ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința arbitrală nr. 193 din 6 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 92/2011 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA Buzău împotriva pârâtei SC D.S. SA Buzău cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 1.830.253,62 RON cu titlu de pretenții și 91.063,71 RON reprezentând cheltuieli de arbitrare către reclamantă. Pentru a pronunța această soluție tribunalul arbitral verificându-și competența în conformitate cu clauza compromisorie și dispozițiile art. 340 C. proc. civ.

a reținut că între părți s-au încheiat două contracte de închiriere pentru spații industriale, respectiv contractul de închiriere din 8 aprilie 2009 pentru modulul A și contractul de închiriere din 7 septembrie 2005 având ca obiect modulele B și C. Inițial durata ambelor contracte a fost de 49 de ani fiind modificată ulterior prin acte adiționale la 9 ani. Invocând nerespectarea clauzelor contractuale de către pârâtă, reclamanta a solicitat obligarea acesteia la plata chiriei neîncasate pe perioada octombrie - decembrie 2009, a dobânzii legale aferentă sumei solicitate cu acest titlu, precum și daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale, fără drept a contractelor de închiriere de către pârâtă.

Tribunalul arbitral a arătat că reclamanta a susținut în motivarea acțiunii sale că în mod abuziv pârâta a notificat-o în legătură cu rezilierea unilaterală a contractelor invocând existența unor vicii ale bunului ce au făcut obiectul contractului de închiriere privind modulul A, în condițiile în care aceasta în calitate de chiriaș avea obligația de a efectua reparațiile necesare aducerii acestui bun a cărui defecțiune a invocat-o la o stare adecvată pentru folosirea conform destinației închirierii. Totodată pârâta avea și obligația contractuală de a efectua toate reparațiile de întreținere necesare, inclusiv respectarea tuturor condițiilor de autorizare a funcționării acestuia. Reclamanta apreciază că pentru rezilierea contractului având ca obiect modulele B și C motivele invocate nu aveau corespondent contractual întrucât cele două bunuri aveau destinații diferite și puteau fi folosite în mod independent.

În acest context, reclamanta apreciază că în realitate pârâta și-a invocat propria culpă în executarea contractului a procedat fără drept la notificarea rezilierii unilaterale, situația în care continuarea contractelor de închiriere nemaifiind posibilă are drept efect nașterea dreptului societății reclamante de a solicita repararea prejudiciului cauzat în acest mod. Raportat la aceasta stare de fapt, tribunalul arbitral a arătat că ambele părți sunt de acord în legătură cu încetarea contractelor în luna ianuarie 2010, însă reclamanta a contestat dreptul pârâtei de a notifica rezilierea unilaterală, astfel încât a apreciat că se impune stabilirea culpei care a avut drept efect încetarea contractelor.

Examinând clauzele convenției părților din această perspectivă, precum și corespondența purtată de acestea s-a concluzionat că pârâta nu era în situația de a invoca dispozițiile art. 6.1 lit. f) și 6.2 lit. g) din ambele contracte, în scopul rezilierii acestora, deoarece în momentul închirierii bunului reprezentând modulul A cunoștea data fabricației acestui bun. Prin urmare, pârâta nu putea invoca cu succes viciile de construcție având în vedere și faptul că pe parcursul derulării contractului de închiriere nu a notificat-o niciodată pe reclamantă în legătură cu funcționarea improprie a acestei instalații, precum și faptul că potrivit contractului avea obligația să efectueze toate reparațiile necesare pentru menținerea bunului în stare de funcționare.

În legătură cu rezilierea contractului pentru bunurile compuse din modului B și C s-a reținut că motivele invocate de pârâtă nu sunt susținute probatoriu fiind neîntemeiată și afirmația acesteia în sensul că bunurile respective sunt accesorii ale contractului încheiat pentru modul A, deoarece clauzele contractelor nu permit o atare interpretare.

În aceste condiții tribunalul arbitral a reținut că cele două contracte de locațiune au încetat prin rezilierea unilaterală fără drept a acestora de către pârâtă, la data de 7 ianuarie 2010 situație în care aceasta urmează să fie obligată la plata chiriei neîncasate pe perioada octombrie - decembrie 2009, pentru ambele contracte precum și a dobânzii aferente aceleiași perioade, reținând în privința daunelor-interese că este operantă clauza cuprinsă la art. 3.3 din contracte prin care părțile au stabilit în mod convențional perioada pentru care se datorează chiria cu titlu de beneficiu nerealizat limitând-o la o sumă egală cu valoarea chiriei pe 6 luni. Împotriva acestei hotărâri ambele părți au formulat acțiune în anulare.

Prin Sentința civilă nr. 35 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare invocată de reclamanta SC B. SA, precum și acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale formulate de această parte, s-a admis acțiunea în anulare formulată de pârâta SC D.S. SA cu consecința anulării sentinței arbitrale și respingerii acțiunii formulate de reclamantă. În privința excepției inadmisibilității instanța a reținut că aceasta nu operează în speță întrucât acțiunea în anulare a pârâtei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. f), g) și i) C. proc. civ., iar în situația în care criticile nu se încadrează în ipotezele reglementate de aceste dispoziții legale, soluția este aceea de respingere a acțiunii ca neîntemeiate și nu ca inadmisibilă.

Referitor la acțiunea în anulare formulată de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. s-a reținut că prevederile legale invocate ca fiind încălcate sunt dispozițiile imperative, respectiv art. 969, 970, 977, 979, 982, 1066 C. civ. sunt norme care vizează principiul forței obligatoriu a contractului precum și reguli de interpretare a convențiilor, astfel că nu au un caracter imperativ pentru a constitui un motiv de desființare a hotărârii arbitrale, pe temeiul anterior menționat, care se referă la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de reclamantă.

În privința acțiunii în anularea hotărârii arbitrale formulată de pârâta SC D.S. SA instanța a reținut că dintre motivele invocate este întemeiat doar cel prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ. care vizează situația în care tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut s-au nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Raportat la acest temei legal, instanța a arătat că reclamanta a învestit tribunalul arbitral cu o acțiune în pretenții astfel că față de obiectul acțiunii arbitrale, practic tribunalul s-a autosesizat reținând că, întrucât contractele au încetat înainte de termen urmează a se stabili din a cui culpă s-a întâmplat acest lucru.

Deși nu a existat un capăt de cerere prin care reclamanta să sesizeze tribunalul arbitral cu o acțiune în constatare negativă și nici cu constatarea faptei ilicite contractuale a pârâtei, și anume, rezilierea contractelor de locațiune din culpa acesteia. Prin urmare, apreciază instanța, în mod greșit tribunalul arbitral, prin neobservarea limitelor învestirii sale acordând mai mult decât s-a cerut a procedat la examinarea culpei pârâtei și a stabilit că aceasta este răspunzătoare pentru rezilierea fără drept a contractelor, motiv pentru care anulând hotărârea arbitrală atacată a procedat conform art. 366 alin. (1) C. proc. civ. la soluționarea cauzei pe fond.

Verificând conținutul contractelor din litigiu și corespondența purtată de părți s-a apreciat, raportat la clauzele prevăzute la art. 6.1 lit. f) și 6.2 lit. g) din contractele părților, că pârâta a fost lipsită obiectul contractului de locațiune în lunile noiembrie și decembrie 2009 ca urmare a opririi din funcțiune a bunului ce a făcut obiectul acestui contract. Această situație a fost determinată de împrejurarea că prin procesul-verbal I.S.C.I.R. din 6 noiembrie 2009 instalația verificată a fost oprită întrucât nu putea funcționa. În acest context s-a apreciat că având în vedere faptul că pârâta nu a putut utiliza bunul închiriat conform destinației sale în considerarea caracterului sinalagmatic al contractului, rezultă că fiind lipsită de obiectul locațiunii nu datorează nici contravaloarea prestației respectiv, plata chiriei, a dobânzii și a daunelor-interese solicitate de reclamantă.

S-a mai reținut, de asemenea, că acțiunea arbitrală formulată de reclamantă nu are ca obiect constatarea sau pronunțarea măsurii de încetare a contractelor de locațiune din culpa societății pârâte și că reclamanta nu contestă intervenirea pactelor comisorii de gradul IV invocate de societatea pârâtă, astfel că în absența unui capăt de cerere prin care să se conteste intervenirea rezilierii sau a unui petit prin care să se solicite și să se obțină încetarea contractelor din culpa chiriașului, acțiunea în răspundere contractuală este nefondată, în condițiile în care contractele de locațiune au încetat la data de 7 ianuarie 2010 ca urmare a notificărilor de reziliere transmise de societatea pârâtă în temeiul pactelor comisorii de gradul IV stabilite convențional.

Prin urmare apreciază instanța, aceste contracte au încetat prin reziliere astfel că potrivit art. 7 și 8.2, în această situație pârâta nu datorează daune-interese către locator. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC B. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În mod concret, recurenta invocă faptul că excepția inadmisibilității acțiunii arbitrale formulată de pârâta SC D.S. SA a fost greșit soluționată în sensul respingerii deoarece motivele de anulare a hotărârii arbitrale formulate de pârâtă privesc exclusiv fondul cauzei, au fost analizate de către tribunalul arbitrai iar, simpla indicare a dispozițiilor art. 364 li.f.g și i Cod nu echivalează cu asimilarea lor ca fiind cuprinse în cadrul motivelor limitativ prevăzute de lege, situație în care soluția corectă ar fi fost aceea de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

O altă critică vizează faptul că în mod greșit curtea de apel a anulat în întregime sentința arbitrală ca urmare a admiterii acțiunii în anulare formulată de pârâtă pentru motivul prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., respectiv, faptul că tribunalul arbitral s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut stabilind cui îi revine culpa încetării contractelor de închiriere, deși acesta nu a fost sesizat cu o acțiune în constatare negativă respectiv constatarea faptei ilicite contractuale a pârâtei în rezilierea contractelor de locațiune. Contrar celor reținute prin sentința recurată, instanța arbitrală a fost învestită prin cererea formulată să se analizeze dacă rezilierea unilaterală efectuată de pârâtă a fost întemeiată sau nu, fapt ce se putea realiza exclusiv prin analiza situației de fapt și de drept existentă la data notificărilor de rezilierea a contractelor.

Pe de altă parte susținerea potrivit căreia era necesară o solicitare expresă de încetare a contractelor de închiriere era inutilă în condițiile în care rezilierea unilaterală a operat deja la inițiativa pârâtei. Prin urmare cererea reclamantei are caracterul unei acțiuni în răspundere contractuală și îndeplinește toate condițiile necesare pentru obligarea pârâtei la plată astfel cum corect a procedat tribunalul. Totodată, susține recurenta, promovarea unei acțiuni în constatare negativă nu era posibilă în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. potrivit cărora acțiunea în realizare primează față de o eventuală acțiune în constatare, motiv pentru care acțiunea arbitrală formulată de reclamantă fiind o acțiune în realizare este perfect admisibilă.

În acest context, arată recurenta, prin motivarea sa curtea de apel preluând susținerile pârâtei a argumentat că rezilierea contractelor de închiriere a fost realizată în mod legal de către pârâtă. Această constatare nu are însă la bază o învestire a tribunalului arbitral cu o acțiune în constatare pozitivă formulată de pârâtă ceea ce evidențiază caracterul contradictoriu al motivării instanței care deși a apreciat că tribunalul arbitral în absența învestirii cu privire la analizarea condițiilor rezilierii nu putea proceda la examinarea cauzei din această perspectivă. În privința modului de soluționare a acțiunii arbitrale formulată de reclamanta SC B. SA, recurenta arată că soluția este de asemenea greșită deoarece curtea de apel nu a fost învestită cu rejudecarea fondului litigiului astfel că efectuând această analiză, la rândul său s-a autosesizat rejudecând cauza pe fond deși pârâta SC D.S.

SA nu a formulat o atare cerere. Referitor la soluționarea fondului prin sentința recurată, curtea de apel, s-a pronunțat exclusiv pe baza susținerilor și probelor administrate de către pârâtă fără a lua în considerare probele administrate de reclamantă în cadrul arbitrajului și fără a motiva excluderea de la analiză a acestor probe.

Totodată, susține recurenta, deși a demonstrat că lipsa de folosință a bunului închiriat prin contract a fost cauzată exclusiv de pârâtă care și-a încălcat în mod constant obligațiile contractuale și a procedat nelegal la notificarea rezilierii, instanța nu a prezentat argumentele în baza cărora a respins plata sumelor solicitate pentru obiectul contractului de locațiune nr. b. Prin ultimul motiv de recurs, recurenta invocă faptul că în mod greșit curtea de apel a respins propria acțiune în anulare fără a analiza fondul litigiului și motivele expuse de reclamantă deși, acțiunea în anulare era temeinică și legală pentru motivele arătate în cuprinsul acesteia astfel că sentința recurată este netemeinică și nelegală și sub acest aspect.

Analizând recursul analizat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate curtea constată că este fondat, cu următoarele precizări în privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ. care deși invocate nu au o dezvoltare corespunzătoare. În privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 se va reține că hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept care au determinat adoptarea soluției pronunțate astfel că dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. sunt îndeplinite situație în care nici critica întemeiată pe acest motiv nu este fondată. De asemenea, este nefondată și critica referitoare la soluționarea cauzei de către curtea de apel în absența cererii pârâtei SC D.S.

SA de rejudecare a fondului litigiului. O asemenea cerere nu era necesar a fi formulată în mod expres deoarece soluția decurge din dispozițiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în situația în care hotărârea arbitrală este anulată instanța va proceda la soluționarea cauzei în fond. Cu privire la modul de soluționare a propriei acțiuni în anulare, recurenta precizează doar că în mod greșit curtea de apel i-a respins acțiunea deși, aceasta era temeinică și legală potrivit motivelor arătate în cuprinsul acesteia. Această susținere nu echivalează însă cu o critică de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. și nu permite nici examinarea în conformitate cu dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. deoarece în realitate, în privința modului de soluționare a propriei acțiuni în anulare recurenta nu înțelege să formuleze critici concrete. Trimiterea la conținutul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nu este de natură a suplini obligația prevăzută de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. constând în dezvoltarea motivelor de recurs. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este fondat în considerarea faptului că dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. au fost greșit aplicate. Potrivit acestor dispoziții legale hotărârea arbitrală poate fi desființată în ipoteza în care tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Raportat la această dispoziție legală, Înalta Curte observă, contrar celor reținute prin sentința recurată, că reclamanta SC B. a învestit tribunalul arbitral cu o acțiune în răspundere contractuală solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cauzate ca urmare a rezilierii unilaterală, nelegale de către pârâtă a contractelor de închiriere. În motivarea cererii reclamanta a prezentat pe larg starea de fapt, clauzele contractelor din litigiu motivând că pârâta nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, situație în care nu era în măsură să procedeze la notificarea rezilierii contractelor.

În acest context, tribunalul arbitral examinând pretențiile reclamantei prin prisma clauzelor contractului, a motivelor invocate și a probelor administrate în cauză, respectiv corespondența purtată de părți a concluzionat că părțile nu contestă faptul că ambele contracte au încetat în luna ianuarie 2010, respectiv înainte de termen, însă au puncte de vedere divergente în legătură cu modalitatea de încetare, situație în care se impune stabilirea culpei, deoarece reclamanta a solicitat daune-interese ca urmare a rezilierii unilaterale fără drept a contractelor de către pârâtă, care la rândul său, în apărare a invocat faptul că ambele contracte au fost reziliate din vina reclamantei fiind incidente dispozițiile art. 6.1 lit. f) și art. 6.2 lit. g) din ambele contracte.

Prin urmare, în această situație, în mod evident, pentru a aprecia asupra temeiniciei acțiunii reclamantei sau a apărărilor pârâtei, tribunalul arbitral a procedat la analizarea culpei părților stabilind în conformitate cu clauzele contractului că pârâta a procedat în mod nelegal la notificarea rezilierii unilaterale a contractelor.

Pentru a concluziona astfel, s-a argumentat că apărările pârâtei nu pot fi luate în considerare deoarece aceasta pe parcursul derulării contractului de închiriere pentru instalația ce a făcut obiectul contractului nr. a nu a notificat-o pe reclamantă în legătură cu funcționarea improprie a acestei instalații și pe de altă parte, în privința contractului nr. b, clauzele acestuia, nu confirmă susținerea pârâtei potrivit căreia obiectul acestui contract este accesoriu celui care a făcut obiectul contractului nr. a. În consecință, raportat de susținerile și apărările părților examinarea culpei era obligatoriu a fi analizată pentru a se stabili dacă acțiunea reclamantei este întemeiată sau dimpotrivă, dacă pârâta este exonerată de răspundere contractuală întrucât s-a prevalat de prevederile contractuale care îi permiteau rezilierea unilaterală a convențiilor încheiate.

În altă ordine de idei este eronată motivarea curții de apel, potrivit căreia în absența unui petit prin care reclamanta să solicite a se constata că nu a intervenit rezilierea, tribunalul arbitral în mod greșit s-a considerat învestit cu analizarea modalității de încetare a contractului. În această privință este corectă critica recurentei în sensul că la rândul său, prin sentința pronunțată instanța a ignorat faptul că nici pârâta nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite a se constata că rezilierea a intervenit ca urmare a notificării desființării unilaterale a contractelor. Pentru identitate de rațiune, în lipsa învestirii cu o astfel de cerere instanța nu ar fi putut stabili că pârâta a procedat în conformitate cu clauzele convențiilor notificând-o pe reclamantă, iar contractele au încetat din culpa reclamantei.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut în considerentele sentinței recurate faptul că reclamanta nu a contestat intervenirea rezilierii și că fost de acord cu încetarea contractelor pentru viitor, în condițiile în care întreaga motivare a acțiunii reclamantei relevă contrariul. Acesta a fost de altfel și argumentul pentru care tribunalul arbitral observând că în această privință părțile au poziții divergente a stabilit că este necesară verificarea culpei, concluzionând că aceasta aparține pârâtei care, prin urmare, nu putea invoca rezilierea din culpa reclamantei. În egală măsură este corectă interpretarea recurentei potrivit căreia formularea unei acțiuni în constatare nu era posibilă, în considerarea caracterului subsidiar al acestui tip de acțiune și raportat la faptul că a optat pentru promovarea acțiunii în realizare având ca obiect antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei.

În consecință, rezultă că tribunalul arbitral a examinat cauza în limita învestirii sale astfel că motivul de desființare a hotărârii arbitrale pe temeiul dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. a fost greșit aplicat prin sentința recurată, iar hotărârea arbitrală a fost nelegal desființată. Prin urmare soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii în anulare formulată de pârâta SC D.S. SA urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței referitoare la respingerea acțiunii în anulare formulate de reclamantă. Fiind în culpă procesuală intimata SC D.S. SA va fi obligată să-i achite recurentei SC B. SA suma de 16.785 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 35/2012 de la 22 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea în anularea Sentinței arbitrale nr. 193 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Arbitraj a României formulată de pârâta SC D.S. SA Buzău. Menține restul dispozițiilor sentinței. Obligă intimata SC D.S. să-i achite recurentei SC B. SA suma de 16.785 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013. Procesat de GGC - AS