ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1042/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1042/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 144/A din

18 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze

cu minori, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 142 din 3 iunie 2013

Tribunalul Alba, secția penală, a hotărât următoarele:

A condamnat

inculpatul R.I.M. la 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

deținere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu prev. de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr.

143/2000 și art. 320

1

C. proc. pen.

A interzis

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. în

condițiile și pe durata stipulată de art. 71 C. pen.

În baza art. 81 C.

pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate

inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 4 luni.

A atras atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata

suspendării condiționate a executării pedepsei.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

emis în Dosar nr. 137/D/P/2012 din data de 17 aprilie 2013 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție/Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

Alba Iulia, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatului R.I.M. sub aspectul comiterii infracțiunii de deținere

de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu prevăzute de art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000.

În motivarea actului

de sesizare a instanței s-a reținut că la data de 25 octombrie 2012 inculpatul

a deținut, fără drept, droguri de risc pentru consum propriu în incinta unei

instituții medicale.

Din actele și

lucrările existente la dosar, instanța a reținut că la data de 25 octombrie

2012, asupra inculpatului R.I.M., care se afla în Centrul Medical Dr. L.C.

pentru probleme legate de dependența de droguri, a fost găsită de către un

infirmier cantitatea de 0,3 grame cannabis pentru consum propriu.

Din raportul de

constatare tehnico-științifică din 20 noiembrie 2012 întocmit de către

Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor/Brigada Cluj-Napoca a rezultat

că proba pusă la dispoziție este constituită din 0,3 grame cannabis, punându-se

în evidență tetrahidrocannabinol (THC) substanță psihotropă, biosintetizată de

planta cannabis.

Starea de fapt

reținută mai sus a fost desprinsă din întregul material probatoriu administrat

în cursul urmăririi penale, respectiv: proces-verbal de sesizare din oficiu;

proces-verbal încheiat de organele B.C.C.O. Alba Iulia la data de 25 octombrie

2012, cu ocazia ridicării cantității de 0,3 grame cannabis; declarațiile

martorilor G.P.A., B.S.E., A.M., P.C.L., M.V.D., H.L.; Raportul de constatare

tehnico-științifică din data de 20 noiembrie 2012 întocmit de Laboratorul de

Analiză și Profil al Drogurilor Cluj-Napoca; declarația inculpatului R.I.M.

care recunoaște și regretă fapta comisă.

Audiat fiind atât în

cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești la prima

instanță, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor, însă a invocat lipsa de

pericol social al infracțiunii comise.

În cauză, Tribunalul

Alba a apreciat, nu se poate reține lipsa de pericol social ale infracțiunii

comise de inculpat, pentru următoarele considerente: Caracterizarea unei fapte

ca infracțiune presupune întrunirea celor trei trăsături esențiale consacrate

de art. 17 C. pen.: pericolul social, vinovăția și prevederea în legea penală.

Pericolul social al infracțiunii trebuie să se verifice prin fapta săvârșită

pentru a o caracteriza ca infracțiune, fiind posibil ca, în concret, pericolul

social să nu evidențieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim,

să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracțiune. Astfel, potrivit

art. 18

1

C. pen.; nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea

penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege

și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

De asemenea, în alin.

(2) se prevede că "la stabilirea în concret a gradului de pericol social

se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit,

de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar

fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului''.

Analizând aceste

criterii legale de stabilire a pericolului social concret în raport cu faptele

săvârșite de inculpat, tribunalul a apreciat că fapta acestuia prezintă gradul

de pericol social concret al infracțiunii, inculpatul, aflându-se într-o

instituție medicală în vederea efectuării unui tratament de dezintoxicare

pentru prevenirea și înlăturarea efectelor consumului de droguri, a perseverat

în această conduită.

În drept, a

concluzionat prima instanță, fapta inculpatului R.I.M. care, în data de 25

octombrie 2012, în timp ce se afla într-o instituție medicală, a deținut, fără

drept, droguri de risc pentru consum propriu, respectiv 0,3 grame cannabis,

masă netă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de deținere de

droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu, prev. de art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000.

Inculpatul a

recunoscut săvârșirea faptei, manifestând, pe parcursul cercetărilor, o

atitudine de regret și colaborând cu organele judiciare în vederea aflării

adevărului în cauză. În fața instanței, inculpatul a declarat că recunoaște în

totalitate săvârșirea faptei reținute în actul de sesizare a instanței și că nu

dorește administrarea de probe noi, solicitând ca judecata să se facă în baza

probelor administrate în faza de urmărire penală.

Având în vedere

această declarație și dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.,

constatând că din probele administrate rezultă că fapta inculpatului este

stabilită și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite

stabilirea unei pedepse, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

La individualizarea

judiciară a pedepsei pe care a aplicat-o inculpatului, prima instanță a avut în

vedere criteriile generale de individualizare consacrate de art. 72 C. pen.,

respectiv limitele pedepsei reduse conform art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 - închisoarea de la 4

luni la 1,4 ani - gradul de pericol social concret al faptei săvârșite,

împrejurările în care aceasta a fost comisă, într-o instituție medicală, dar a

ținut cont totodată de faptul că scopul pedepsei este în primul rând prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni prin reeducare și îndreptare și nu numai prin

constrângere, de atitudinea sinceră și cooperantă de care inculpatul a dat

dovadă pe parcursul procesului, de faptul că se află la prima confruntare cu

legea penală, că a recunoscut și regretă săvârșirea faptei.

În consecință,

Tribunalul Alba a apreciat că aplicarea unei pedepse ce reprezintă minimul

special prevăzut pentru fapta comisă, cu reținerea dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. răspunde atât scopului prevăzut în art. 52 C. pen., cât

și principiului proporționalității între gravitatea concretă a pericolului

social al faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și, sancțiunile

aplicate, pe de altă parte.

Pentru toate

considerentele expuse, instanța l-a condamnat pe inculpatul R.I.M. la pedeapsa

de 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de

risc, fără drept, pentru consum propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr.

143/2000 cu aplic. art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 320

1

C. proc. pen.

Ținând seama de

natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de împrejurările cauzei și de

persoana inculpatului, a interzis acestuia exercitarea, pe durata prevăzută de

art. 71 C. pen., a următoarelor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen.: -

dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; -

dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie implicând exercițiul

autorității de stat.

În ceea ce privește

individualizarea judiciară a executării pedepsei pe care a aplicat-o

inculpatului, instanța a apreciat că, chiar fără executarea pedepsei în regim

de penitenciar, nu va mai săvârși infracțiuni, având în vedere vârsta

inculpatului, conduita sinceră a acestuia pe parcursul procesului, faptul că nu

are antecedente penale, toate aceste aspecte creând convingerea instanței că

incidentul din 25 octombrie 2012 nu caracterizează persoana inculpatului, care

nu va reitera un asemenea comportament.

Pentru toate aceste

motive și, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 81 C.

pen., instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate

inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2,4 ani.

A făcut și aplicarea

art. 359 alin. (1) C. proc. pen. și a atras atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării executării

pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. În baza art. 71 alin. (5) C.

pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării

condiționate a executării pedepsei.

Prin apelul declarat

împotriva sentinței de condamnare, inculpatul a solicitat desființarea

hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună

achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b

1

C. proc. pen., arătând că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social

al unei infracțiuni.

În dezvoltarea

motivelor de apel, a arătat inculpatul că, deși în cadrul sentinței primei

instanțe s-au reținut o serie de factori favorabili, aceștia nu au fost

reținuți și cu ocazia individualizării pedepsei.

Recunoașterea și

regretul faptei, atitudinea de regret de pe parcursul întregului proces penal,

atitudinea exemplară a inculpatului după săvârșirea infracțiunii, consideră

inculpatul că trebuiau valorificate de prima instanță prin reținerea

circumstanței atenuante prev. de art. 74 lit. c) C. pen. Astfel, susține

inculpatul, prima instanță a reținut în cuprinsul expunerii sale că se află la

prima confruntare cu legea penală, că nu are antecedente penale, că incidentul

ce a determinat trimiterea sa în judecată este unul izolat și că pe viitor nu

va mai reitera un asemenea comportament.

În finalul criticilor

sale, inculpatul reiterează solicitarea de a fi achitat, prin constatarea

lipsei de pericol social a faptei săvârșite. Dacă această soluție nu va fi

împărtășită de instanța de apel, solicită inculpatul a-i fi aplicată o amendă

penală dată fiind cantitatea infimă de droguri deținută.

Prin Decizia penală

nr. 144/A din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și

pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

inculpatul R.I.M. împotriva Sentinței penale nr. 142 din 3 iunie 2013 a

Tribunalului Alba, secția penală.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs inculpatul R.I.M.

Astfel, având în

vedere că în cursul soluționării, prezentei cauze a intrat în vigoare noul C.

proc. pen., iar conform normelor tranzitorii, respectiv dispozițiilor art. 12

din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 13 5/2010 privind

C. proc. pen., recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a

legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit

legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit

dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs, rezultă că în speță se aplică,

legea veche, mai precis C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.

134/2010 privind C. proc. civ.

Recursul declarat nu

a fost motivat conform dispozițiilor art. 385 alin. (2) C. proc. pen. anterior,

cu cel puțin cinci zile înaintea primului termen potrivit art. 385 C. proc.

pen., acesta fiind întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1)

pct. 17

2

C. proc. pen., iar în subsidiar, luându-se în considerare

criteriile generale de individualizare a pedepselor, stabilite de art. 72 din

vechiul C. pen., în raport și de prevederile art. 5 din noul C. pen., s-au

invocat și dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.,

apreciindu-se că limitele de pedeapsă stabilite de noul C. pen. sunt mai favorabile.

Examinând cauza prin

prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul

inculpatului R.I.M. este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru cele ce

succed.

În privința cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut prin Legea nr.

2/2013 și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului, însă,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a

fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din

oficiu, pentru a putea fi examinat fiind necesară respectarea condițiilor

legale prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă că recursul a fost motivat în scris,

la data de 13 martie 2014, inculpatul încălcându-și, astfel, obligația ce îi

revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. termenul fiind

calculat conform art. 186 alin. (2) C. proc. pen.

Ca urmare, față de

această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și

care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare

din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise acestui

motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile legale subsumate art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, în realizarea

aceluiași scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța

de recurs numai aspecte de drept, Legea nr. 2/2013 a modificat, începând cu 15

februarie 2012 și pct. 14 al art. 385

9

C. proc. pen., stabilindu-se

că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte

limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, inculpatul a criticat

decizia penală pronunțată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a

fost aplicată, considerată prea mare în raport cu criteriile de

individualizare, situație exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit aceluiași text

legal.

În ceea ce privește

aplicarea legii mai favorabile, instanța de recurs constată că este în prezența

situației descrise de art. 5 C. pen. și anume - aplicarea legii penale mai

favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

Analizând sub acest

aspect recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În examinarea legii

incidente cu privire la acuzația formulată față de recurent, instanța urmează

să analizeze:

a) Influența

modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale

infracțiunii pentru care este acuzat. În examinarea acestui criteriu, instanța

verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea

nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea

juridică;

b) Consecințele

produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și

consecințele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu

instanța va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la

pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică

dată faptei.

Examinarea încadrării

juridice dată faptei, ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât

pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o

dezincriminare, cât și ca situație premisă, pentru a face analiza în concret a

consecințelor cu privire la sancțiune.

Pedeapsa decurge din

norma care încriminează fapta. Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude

posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o

lege, cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeași unitate împiedică și combinarea

dispozițiilor de favoare privitoare la circumstanțe agravante și atenuate,

acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe

baza căruia se stabilește incriminarea și se individualizează sancțiunea

penală.

Pentru a compara cele

două forme ale legii, instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în

legea în vigoare la data săvârșirii ei (încadrarea juridică dată în

rechizitoriu și sancțiunile ce decurg din incriminare) și consecințele faptei

în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este

sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și

cum anume este încadrată juridic acuzația în legea nouă.

În recurs, față de

limitele cazurilor de casare, instanța nu poate, în aplicarea legii penale mai

favorabile, să reindividualizeze sancțiunea, ci doar să reducă în mod

proporțional pedeapsa aplicată în raport de limitele legii noi, considerate mai

favorabilă. Pedeapsa pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000, a fost

modificată prin Legea nr. 187/2012 sub aspectul limitelor - închisoare de la 6

luni la 2 ani (fapta fiind săvârșită la 25 octombrie 2012), la pedepsele

alternative cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Astfel, având în

vedere că pedeapsa din prezenta cauză a fost individualizată de instanța de

fond către minimum (4 luni închisoare) stabilirea legii penale mai favorabile

se va face în raport de minimul pedepsei închisorii, limita mai favorabilă

regăsindu-se în forma modificată de legea nouă, condiții în care și instituția

prevăzută de art. 320

1

din vechiul C. proc. pen., identificată ca

fiind mai favorabilă prin prisma componentei de drept material penal (din

cadrul naturii sale duale), va genera efecte de reducere a pedepsei aplicate,

de la 4 luni la 2 luni închisoare.

Conform art. 12 din

Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare

se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în

raport cu infracțiunea comisă.

Pe de altă parte,

conform art. 15 din Legea nr. 187/2012 regimul suspendării condiționate a

executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării este cel

prevăzut de C. pen. din 1969.

Față de cele ce

preced va admite recursul declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Deciziei

penale nr. 144/A din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Va casa în totalitate

decizia penală recurată și în parte Sentința penală nr. 142 din 3 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Alba, secția penală și, rejudecând:

În baza art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000,

art. 320

1

C. proc. pen. anterior și art. 5 C. pen., va condamna

inculpatul R.I.M. la pedeapsa de 2 luni închisoare.

În baza art. 81 C.

pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. va dispune suspendarea condiționată a

executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de

2 ani și 2 luni.

Va atrage atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5

C. pen.

Va menține

dispozițiile sentinței referitoare la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Cheltuielile

judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va suportă din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul R.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 144/A din 18

septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Casează în totalitate

decizia penală recurată și în parte Sentința penală nr. 142 din 3 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Alba, secția penală și rejudecând:

În baza art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000,

art. 320

1

C. proc. pen. anterior și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul

R.I.M. la pedeapsa de 2 luni închisoare.

În baza art. 81 C.

pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. dispune suspendarea condiționată a

executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de

2 ani și 2 luni.

Atrage atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5

C. pen.

Menține dispozițiile

sentinței referitoare la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, în sumă de 200 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 24 martie 2014.

Procesat de GGC - AS