în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 187/1958, recunoașterea

dreptului ce se prescrie se poate face numai înăuntrul termenului de prescripție

potrivit acelorași dispoziții legale, iar reclamanta invocă data de 11 februarie

2008 (când pârâta și-a manifestat intenția de desființare a contractului) drept

moment de la care se poate calcula termenul de prescripție.

Tribunalul a constatat

că susținerile reclamantei cu privire la suspendarea cursului prescripției ca urmare

a existenței unei cereri civile pe rolul instanței penale, sunt neîntemeiate și

au fost cenzurate, întrucât prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege

orice modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului

de prescripție, pe timpul cât durează situațiile limitativ prevăzute de lege, care

îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, cauzele

de suspendare sunt stabilite de lege, în mod limitativ, și produc efecte de drept,

împrejurarea invocată de reclamantă în sensul existenței unei cereri civile pe rolul

instanței penale nefăcând parte dintre cazurile prevăzute limitativ de dispozițiile

art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958, concluzionându-se că dreptul la acțiune

al reclamantei în ce privește despăgubirile solicitate a luat naștere la data de

31 ianuarie 2008 când a fost comunicată pârâtei declarația de reziliere unilaterală

a contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia și s-a împlinit la data

de 31 ianuarie 2011 fără să fie întrerupt sau suspendat în vreun fel,

împrejurare față de care Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este prescrisă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC B.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate

și netememicie, solicitând

admiterea

căii de atac, anularea hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

Prin decizia nr.

68 pronunțată în data de 20 iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul formulat

de reclamanta SC B.I. SRL împotriva sentinței nr. 295 din data de 13 aprilie 2011,

pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC R.A. SRL, a anulat

sentința apelantă și a trimis cauza primei instanțe pentru soluționare pe fond.

Având în vedere

că dreptul la acțiune al apelantei în ceea ce privește rezilierea contractului de

antrepriză și acoperirea prejudiciului pretins cauzat din neexecutarea corespunzătoare

a obligațiilor contractuale de către SC R.A. SRL s-a născut la 11 februarie 2008

când SC B.I. SRL a luat cunoștință de acordul cocontractantului privind rezilierea

inițiată la 31 ianuarie 2008, Curtea a constatat că acțiunea cu care a fost învestit

Tribunalul Prahova a fost promovată cu respectarea termenului general de prescripție

de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că se impune analizarea

litigiului pe fondul său.

Curtea a constatat

că în mod greșit instanța de fond a concluzionat că dreptul Ia acțiune al societății

reclamante este prescris, în condițiile în care rezilierea contractului de antrepriză

nu se putea realiza decât cu respectarea clauzelor contractuale convenite între

părți, cocontractantul comunicând acordul asupra încetării convenției la 11 februarie

2008.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs SC R.A. SRL Buzău, care a susținut că instanța de fond

a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., întrucât procedura de citare cu ea a fost nelegal

îndeplinită la data la care a judecat pricina, fiind citată la un alt sediu decât

cel ales în vederea comunicării tuturor actelor de procedură, ce a fost indicat

prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Prin decizia

nr. 4005 pronunțată în data de 07 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul declarat de pârâta SC R.A. SRL, a casat decizia atacată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru hotărî

astfel instanța de recurs a reținut că procedura de citare a pârâtei nu a fost legal

îndeplinită cu respectarea cerințelor legale, astfel că a admis recursul, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, fiind de prisos cercetarea celorlalte

motive de recurs invocate.

Cauza a fost restituită

Curții de Apel Ploiești la data de 15 februarie 2012.

Prin decizia nr.

41 din 03 aprilie 2012 Curtea de Apel Ploiești, secția a lI-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC B.I.

SRL, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Prahova.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a reținut că potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția extinctivă începe să curgă de la data la care se naște dreptul Ia acțiune,

în raporturile contractuale, termenul de prescripție fiind cel general de 3 ani,

prescripția neîncepând să curgă pe perioada în care convenția dintre părți este

în vigoare, iar acestea își îndeplinesc în tot sau în parte obligațiile asumate.

Părțile din prezenta

cauză au încheiat un contract de execuție lucrări - antreprenoriat general din 18

iunie 2007 în care au fost prevăzute drepturile și obligațiile fiecărei părți, posibilitatea

rezilierii contractului în cazul neîndeplinîrii obligațiilor contractuale sau a

îndeplinirii necorespunzătoare a acestora și modalitatea efectivă a rezilierii,

în prealabil fiind necesar a se solicita în scris cocontractantei luarea măsurilor

pentru soluționare, iar în cazul în care prin conciliere directă, partea în culpă

nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului

cu un preaviz de 15 de zile.

Procedând conform

prevederilor contractuale, Ia data de 31 ianuarie 2008, apelanta a notificat-o pe

pârâtă, informând-o că a decis rezilierea contractului încheiat între părți, conform

adresei din 31 ianuarie 2008, imputându-i antreprenorului culpa în neexecutarea

convenției.

Urmare primirii

acestei notificări, societatea pârâtă a comunicat prin executorul judecătoresc la

11 februarie 2008 că este de acord cu rezilierea contractului, precizând însă că

această reziliere nu se produce din culpa sa.

După data comunicării

acordului în ceea ce privește rezilierea contractului, între părți s-a derulat concilierea

în conformitate cu art. 720

1

C. proc. civ., cum rezultă din adresele

din 16 aprilie 2008 și din 18 aprilie 2008, conciliere ce nu a fost finalizată favorabil,

ulterior fiind învestită instanța civilă cu prezenta acțiune.

Prin urmare, raporturile

contractuale dintre părți s-au derulat până la data de 11 februarie 2008, când societatea

antreprenoare a comunicat apelantei că este de acord cu rezilierea contractului,

precizându-se că nu-i aparține culpa în încetarea raporturilor contractuale, astfel

că de la această dată curge termenul de prescripție de trei ani, ce s-a împlinit

la 11 februarie 2011.

Ca atare, părțile

și-au exprimat acordul cu privire la reziliere aspectul nesoluționat fiind culpa

în rezilierea contractului și, în funcție de aceasta, răspunderea părților.

Apelanta SC B.I.

SRL a învestit instanța cu acțiunea în reziliere și în pretenții la data de 04 februarie

2011, înăuntrul termenului de prescripție, astfel că excepția prescrierii dreptului

la acțiune nu este întemeiată, în mod greșit fiind admisă de către instanța de fond.

Momentul nașterii

dreptului Ia acțiune nu poate fi apreciat ca fiind anterior rezilierii contractului

întrucât în contractul de antrepriză încheiat între părți Ia 18 iunie 2007 s-a stipulat

expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părți cu executare

succesivă, poate fi reziliat, fiind necesar ca înainte de încetarea raporturilor

contractuale dintre părți, prin această modalitate, să se solicite părții ce nu

respectă prevederile contractuale să ia măsuri pentru soluționare și numai în cazul

în care prin conciliere directă, partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită

are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 zile.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC R.A. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului

ca nefondat, cu obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate

de prezentul litigiu.

În dezvoltarea

în fapt a recursului, recurenta a făcut o prezentare cronologică a elementelor de

fapt relevante în ceea ce privește prescripția extinctivă și a invocat, în esență,

următoarele motive:

Începând cu data

de 13 decembrie 2007 - data comunicării situației de lucrări spre confirmare sau

infirmare, intimata-apelamtă a avut cunoștință sau ar fi trebuit să cunoască toate

pretinsele neexecutări culpabile imputate recurentei, respectiv prejudiciul produs

prin neexecutare. Chiar dacă susține că la data de 13 decembrie 2007 aceasta nu

a avut posibilitatea de a cunoaște toate aspectele necesare pentru a formula acțiunea

în reziliere, este evident că Ia data de 31 ianuarie 2008 când reclamanta trimite

notificarea de reziliere, în care enumera pretinsele neexecutări culpabile a obligațiilor

contractuale cunoștea motivele de reziliere a contractului: valoarea prejudiciului

pretins, partea pretins responsabilă de respectivele neexecutări. Pe cale de consecință,

cel mai târziu la acel moment erau întrunite toate condițiile pentru ca reclamanta

să poată solicita instanței rezilierea contractului. Dreptul de a cere rezilierea

se naște la data la care partea interesată a luat cunoștință de neexecutarea culpabilă

a obligațiilor. Acțiunea în rezilierea contractului încheiat între părți poate fi

formulată indiferent de existența acordului părții în culpă, astfel că susținerea

instanței de apel, potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă la

data de 11 februarie 2008 când a fost recepționată adresa din 06 februarie 2008

este neîntemeiată. Instanța a interpretat eronat actul dedus judecății, instanța

schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al dispozițiilor contractuale

privitoare la reziliere.

Față de dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 3 și 7 din același act normativ

și având în vedere că obiectul cererii de chemare este rezilierea și ca efect al

acesteia, daune interese compensatorii, rezultă că termenul începe să curgă de la

data la care obligațiile recurentei ar fi devenit scadente, iar recurenta nu și-a

îndeplinit aceste obligații în mod culpabil. Intimata a avut cunoștință de pretinsele

neexecutări culpabile și de pretinsul prejudiciu produs încă de la 13 decembrie

2007 și față de data înregistrării acțiunii - 04 februarie 2001 - rezultă că în

mod corect a fost respinsă acțiunea ca prescrisă de către instanța de fond. Pe de

altă parte s-a susținut că, în subsidiar, este evident că la data de 31 ianuarie

2008, când reprezentantul intimatei-apelante a comunicat recurentei o declarație

de reziliere unilaterală a contractului, în care a indicat în detaliu, pretinsele

neexecutări ale acestuia, reclamanta cunoștea motivele de reziliere, persoana responsabilă

de neexecutare, precum și prejudiciul. Prin raportare Ia acest termen - 31 ianuarie

2008 cererea este prescrisă.

Nu există vreun

motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Niciuna din adresele

din 05 februarie 2008 și 08 februarie 2011 nu reprezintă o recunoaștere în conformitate

cu depozițiile legale a pretențiilor invocate de intimata-apelantă în ceea ce privește

rezilierea ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor, respectiv acordarea

de daune interese. Analizând motivele invocate de intimată se observă că niciunul

nu se încadrează în vreunul dintre cazurile legale de suspendare. Pe perioada concilierii

directe nu se suspendă termenul de prescripție, pe de o parte, pentru că o astfel

de soluție nu este prevăzută de lege, iar pe de altă parte cauzele de suspendare

prevăzute de lege se referă Ia o imposibilitate absolută pentru parte de a formula

cererea de chemare în judecată. Din modificarea adusă art. 720

1

C.

proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 legiuitorul a înțeles să reglementeze ca și cauză

distinctă de suspendare perioada în care litigiul se află în procedura medierii,

nu și în faza concilierii directe. Nici motivul de suspendare privitor la existența

unui proces penal între intimată și unul dintre administratorii recurentei nu constituie

un motiv de suspendare dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege. De asemenea,

între părți nu a existat un proces penal soluționat printr-o hotărâre definitivă,

ci doar o serie de soluții de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de scoatere

de sub urmărire, contestate la nesfârșit de intimata-apelantă.

Intimata SC B.I.

SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi

reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Art. 304 pct.

8 C. proc. civ. prevede modificarea hotărârii atacate dacă interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Din analiza motivelor

de recurs se constată că instanța de apel a interpretat contractul așa cum a fost

conceput și calificat de părți, ca un contract de execuție lucrări, așa încât nu

se justifică invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în susținerea nelegalității

deciziei atacate.

Instanța de apel

nu a trecut peste termenii conveniți de părți în contract și nu a încălcat principiul

înscris în art. 989 C. civ. în ce privește dispozițiile contractuale referitoare

Ia reziliere, la drepturile, obligațiile părților, interpretând corect actul de

voință al părților, neatribuind un alt înțeles decât cel voit de părți, nealterând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În mod judicios

instanța de apel a reținut că părțile au încheiat un contract de execuție lucrări

- antreprenoriat general din 18 iunie 2007 prin care au stipulat expres modalitatea

în care contractul sinalagmatic încheiat între părți, cu executare succesivă, poate

fi reziliat, fiind necesar ca înainte de încetarea raporturilor contractuale dintre

părți să se solicite părții ce nu respectă prevederile contractuale să ia măsuri

pentru soluționare și numai în cazul în care prin conciliere directă partea în culpă

nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului

cu un preaviz de 15 zile.

Ca atare în situația

în care cocontractantul nu își exprimă punctul de vedere cu privire la reziliere,

aceasta nu putea să producă efecte decât după împlinirea termenului de preaviz.

În mod întemeiat

s-a reținut de instanța de apel că chiar dacă reclamanta a cunoscut anterior că

finalizarea contractului nu mai poate avea loc, determinat de pretinsa neexecutare

a obligațiilor asumate prin contract, trebuia să respecte clauzele contractuale

prin care s-a stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat

între părți cu executare succesivă poate fi reziliat.

Potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi modificată dacă hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, textul de lege reglementând două ipoteze, când hotărârea recurată este

lipsită de temei legal și când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Recurenta a invocat

a ll-a ipoteză reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel

a pronunțat o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 1, 3 și

7 din Decretul nr. 187/1958, art. 969 C. civ. și clauzelor contractuale concluzionând

corect că dreptul la acțiune al societății reclamante nu este prescris.

Procedând conform

prevederilor contractuale, reclamanta SC B.I. SRL la data de 18 ianuarie 2008 a

notificat antreprenorul solicitându-i să ia măsuri pentru normalizarea situației

existente, demers rămas fără rezultat, iar la data de 31 ianuarie 2008 a comunicat

pârâtei notificarea prin care și-a exercitat dreptul prevăzut în convenție de a

cere rezilierea, ce nu putea opera decât cu un preaviz de 15 zile.

Raporturile contractuale

dintre părți s-au derulat până Ia data de 11 februarie 2008 când pârâta a comunicat

răspunsul la notificarea efectuată privind încetarea raporturilor contractuale,

astfel că de la această dată curge termenul de prescripție de trei ani, atât în

ceea ce privește rezilierea contractului, cât și despăgubirile solicitate SC B.I.

SRL a învestit instanța cu acțiunea în reziliere și în pretenții la 04 februarie

2001 înăuntrul termenului de prescripție, astfel că în mod corect s-a reținut că

excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată.

Nu s-a reținut

de instanța de apel că acțiunea în reziliere este condiționată de acordul părții

în culpă, reținându-se doar că acțiunea în instanță era condiționată de respectarea

procedurii prealabile și a termenului de preaviz, procedură obligatorie instituită

prin acordul părților.

Față de soluția

adoptată nu se mai impune analizarea motivelor de recurs ce vizează cauzele de suspendare

și întrerupere a prescripției.

Motivul de recurs

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost indicat formal, dezvoltarea

în fapt nepermițând încadrarea în acest motiv de nelegalitate pentru a putea face

obiectul cenzurii în recurs.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul

pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâte SC R.A. SRL Buzău împotriva deciziei nr. 41 din 03

aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 710/105/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi, 13 iunie 2013.