ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2293/2012

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 328 din 8 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul B.M. și a menținut ordonanța atacată din 6 decembrie 2010, dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial București. A obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Instanța a reținut că petentul B.M. a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva ordonanței din 6 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.

– Serviciul Teritorial București și a ordonanței din 24 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 1504/II-2/2010 al aceleiași unități de parchet. Prin ordonanța din 6 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial București s-au dispus următoarele: 1. În temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.V., B.D. și C.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., față de comisarul șef de poliție P.D.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și față de magistratul F.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, precum și față de A.N. (autor necunoscut) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mită și cumpărare de influență, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 78/2000 și art. 61 din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există. 2. În temeiul art. 38 C. proc. pen., raportat la art. 45 alin. (1) și art. 42 C. proc.

pen., disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei privind plângerea penală formulată de B.M. împotriva procurorilor C.V. și B.D. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și împotriva judecătorului C.V. de la Curtea de Apel București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizare a infractorului, prevăzută de art. 246 C. pen., și art. 264 C. pen., în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. 3. În temeiul art. 273 C. proc. pen., trimiterea cererii de redeschidere a urmăririi penale în dosarul nr. 1241/P/2006, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva acestei soluții petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic în temeiul art. 278 alin. (3) C. proc.

pen., iar prin ordonanța din 24 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 1504/II-2/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial București, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată. Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că plângerea petentului este neîntemeiată, considerându-se că prin ordonanța atacată s-a stabilit în mod justificat că nu există indicii privind săvârșirea faptelor de corupție reclamate de către petent. S-a menționat că, potrivit art. 228 C. proc. pen., pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale, este necesar ca din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate să nu rezulte vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10. În speță, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc.

pen., deoarece din cuprinsul plângerii penale formulată de petent și înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial București la data de 5 august 2010 și din înscrisurile depuse de acesta, nu rezultă nici măcar indicii referitor la comiterea de către magistrații C.V., B.D., C.V. și F.N., respectiv de către comisarul șef de poliție P.D., a faptelor reclamate de către petent. S-a constatat că petentul prezintă acuzațiile la modul generic, fără să indice aspecte concrete, rezultând că cele susținute de către petent sunt mai degrabă o simplă bănuială a acestuia, fiind vorba despre propriile sale păreri, nefundamentate însă din punct de vedere probator.

Așa cum rezultă din susținerile petentului și din documentele atașate la dosar, s-a reținut că acesta dorește în continuare obținerea unor soluții favorabile din partea organelor judiciare, în legătură cu litigiul inițial, generat de solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate și de atribuire a unor terenuri din comuna Mihăilești jud. Giurgiu. Dat fiind cadrul procesual extrem de strict al plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., instanța de judecată investită în acest mod a considerat că nu poate analiza decât legalitatea și temeinicia soluției de neîncepere a urmăririi penale, deci numai corectitudinea acestei soluții raportat la faptele penale reclamate și la persoanele cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fără să se poată examina justețea afirmațiilor făcute de petent cu privire la celelalte cauze penale și civile ale acestuia.

Din acest motiv, s-a constatat că toate susținerile referitoare la primarul S.D., legătura acestuia cu numitul P.D., modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate a reclamantului B. exced prezentei cauze. S-a arătat că înscrisurile depuse în fața instanței de judecată se referă la cauze penale și civile anterioare formulării plângerii, fără să se dovedească fapte și împrejurări de natură a infirma soluția atacată, de neîncepere a urmăririi penale. În această situație, s-a precizat că nu există nici un temei de desființare a acestei soluții și de trimitere a cauzei la parchet, soluția de neîncepere a urmăririi penale cu privire la infracțiunile de luare de mită și trafic de influență, dispusă în baza art. 10 lit. a) C. proc.

pen., fiind legală și temeinică. S-au apreciat ca fiind nefondate și criticile referitoare la lipsa de rol activ a organului de urmărire penală, din perspectiva faptului că ar fi trebuit să observe că faptele întrunesc elementele constitutive ale altor infracțiuni. Pe de o parte, s-a constatat că numitul P.D. a mai fost cercetat pentru infracțiunile prevăzută de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C. pen., art. 264 C. pen., art. 289 C. pen., și art. 291 C. pen., pentru aceleași fapte reclamate de petentul B.M., în dosarul nr. 1241/P/2006, soluționat prin rezoluția din 15 noiembrie 2006 dată de procurorul C.V. Pe de altă parte, s-a arătat că chiar prin ordonanța atacată de petent s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea competenței în vederea cercetării magistraților sub aspectul infracțiunilor prevăzută de art. 246 C. pen.

și art. 264 C. pen. Având în vedere specificul și gravitatea răspunderii penale, în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 C. proc. pen., s-a menționat că este necesar în primul rând ca persoana care sesizează organele judiciare să indice cu claritate fapta comisă, împrejurările comiterii acesteia, oferind elemente de circumstanțiere în sensul indicării timpului, locului, împrejurărilor în care a fost comisă fapta, precum și mijloacele de probă, iar în cazul în care este cunoscut, să indice făptuitorul. S-a arătat că petentul B.M. nu a indicat asemenea elemente concrete, limitându-se la a susține că „magistrații C.V. și D.B. au comis un abuz în serviciu contra intereselor personale și publice, trafic de influență și corupție” prin respingerea plângerii formulată de petent „fără să constate abuzul polițiștilor și a fostului primar Stan Dumitru, nedispunând punerea în posesie și neanulând actele false sau lovite de nulitate absolută”.

De asemenea, s-a relevat că, în plângerea penală, petentul mai arată că „traficul de influență asupra procurorilor și judecătorilor s-a făcut de fostul președinte al Curții de apel București F.N.”. S-a constatat că plângerea nu conține datele prevăzute de art. 222 C. proc. pen., iar petentul nu a putut furniza asemenea date nici ulterior, așa încât s-a apreciat că nu se poate invoca o lipsă de rol activ a organelor judiciare, care au desfășurat cercetarea în baza actelor premergătoare raportat la cele menționate în plângerea penală, fără să poată fi desfășurate alte activități de cercetare. De asemenea, s-a reținut că petentul nu a explicat care a fost motivul pentru care a formulat plângere penală abia în anul 2010, deși se presupune că faptele reclamate au avut loc în decursul anilor 2006-2007.

S-a mai precizat că și în cuprinsul plângerii dactilografiate denumită „completare” la plângerea împotriva soluției procurorului, petentul a susținut referitor la magistrați că „acțiunile și inacțiunile acestora sunt de mai mică importanță, fiind vorba despre abateri de serviciu sau de erori intenționate”. De asemenea, cu ocazia dezbaterilor, petentul a susținut că nu își mai menține plângerea referitor la magistrați, însă în lipsa unei manifestări exprese de voință în sensul retragerii plângerii cu privire la soluția de neîncepere a urmăririi penale cu privire la aceștia, Curtea a înțeles să analizeze și temeinicia acestei soluții. Împotriva acestei hotărâri petentul B.M. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil. Prin art. 129 din Constituție a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal. În raport de principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate este condiționată de exercitarea acestuia în condițiile legii. Totodată, potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură penală, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Aceste exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Prin urmare, văzând dispozițiile art. 278/1 alin. (1 0 ) C. proc. pen., posibilitatea legală a declarării recursului împotriva unei hotărâri pronunțate în temeiul art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen., este exclusă. Potrivit dispozi țiilor art. 278 1 alin. (1 0 ) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.

Constatând că, în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 8 iulie 2011, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și în dispozitivul sentinței atacate. Printre modific ările aduse Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca inadmisibil, în ordinea de drept, recursul declarat în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, întrucât petentul B.M. a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligând totodată petentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.M. împotriva sentinței penale nr. 328 din 8 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie 2012.