ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 199/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 199/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei penale de față:

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 210 din 18 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1295/2/2012 (524/2012),

Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 29 alin. (5) din Legea

nr. 47/1992, republicată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

formulată de petenții F.V. și F.A.

De asemenea, prin aceeași sentință, în

baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de aceiași petenți împotriva rezoluției din data de 14 decembrie

2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, Serviciul Teritorial București și a rezoluției din data de 25 ianuarie

2012 a procurorului șef al Serviciului Teritorial București din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

cu consecința menținerii rezoluțiilor atacate

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în esență, următoarele:

Asupra plângerii formulate de petenții

F.V. și F.A., în temeiul ari. 278

1

C. proc. pen.:

S-a reținut că, prin rezoluția din data

de 14

decembrie 2011 a Direcției Naționale Anticorupție,

Serviciul Teritorial

București, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de inspectorul

P.C. și subinspectorul N.I.,

ambii din cadrul I.P.J.

Ilfov, precum și față de procurorul C.N.

din cadrul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu,

sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de luare de mită prevăzută

de art. 254 C. pen., raportat

la art. 6 și 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există și,

de

asemenea, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

G.T.,

primarul comunei Domnești și față de avocatul

R.I.

din cadrul Baroului Ilfov, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii

de dare de mită, faptă prevăzută de art. 255 C. pen.

raportat

la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu

există.

La adoptarea acestei soluții, procurorul

a stabilit că, în luna septembrie 2011, petenții F.V. și F.A. au formulat o plângere,

înregistrată la Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial București,

în care precizează că „în Dosarele nr. 3957/92/2006 al Judecătoriei Buftea, nr.

3839/1748/2008 al Judecătoriei Cornetu, nr. 4063/303/2008 al Judecătoriei sectorului

6, nr. 6926/P/2007, 3988/P/2009, 348/P/2011, 585/P/2010 și nr. 111/P/2011 ale Parchetului

de pe lângă Judecătoria Cornetu... pentru înfăptuirea corectă a actului de justiție,

magistraților și lucrătorilor organului de cercetare penală, procuror și polițist,

trebuie să le dai mălai...".

Potrivit petenților, „organele de cercetare

penală, pentru ca să înfăptuiască actul de justiție în mod corect, au primit de

la primarul comunei Domnești mălaiul, pentru a da o soluție bună...", făcând

referire la Dosarul nr. 6926/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu

care a durat „peste 5 ani" și în care a făcut numeroase „petiții, memorii,

cereri, recuzări, plângeri, dar fără niciun rezultat, întrucât lucrătorul de poliție

N.I. de la poliția Bragadiru a tergiversat și a încercat să-l scoată curat ca lacrima

prin trecerea timpului pentru că a luat de la primarul comunei Domnești, G.T., mălaiul."

De asemenea, se reliefează faptul că, în

dosarul în care petenții se află în litigiu cu primarul G.T., s-au efectuat două

expertize, una dintre acestea de către expertul topo T.V., care „ a fost mituit

de numitul G.T." iar cealaltă de către expertul topo S.I. care „apus botul

la mălai".

În

continuare petenții au argumentat că „organul de cercetare

penală împreună cu expertul S.I. au fost corupți de către numitul G.T....",

că familia de avocați R. „a

cumpărat sentințe civile,

dosare penale etc." iar la nivelul primăriei Domnești ar fi avut loc un control

al Curții de Conturi, „control ce a fost mimat întrucât s-a aranjat raportul, prin

coruperea cu diverse tainuri a acestora".

Tot în această sesizare, petenții au menționat

că într-un dosar în care se află în litigiu cu primarul comunei Domnești, G.T.,

„prin coruperea lucrătorilor de poliție N.I. și C.P., a procurorului Cârlescu, a

prim-procurorului Parchetului, de pe lângă Judecătoria Cornetu ...primarul influent

... împreună cu familia de avocați R. au reușit să evapore o suprafață de teren..."

În cauză au fost audiate mai multe persoane:

- petenții F.V. și F.A., care și-au menținut

aspectele formulate în plângerea penală, arătând că lucrătorul de poliție N.I. a

primit bani de la G.T.: "....am tras această concluzie deoarece, de fiecare

dată cănd ne întâlnim, primarul G.T. spune că nu am ce să fac deoarece a dat bani

(mită) tuturor funcționarilor implicați în soluționarea dosarelor mele... ";

- N.I. (subinspector la Poliția orașului

Bragadiru) care a declarat că „în legătură cu instrumentarea celor două dosare domnul

G.T. sau avocatul său și nici altă persoană nu mi-au oferit foloase materiale în

vederea favorizării în orice mod a numitului G.T. cu prilejul desfășurării activității

de cercetare și nici nu am solicitat astfel de foloase de la persoanele de mai sus

în scopul arătat, nefiind de acord cu asemenea practici";

- C.P. (inspector de poliție în cadrul

I.P.J. Ilfov, Serviciul de Investigare a Fraudelor) care a declarat că „nu am solicitat

și nici nu mi-au fost oferite avantaje materiale în legătură cu soluționarea dosarului

penal de mai sus de la G.T., avocat R.I. sau alte persoane trimise de aceștia sau

persoane cercetate în dosar" și

G.T. (primarul comunei Domnești)

care a

declarat că „nu am oferit și nici nu mi-au

fost solicitate avantaje

materiale de către inspectorii Curții de

Conturi Ilfov pentru ca aceștia să

nu constate nereguli... nu

am oferit prin intermediul avocatului

R.I. sume de bani sau avantaje

materiale magistraților

investiți cu cercetarea cauzelor civile

sau penale și nici ofițerilor

anchetatori referitoare la

dosarele mele cu F.V., precizez

faptul că nici domnul avocat

R.I. nu mi-a solicitat că trebxjiie

să ofer avantaje magistraților

sau polițiștilor".

De asemenea, a fost solicitată de la Parchetul

de pe lângjă Judecătoria Cornetu și de la Inspectoratul Județean de poliție Jffov

situația dosarelor instrumentate, având ca obiect aspectele mai sus-menționate,

constatându-se că Dosarul nr. 3988/P/2009 conexa la 6926/P/2007 a fost soluționat

la data de 13 ianuarie 201, din data de 3 mai 2011 aflându-se la Judecătoria Cornetu,

în vederea soluționării

plângerii împotriva soluției, Dosarul

nr. 111/P/2011 se află în lucru la poliția Bragadiru, Dosarul nr. 348/P/2011 este

conexat la Dosarul nr. 933/P/2011 și este în lucru la Serviciul de Ordine Publică

Ilfov și Dosarul nr. 585/P/2010 a fost soluționat la data de 13 ianuarie 2011.

Din analiza actelor premergătoare efectuate

în prezenta cauză nu au rezultat date sau indicii temeinice cu privire la comiterea

infracțiunilor prevăzute de art. 254 C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000 și de art. 255 C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea

nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, de către lucrătorii de

poliție N.I. din cadrul I.P.J. Ilfov poliția Bragadiru și P.C. din cadrul I.P.J.

Ilfov, procurorul C.N. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, primarul

comunei Domnești, G.T. și avocatul R.I.

Împotriva rezoluției nr. 351/'P/'2011 din

data de 14 decembrie

2011

a Direcției Naționale Anticoruptie,

Serviciul Teritorial București, au formulat, în termenul legal, plângere petenții

F.V. și F.A., în baza art. 278 C. proc. pen., plângerea fiind respinsă prin rezoluția

din data de 25 ianuarie 2012 de către procurorul șef al Serviciului Teritorial București

din cadrul Direcției Naționale Anticoruptie. Prin această rezoluție s-a reținut

că cercetarea faptelor sesizate s-a făcut cu stricta respectare a principiului prezumției

de nevinovăție, astfel cum este consacrat în cuprinsul art. 6 parag. 2 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 5

2

C. proc. pen., potrivit cu care, orice persoană aflată în cadrul procesului penal,

indiferent de faza procesuală, beneficiază de respectarea dreptului la prezumție

de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive prin care se

stabilește vinovăția sa.

Apreciind că prezumția de nevinovăție poate

fi înlăturată numai prin administrarea de probe care să stabilească cu certitudine

existența faptei și comiterea acesteia cu gradul de vinovăție prevăzut de lege,

prin rezoluția menționată a procurorului șef al Serviciului Teritorial București

din cadrul Direcției Naționale Anticoruptie, s-a stabilit că, în cauză, astfel cum

s-a reținut în motivarea rezoluției din data de 14 decembrie 2011, probatoriul administrat

nu a dovedit existența activităților infracționale, soluția procurorului bazându-se

în mod corect și judicios pe evaluarea judiciară a probelor administrate în cursul

cercetărilor, care nu au evidențiat existența infracțiunilor sesizate, ceea ce a

condus la adoptarea soluției de neîncepere a urmăririi penale în cauză.

În

continuare, petenții F.V. și F.A. nemulțumiți de soluțiile

adoptate de procuror prin rezoluțiile menționate, au formulat, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., în termenul legal, plângerea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București,

secția I penală la data de 16 februarie 2012 sub nr. de Dosar 1295/2/2012.

În

motivarea acestei plângeri, petenții au arătat, în esență,

că nu s-a realizat o cercetare amănunțită a faptelor sesizate, respectiv, nu au

fost efectuate interceptări telefonice, flagrant și percheziție, nu au fost audiați

de procuror, nefiindu-le respectate drepturile prevăzute de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând plângerea formulată de petenți,

Curtea a constatat

că rezoluția din data de 14 decembrie 2011

a Direcției

Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial

București este legală și

temeinică, fiind justificată soluția de

neîncepere a urmăririi penale

întemeiată pe dispozițile

art. 10 lit. a) C. proc. pen. Dispusă

față de inspectorul P.C.,

subinspectorul N.I.,

ambii din cadrul I.P.J. Ilfov, procurorul

C.N. din cadrul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C.

pen. raportat

la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000 și față de G.T.,

primarul comunei Domnești, precum și de

avocatul R.I. din

cadrul Baroului Ilfov, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de dare de

mită, prevăzută de art. 255 C. pen. raportat

la art. 6 și 7 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000, întrucât

actele premergătoare începerii urmăririi

penale efectuate în cauză

nu au confirmat săvârșirea de către intimații

P.C.,

N.I., G.T. și R.I. a

vreuneia din faptele penale sesizate de

petenți.

Această soluție a instanței de fond a rezultat

din audierea petenților F.V. și F.A., a intimaților N.I., P.C. și G.T., din verificările

efectuate cu privire la dosarele penale la care petenții au făcut referire și care

îi vizează pe aceștia sau pe intimați și din analiza numeroaselor înscrisuri (răspunsul

Curții de Conturi privind sesizarea petenttilui F.V., acte de proprietate, procese-verbale

de punere în posesie, schițe, copie de pe sentința civilă nr. 774 din 4 martie 2010

a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, definitivă

și irevocabilă ș.a.) depuse la dosarul cauzei, inclusiv de către petenți.

Curtea a mai reținut că, în plângerile

formulate și declarațiile date de petenți, existente la dosarul acestei cauze, aceștia

vorbesc în mod generic despre comiterea unor fapte de corupție de către intima.ti,

anterior datei sesizării Direcției Naționale Anticorupție, fără însă a individualiza

și a descrie fapta de corupție la care se referă.

Or, în acest context, interceptarea și

înregistrarea convorbirilor telefonice ca și organizarea unor operațiuni de prindere

în flagrant nu se justificau, iar efectuarea percheziției domiciliare nu se putea

realiza decât numai după începerea urmăriri penale în cauză.

Ca atare, pentru considerentele expuse,

Curtea, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., prin dispoziție

definitivă, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenți împotriva rezoluției

din data de 14 decembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial București și

a rezoluției din data de 25 ianuarie 2012 a Procurorului Șef al Serviciului Teritorial

București din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, menținând rezoluțiile atacate.

Asupra excepției de neconstituționalitate

invocată de petentii F.V. și F.A.:

Cu ocazia judecării cauzei, petentii F.V.

și F.A. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) și (10) C. proc. pen., arătând că acestea, în forma modificată prin Legea

nr. 202/2010, încalcă dispozițiile normelor interne, respectiv ale art. 21,

art. 22 și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că orice hotărâre luată în primă instanță

trebuie să fie supusă recursului la o instanță superioară.

S-a reținut că, potrivit art. 29 alin.

(1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța

în vigoare, care are legătura cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția de neconstituționalitate poate

fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de

judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, această excepție poate fi ridicată

de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

Nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate

prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a

Curții Constituționale.

În

textul alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel

cum aceasta a fost republicat la data de 3 decembrie 2010, se prevede că, daca excepția

de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1),

(2) sau (3), instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare

a Curții Constituționale.

Analizând actele și lucrările dosarului,

raportat la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Curtea a constatat că

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278

1

alin.

(10) C. proc. pen. a fost ridicată în fața instanței de judecată de una dintre părți,

respectiv de către petentii F.V. și F.A. și vizează neconstituționalitatea unor

dispoziții legale în vigoare, ce nu au fost

constatate

ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Cu toate acestea, dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen. vizează posibilitatea legală a părții de a exercita căile

ordinare de atac împotriva unei sentințe penale, prin care, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) sau b) C. proc. pen., s-a respins o plângere împotriva unei

soluții de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

Or, instanța de fond a subliniat că stadiul

procesual al cauzei nu privea exercitarea căii de atac, ci privea judecata pe fond

a unei plângeri formulate în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., moment

procesual în care dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen. nu

aveau legătură cu soluționarea cauzei.

Ca atare, pentru motivele arătate, în baza

art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța de fond a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale formulată de petenții F.V. și F.A.

Împotriva sentinței penale nr. 210 din

18 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1295/2/2012 (524/2012) al Curții de Apel București,

secția I penală, au declarat recurs petenții, precizând în scris (dosarul de recurs)

că motivele recursului sunt cele menționate în cererea inițială și în notele-concluzii

scrise, prin care s-a invocat greșita soluționare a cererii de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 și prevederile

art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 care modifică art. 278

1

C.

proc. pen.

Petenții au arătat că cererea de sesizare

a Curții Constituționale trebuia admisă, întrucât dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen. sunt neconstituționale, în raport cu prevederile art. 1

alin. (4), art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 24 alin. (1),

art. 53, art. 124 alin. (2), art. 129 și art. 148 din Constituția României, raportat

la art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Au invocat, jurisprudența Curții Europene,

respectiv cazul Rupă împotriva României, art. 8 și art. 10 din Declarația universală

a drepturilor omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile

civile și politice, Decizia Curții Constituționale a României nr. 500/2012, publicată

în M. Of., Partea I, nr. 492/18.07.2012, art. 2 parag. 1 și art. 14 parag. 5 privind

dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 și din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, interpretate prin

prisma art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Au considerat că, potrivit textului

art. 278

1

C. proc. pen., s-a eliminat calea de atac a recursului, astfel

încât hotărârea

dată în prima instanță devine definitivă,

fără a avea posibilitatea unui recurs efectiv în sensul Convenției. Or, C.E.D.O.

a statuat că orice persoană are dreptul la un recurs efectiv, iar acest drept trebuie

exercitat în fața unei instanțe formate din judecători și nu din procurori.

În

susținerea motivului de recurs referitor la greșita soluționare

a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

formulată, petenții au invocat necesitatea respectării dispozițiilor prevăzute de

art. 6 și art. 13 din Convenție, referitoare la dreptul la un proces echitabil și

la dreptul la un recurs efectiv, dispoziții ce dau expresie unei idei generale,

potrivit căreia o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin

simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi

să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele

corespunzătoare de punere în valoare.

Au apreciat că, sub acest aspect, garantarea

dreptului la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi

și libertăți recunoscute de către Convenție au fost încălcate, are dreptul de a

se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar

datora unor persoane ce au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, apare

ca fundamentală.

În

acest sens, au precizat că art. 13 din Convenție impune statelor

contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației

interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse

dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează

instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o

dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Absența unui asemenea

recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei

obligații și deci a prevederilor Convenției.

În

continuare s-au referit la faptul că, instanța europeană a

ajuns la concluzia că și în ceea ce privește rezonabilitatea duratei de desfășurare

a procedurilor judiciare, este necesar ca justițiabilii să poată obține la nivel

național înlăturarea încălcării acestui drept, înainte de a pune în mișcare mecanismul

internațional de protecție în fața Curții Europene, astfel că, statul semnatar are

obligația de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică,

permițându-i justitiabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se

încălcat art. 13 din Convenție.

În

consecință, au solicitat admiterea recursurilor declarate

și casarea sentinței atacate, cu consecința desființării rezoluțiilor din data de

14 decembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial București și a rezoluției

din data de

25 ianuarie 2012 a procurorului șef al

Serviciului Teritorial București

din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și din oficiu,

potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3)

C. proc. pen., constată următoarele:

Analizând recursurile declarate de petenții

F.V. și

F.A. împotriva dispoziției cuprinse în

sentința penală nr.

210 din 18 mai 2012 a Curții de Apel București,

secția I penală, prin

care s-a respins ca nefondată plângerea

formulată împotriva rezoluției

din 14 decembrie 2011 a Parchetului

de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția

Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial București,

constată

că sunt inadmisibile, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.,

judecătorul, soluționând plângerea, pronunță

una din următoarele

soluții:

„a) respinge plângerea, prin sentință,

ca tardivă sau inadmisibilă,

ori după caz, ca nefondată,

menținând rezoluția sau ordonanța

atacată."

În

conformitate cu prevederile art. 278

1

alin.

(10) C. proc.

pen., „hotărârea judecătorului pronunțată

potrivit ari:. 278

1

alin. (8) este

definitivă."

Prin urmare, în privința dispoziției conținute

de sentința atacată,

referitoare la respingerea, ca nefondată,

a plângerii petenților,

dispoziție pronunțată în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. și definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării

vreunei căi ordinare de atac.

Dând eficiență principiului stabilit prin

art. 129 din Constituția României, privind exercitarea căilor de atac în condițiile

legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat

prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin

art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația

sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea

căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială,

Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căi

or de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispoziții or legii

procesual penale, prin care au fost reglementate hotărâiile susceptibile a fi supuse

examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele

pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile

judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Limitând calea de atac menționată, exclusiv

la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul

unicității acesteia.

În

cauză, se constată că, petenții au formulat cereri de recurs

împotriva unei dispoziții cuprinse într-o hotărâre nesusceptibilă de reformare prin

promovarea acestei căi de atac, recursurile declarate neîntrunind cerințele textelor

de lege menționate, încălcând principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare,

nefiind admisibile.

Recunoașterea unei căi de atac în alte

condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a

principiului legalității și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Examinând recursurile declarate de petenți

prin prisma criticilor formulate referitor la dispoziția de respingere a cererii

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate invocată,

reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin.

(1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, admisibilitatea cererii de sesizare

a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstitutionalitate

este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe stipulate expres de

textul legal:

a) starea de procesivitate, ridicarea excepției

de neconstitutionalitate apărând ca un incident procedural creat în fața unui judecător

sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția

privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției

să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară

a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile

a excepției de neconstitutionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea

nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstitutionalitate este inadmisibilă,

fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat

excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Acest text de lege instituie o obligație

în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstitutionalitate

invocată înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării,

de subiectul sesizării, de temeiul constituțional sau de lipsa de interes procesual

a sesizării.

Instanța în fața căreia s-a invocat o excepție

de neconstitutionalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează

exclusiv, pe de o parte, la analizarea îndeplinirii cerinței pertinenței excepției,

în sensul constatării existenței unei legături, cu soluționarea cauzei, în orice

fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar pe de altă parte, la constatarea

îndeplinirii cerinței relevanței excepției, a utilității pe care soluționarea excepției

invocate o are în cadrul rezolvării litigiului.

Constituind un incident procedural apărut

în cadrul judecării unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstitutionalitate

impune justificarea unui interes procesual de către autorul cererii.

Stabilirea existenței unui astfel de interes

se face de către instanță, pe calea verificării cerinței pertinenței excepției,

în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții

Constituționale o produce în soluționarea procesului, respectiv asupra conținutului

hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Noțiunea de interes procesual al autorului

excepției este, de asemenea, legată de indelinirea cerinței relevanței invocării

excepției de neconstitutionalitate.

Dreptul subiectiv de a invoca o excepție

de neconstitutionalitate nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condițiile

și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii

și nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituții

ori a unei norme legale.

În

cauză, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate

potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

Curtea a stabilit, în mod corect, că excepția de neconstitutionalitate invocată

de petenți, privind dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen.,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 și prevederile art. XVIII pct.

39 din Legea nr. 202/2010, îndeplinește primele trei condiții impuse de lege, în

sensul că, este formulată în cadrul unui proces și vizează un text de lege în vigoare,

referitor la care nu s-a constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale,

că este neconstituțional.

Referitor la îndeplinirea ultimei condiții

de admisibilitate privind existența unui interes procesual al părții care formulează

excepția de neconstitutionalitate, instanța de fond a constatat neîndeplinirea criteriului

relevanței excepției invocate, în sensul că nu exista o legătură cu soluționarea

cauzei, dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen. vizând posibilitatea

legală a părții de a exercita căi ordinare de atac împotriva unei sentințe penale,

prin care, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) sau b) C. proc. pen.,

s-a respins o plângere împotriva unei soluții de netrimitere în judecată adoptată

de procuror.

Or, față de stadiul procesual al cauzei,

anume judecarea pe fond a unei plângeri formulate în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.,

prima instanță, procedând în acord cu dispozițiile

legale ale art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, a reținut că excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 278

1

alin. (10) C. proc.

pen., referitoare la exercitarea căii de atac a recursului, nu avea legătură cu

soluționarea fondului cauzei.

Pentru aceleași considerente, în cauză

nu este îndeplinit nici criteriul relevanței excepției invocate, sub aspectul lipsei

utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului.

Concluzionând, față de vădita lipsă a interesului

procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate, Înalta

Curte constată că, prima instanță, în mod temeinic și legal, în baza art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de petenții F.V. și F.A., ca fiind nefondată.

În

consecință, Înalta Curte, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate

de petenții F.V. și F.A. împotriva dispoziției cuprinse în sentința penală nr. 210

din 18 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a respins

ca nefondată plângerea formulată împotriva rezoluției din 14 decembrie 2011 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, Serviciul Teritorial București

Va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de aceiași petenți împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare

a Curții Constituționale din cuprinsul aceleiași sentințe.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibile, recursurile

declarate de petenții F.V. și F.A. împotriva dispoziției cuprinse în sentința penală

nr. 210 din 18 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a

respins ca nefondată plângerea formulată împotriva rezoluției din 14 decembrie 2011

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția

Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial București.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de aceiași petenți împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale din cuprinsul aceleiași sentințe.

Obligă petentii la plata sumei de câte

50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 ianuarie

2013.