ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2293/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2293/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

328 din 8 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul B.M. și a menținut

ordonanța atacată din 6 decembrie 2010, dată în dosarul nr. 261/P/2010 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. –

Serviciul Teritorial București.

A obligat petentul la

100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a reținut că

petentul B.M. a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc.

pen., împotriva ordonanței din 6 decembrie 2010 dată în dosarul nr. 261/P/2010

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. –

Serviciul Teritorial București și a ordonanței din 24 decembrie 2010 dată în

dosarul nr. 1504/II-2/2010 al aceleiași unități de parchet.

Prin ordonanța din 6

decembrie 2010 dată în dosarul nr. 261/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial București s-au

dispus următoarele:

1.

În temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.V., B.D. și C.V.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență,

prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și

7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., față de comisarul șef de poliție P.D. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat

la art. 6 și 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și față de

magistratul F.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută

de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, precum

și față de A.N. (autor necunoscut) sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de

dare de mită și cumpărare de influență, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.,

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 78/2000 și art. 61

din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există.

C. proc. pen., raportat la art. 45 alin. (1) și art. 42 C. proc. pen.,

disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei privind plângerea

penală formulată de B.M. împotriva procurorilor C.V. și B.D. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și împotriva judecătorului C.V. de la Curtea de Apel București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor și favorizare a infractorului, prevăzută de art. 246 C.

pen., și art. 264 C. pen., în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

C. proc. pen., trimiterea cererii de redeschidere a urmăririi penale în dosarul

nr. 1241/P/2006, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei

soluții petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic în temeiul art. 278

alin. (3) C. proc. pen., iar prin ordonanța din 24 decembrie 2010 dată în

dosarul nr. 1504/II-2/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial București, plângerea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Examinând actele și

lucrările dosarului, Curtea a apreciat că plângerea petentului este

neîntemeiată, considerându-se că prin ordonanța atacată s-a stabilit în mod

justificat că nu există indicii privind săvârșirea faptelor de corupție

reclamate de către petent.

S-a menționat că, potrivit

art. 228 C. proc. pen., pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale,

este necesar ca din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare

efectuate să nu rezulte vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10.

În speță, s-a

apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece

din cuprinsul plângerii penale formulată de petent și înregistrată la Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial

București la data de 5 august 2010 și din înscrisurile depuse de acesta, nu

rezultă nici măcar indicii referitor la comiterea de către magistrații C.V., B.D.,

C.V. și F.N., respectiv de către comisarul șef de poliție P.D., a faptelor

reclamate de către petent.

S-a constatat că

petentul prezintă acuzațiile la modul generic, fără să indice aspecte concrete,

rezultând că cele susținute de către petent sunt mai degrabă o simplă bănuială

a acestuia, fiind vorba despre propriile sale păreri, nefundamentate însă din

punct de vedere probator.

Așa cum rezultă din

susținerile petentului și din documentele atașate la dosar, s-a reținut că acesta

dorește în continuare obținerea unor soluții favorabile din partea organelor

judiciare, în legătură cu litigiul inițial, generat de solicitarea de

reconstituire a dreptului de proprietate și de atribuire a unor terenuri din

comuna Mihăilești jud. Giurgiu.

Dat fiind cadrul

procesual extrem de strict al plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., instanța de judecată investită în acest mod a considerat că nu

poate analiza decât legalitatea și temeinicia soluției de neîncepere a

urmăririi penale, deci numai corectitudinea acestei soluții raportat la faptele

penale reclamate și la persoanele cu privire la care s-a dispus neînceperea

urmăririi penale, fără să se poată examina justețea afirmațiilor făcute de

petent cu privire la celelalte cauze penale și civile ale acestuia.

Din acest motiv, s-a

constatat că toate susținerile referitoare la primarul S.D., legătura acestuia

cu numitul P.D., modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate a

reclamantului B. exced prezentei cauze.

S-a arătat că

înscrisurile depuse în fața instanței de judecată se referă la cauze penale și

civile anterioare formulării plângerii, fără să se dovedească fapte și

împrejurări de natură a infirma soluția atacată, de neîncepere a urmăririi

penale.

În această situație, s-a

precizat că nu există nici un temei de desființare a acestei soluții și de

trimitere a cauzei la parchet, soluția de neîncepere a urmăririi penale cu

privire la infracțiunile de luare de mită și trafic de influență, dispusă în

baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., fiind legală și temeinică.

S-au apreciat ca

fiind nefondate și criticile referitoare la lipsa de rol activ a organului de

urmărire penală, din perspectiva faptului că ar fi trebuit să observe că

faptele întrunesc elementele constitutive ale altor infracțiuni.

Pe de o parte, s-a

constatat că numitul P.D. a mai fost cercetat pentru infracțiunile prevăzută de

art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 249 C. pen., art. 264 C. pen., art. 289

C. pen., și art. 291 C. pen., pentru aceleași fapte reclamate de petentul B.M.,

în dosarul nr. 1241/P/2006, soluționat prin rezoluția din 15 noiembrie 2006

dată de procurorul C.V.

Pe de altă parte, s-a

arătat că chiar prin ordonanța atacată de petent s-a dispus disjungerea cauzei

și declinarea competenței în vederea cercetării magistraților sub aspectul

infracțiunilor prevăzută de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen.

Având în vedere

specificul și gravitatea răspunderii penale, în conformitate cu dispozițiile art.

223 alin. (2) raportat la art. 222 C. proc. pen., s-a menționat că este necesar

în primul rând ca persoana care sesizează organele judiciare să indice cu

claritate fapta comisă, împrejurările comiterii acesteia, oferind elemente de circumstanțiere

în sensul indicării timpului, locului, împrejurărilor în care a fost comisă

fapta, precum și mijloacele de probă, iar în cazul în care este cunoscut, să

indice făptuitorul.

S-a arătat că

petentul B.M. nu a indicat asemenea elemente concrete, limitându-se la a

susține că „magistrații C.V. și D.B. au comis un abuz în serviciu contra

intereselor personale și publice, trafic de influență și corupție” prin

respingerea plângerii formulată de petent „fără să constate abuzul polițiștilor

și a fostului primar Stan Dumitru, nedispunând punerea în posesie și neanulând

actele false sau lovite de nulitate absolută”.

De asemenea, s-a

relevat că, în plângerea penală, petentul mai arată că „traficul de influență

asupra procurorilor și judecătorilor s-a făcut de fostul președinte al Curții

de apel București F.N.”.

S-a constatat că

plângerea nu conține datele prevăzute de art. 222 C. proc. pen., iar petentul

nu a putut furniza asemenea date nici ulterior, așa încât s-a apreciat că nu se

poate invoca o lipsă de rol activ a organelor judiciare, care au desfășurat

cercetarea în baza actelor premergătoare raportat la cele menționate în

plângerea penală, fără să poată fi desfășurate alte activități de cercetare.

De asemenea, s-a

reținut că petentul nu a explicat care a fost motivul pentru care a formulat

plângere penală abia în anul 2010, deși se presupune că faptele reclamate au

avut loc în decursul anilor 2006-2007.

S-a mai precizat că

și în cuprinsul plângerii dactilografiate denumită „completare” la plângerea

împotriva soluției procurorului, petentul a susținut referitor la magistrați că

„acțiunile și inacțiunile acestora sunt de mai mică importanță, fiind vorba

despre abateri de serviciu sau de erori intenționate”.

De asemenea, cu

ocazia dezbaterilor, petentul a susținut că nu își mai menține plângerea

referitor la magistrați, însă în lipsa unei manifestări exprese de voință în

sensul retragerii plângerii cu privire la soluția de neîncepere a urmăririi

penale cu privire la aceștia, Curtea a înțeles să analizeze și temeinicia

acestei soluții.

Împotriva acestei

hotărâri petentul B.M. a declarat recurs.

Recursul este

inadmisibil.

Prin art.

129 din Constituție a fost statuat principiul potrivit căruia părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal.

În raport de principiul statuat prin textul menționat,

admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui

control judiciar al hotărârii atacate este condiționată de exercitarea acestuia

în condițiile legii.

Totodată, potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul de

procedură penală, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate

exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele

stabilite de lege sau judecător.

Aceste exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri

formulate sau a unei căi de atac, în alte condiții decât cele determinate de

dreptul intern, prin legea procesuală.

Prin urmare, văzând

dispozițiile art. 278/1 alin. (1

0

) C. proc. pen., posibilitatea

legală a declarării recursului împotriva unei hotărâri pronunțate în temeiul art.

278

1

alin. (8) C. proc. pen., este exclusă.

Potrivit

dispozi

țiilor

art. 278

1

alin. (1

0

) C. proc. pen., astfel cum au fost

modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri

pentru accelerarea soluționării proceselor, sentința judecătorului prin care

s-a respins plângerea, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de

neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă.

Constatând că, în speță, sentința

instanței de fond a fost pronunțată la data de 8 iulie 2011, așadar ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această

hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și

în dispozitivul sentinței atacate.

Printre modific

ările aduse Codului

de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluționării

proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv și a

recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia

plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât

cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului

legalității, precum și a principiului constituțional al egalității în fața

legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca inadmisibil, în ordinea de

drept, recursul declarat în prezenta cauză.

Pe cale de consecință,

întrucât petentul B.M. a formulat o

cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează să respingă

ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligând totodată petentul la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul B.M. împotriva sentinței penale nr. 328

din 8 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul petent la plata sumei de

300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie

2012.