ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința arbitrală nr. 193 din 6

octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 92/2011 al Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA Buzău împotriva

pârâtei SC D.S. SA Buzău cu consecința obligării acesteia la plata sumei de

1.830.253,62 RON cu titlu de pretenții și 91.063,71 RON reprezentând cheltuieli

de arbitrare către reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul arbitral verificându-și competența în conformitate

cu clauza compromisorie și dispozițiile art. 340 C. proc. civ. a reținut că

între părți s-au încheiat două contracte de închiriere pentru spații

industriale, respectiv contractul de închiriere din 8 aprilie 2009 pentru

modulul A și contractul de închiriere din 7 septembrie 2005 având ca obiect

modulele B și C. Inițial durata ambelor contracte a fost de 49 de ani fiind

modificată ulterior prin acte adiționale la 9 ani.

Invocând

nerespectarea clauzelor contractuale de către pârâtă, reclamanta a solicitat

obligarea acesteia la plata chiriei neîncasate pe perioada octombrie -

decembrie 2009, a dobânzii legale aferentă sumei solicitate cu acest titlu,

precum și daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a

rezilierii unilaterale, fără drept a contractelor de închiriere de către

pârâtă.

Tribunalul arbitral a

arătat că reclamanta a susținut în motivarea acțiunii sale că în mod abuziv

pârâta a notificat-o în legătură cu rezilierea unilaterală a contractelor

invocând existența unor vicii ale bunului ce au făcut obiectul contractului de

închiriere privind modulul A, în condițiile în care aceasta în calitate de

chiriaș avea obligația de a efectua reparațiile necesare aducerii acestui bun a

cărui defecțiune a invocat-o la o stare adecvată pentru folosirea conform

destinației închirierii. Totodată pârâta avea și obligația contractuală de a

efectua toate reparațiile de întreținere necesare, inclusiv respectarea tuturor

condițiilor de autorizare a funcționării acestuia. Reclamanta apreciază că

pentru rezilierea contractului având ca obiect modulele B și C motivele

invocate nu aveau corespondent contractual întrucât cele două bunuri aveau

destinații diferite și puteau fi folosite în mod independent.

În acest context,

reclamanta apreciază că în realitate pârâta și-a invocat propria culpă în

executarea contractului a procedat fără drept la notificarea rezilierii

unilaterale, situația în care continuarea contractelor de închiriere nemaifiind

posibilă are drept efect nașterea dreptului societății reclamante de a solicita

repararea prejudiciului cauzat în acest mod.

Raportat la aceasta

stare de fapt, tribunalul arbitral a arătat că ambele părți sunt de acord în

legătură cu încetarea contractelor în luna ianuarie 2010, însă reclamanta a

contestat dreptul pârâtei de a notifica rezilierea unilaterală, astfel încât a

apreciat că se impune stabilirea culpei care a avut drept efect încetarea

contractelor.

Examinând clauzele

convenției părților din această perspectivă, precum și corespondența purtată de

acestea s-a concluzionat că pârâta nu era în situația de a invoca dispozițiile

art. 6.1 lit. f) și 6.2 lit. g) din ambele contracte, în scopul rezilierii

acestora, deoarece în momentul închirierii bunului reprezentând modulul A

cunoștea data fabricației acestui bun. Prin urmare, pârâta nu putea invoca cu

succes viciile de construcție având în vedere și faptul că pe parcursul

derulării contractului de închiriere nu a notificat-o niciodată pe reclamantă

în legătură cu funcționarea improprie a acestei instalații, precum și faptul că

potrivit contractului avea obligația să efectueze toate reparațiile necesare

pentru menținerea bunului în stare de funcționare.

În legătură cu

rezilierea contractului pentru bunurile compuse din modului B și C s-a reținut

că motivele invocate de pârâtă nu sunt susținute probatoriu fiind neîntemeiată

și afirmația acesteia în sensul că bunurile respective sunt accesorii ale

contractului încheiat pentru modul A, deoarece clauzele contractelor nu permit

o atare interpretare.

În aceste condiții

tribunalul arbitral a reținut că cele două contracte de locațiune au încetat

prin rezilierea unilaterală fără drept a acestora de către pârâtă, la data de 7

ianuarie 2010 situație în care aceasta urmează să fie obligată la plata chiriei

neîncasate pe perioada octombrie - decembrie 2009, pentru ambele contracte

precum și a dobânzii aferente aceleiași perioade, reținând în privința

daunelor-interese că este operantă clauza cuprinsă la art. 3.3 din contracte

prin care părțile au stabilit în mod convențional perioada pentru care se

datorează chiria cu titlu de beneficiu nerealizat limitând-o la o sumă egală cu

valoarea chiriei pe 6 luni.

Împotriva acestei

hotărâri ambele părți au formulat acțiune în anulare.

Prin Sentința civilă

nr. 35 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a

respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare invocată de reclamanta

SC B. SA, precum și acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale formulate de

această parte, s-a admis acțiunea în anulare formulată de pârâta SC D.S. SA cu

consecința anulării sentinței arbitrale și respingerii acțiunii formulate de

reclamantă.

În privința excepției

inadmisibilității instanța a reținut că aceasta nu operează în speță întrucât

acțiunea în anulare a pârâtei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit.

f), g) și i) C. proc. civ., iar în situația în care criticile nu se încadrează

în ipotezele reglementate de aceste dispoziții legale, soluția este aceea de

respingere a acțiunii ca neîntemeiate și nu ca inadmisibilă.

Referitor la acțiunea

în anulare formulată de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i)

C. proc. civ. s-a reținut că prevederile legale invocate ca fiind încălcate

sunt dispozițiile imperative, respectiv art. 969, 970, 977, 979, 982, 1066 C. civ.

sunt norme care vizează principiul forței obligatoriu a contractului precum și

reguli de interpretare a convențiilor, astfel că nu au un caracter imperativ

pentru a constitui un motiv de desființare a hotărârii arbitrale, pe temeiul

anterior menționat, care se referă la încălcarea ordinii publice, a bunelor

moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii, motiv pentru care a respins

ca neîntemeiată acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de

reclamantă.

În privința acțiunii

în anularea hotărârii arbitrale formulată de pârâta SC D.S. SA instanța a

reținut că dintre motivele invocate este întemeiat doar cel prevăzut de art.

364 lit. f) C. proc. civ. care vizează situația în care tribunalul arbitral s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut s-au nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Raportat la acest

temei legal, instanța a arătat că reclamanta a învestit tribunalul arbitral cu

o acțiune în pretenții astfel că față de obiectul acțiunii arbitrale, practic

tribunalul s-a autosesizat reținând că, întrucât contractele au încetat înainte

de termen urmează a se stabili din a cui culpă s-a întâmplat acest lucru. Deși

nu a existat un capăt de cerere prin care reclamanta să sesizeze tribunalul

arbitral cu o acțiune în constatare negativă și nici cu constatarea faptei

ilicite contractuale a pârâtei, și anume, rezilierea contractelor de locațiune

din culpa acesteia.

Prin urmare,

apreciază instanța, în mod greșit tribunalul arbitral, prin neobservarea

limitelor învestirii sale acordând mai mult decât s-a cerut a procedat la

examinarea culpei pârâtei și a stabilit că aceasta este răspunzătoare pentru

rezilierea fără drept a contractelor, motiv pentru care anulând hotărârea

arbitrală atacată a procedat conform art. 366 alin. (1) C. proc. civ. la

soluționarea cauzei pe fond.

Verificând conținutul

contractelor din litigiu și corespondența purtată de părți s-a apreciat,

raportat la clauzele prevăzute la art. 6.1 lit. f) și 6.2 lit. g) din

contractele părților, că pârâta a fost lipsită obiectul contractului de

locațiune în lunile noiembrie și decembrie 2009 ca urmare a opririi din

funcțiune a bunului ce a făcut obiectul acestui contract. Această situație a

fost determinată de împrejurarea că prin procesul-verbal I.S.C.I.R. din 6

noiembrie 2009 instalația verificată a fost oprită întrucât nu putea funcționa.

În acest context s-a

apreciat că având în vedere faptul că pârâta nu a putut utiliza bunul închiriat

conform destinației sale în considerarea caracterului sinalagmatic al

contractului, rezultă că fiind lipsită de obiectul locațiunii nu datorează nici

contravaloarea prestației respectiv, plata chiriei, a dobânzii și a

daunelor-interese solicitate de reclamantă.

S-a mai reținut, de

asemenea, că acțiunea arbitrală formulată de reclamantă nu are ca obiect

constatarea sau pronunțarea măsurii de încetare a contractelor de locațiune din

culpa societății pârâte și că reclamanta nu contestă intervenirea pactelor

comisorii de gradul IV invocate de societatea pârâtă, astfel că în absența unui

capăt de cerere prin care să se conteste intervenirea rezilierii sau a unui

petit prin care să se solicite și să se obțină încetarea contractelor din culpa

chiriașului, acțiunea în răspundere contractuală este nefondată, în condițiile

în care contractele de locațiune au încetat la data de 7 ianuarie 2010 ca

urmare a notificărilor de reziliere transmise de societatea pârâtă în temeiul

pactelor comisorii de gradul IV stabilite convențional.

Prin urmare apreciază

instanța, aceste contracte au încetat prin reziliere astfel că potrivit art. 7

și 8.2, în această situație pârâta nu datorează daune-interese către locator.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamanta SC B. SA invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. raportat la

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În mod concret,

recurenta invocă faptul că excepția inadmisibilității acțiunii arbitrale

formulată de pârâta SC D.S. SA a fost greșit soluționată în sensul respingerii

deoarece motivele de anulare a hotărârii arbitrale formulate de pârâtă privesc

exclusiv fondul cauzei, au fost analizate de către tribunalul arbitrai iar,

simpla indicare a dispozițiilor art. 364 li.f.g și i Cod nu echivalează cu

asimilarea lor ca fiind cuprinse în cadrul motivelor limitativ prevăzute de

lege, situație în care soluția corectă ar fi fost aceea de respingere a

acțiunii ca inadmisibilă.

O altă critică

vizează faptul că în mod greșit curtea de apel a anulat în întregime sentința

arbitrală ca urmare a admiterii acțiunii în anulare formulată de pârâtă pentru

motivul prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., respectiv, faptul că

tribunalul arbitral s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut

stabilind cui îi revine culpa încetării contractelor de închiriere, deși acesta

nu a fost sesizat cu o acțiune în constatare negativă respectiv constatarea

faptei ilicite contractuale a pârâtei în rezilierea contractelor de locațiune.

Contrar celor

reținute prin sentința recurată, instanța arbitrală a fost învestită prin

cererea formulată să se analizeze dacă rezilierea unilaterală efectuată de

pârâtă a fost întemeiată sau nu, fapt ce se putea realiza exclusiv prin analiza

situației de fapt și de drept existentă la data notificărilor de rezilierea a

contractelor. Pe de altă parte susținerea potrivit căreia era necesară o

solicitare expresă de încetare a contractelor de închiriere era inutilă în

condițiile în care rezilierea unilaterală a operat deja la inițiativa pârâtei.

Prin urmare cererea

reclamantei are caracterul unei acțiuni în răspundere contractuală și

îndeplinește toate condițiile necesare pentru obligarea pârâtei la plată astfel

cum corect a procedat tribunalul.

Totodată, susține

recurenta, promovarea unei acțiuni în constatare negativă nu era posibilă în raport

de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. potrivit cărora acțiunea în realizare

primează față de o eventuală acțiune în constatare, motiv pentru care acțiunea

arbitrală formulată de reclamantă fiind o acțiune în realizare este perfect

admisibilă.

În acest context,

arată recurenta, prin motivarea sa curtea de apel preluând susținerile pârâtei

a argumentat că rezilierea contractelor de închiriere a fost realizată în mod

legal de către pârâtă. Această constatare nu are însă la bază o învestire a

tribunalului arbitral cu o acțiune în constatare pozitivă formulată de pârâtă

ceea ce evidențiază caracterul contradictoriu al motivării instanței care deși

a apreciat că tribunalul arbitral în absența învestirii cu privire la

analizarea condițiilor rezilierii nu putea proceda la examinarea cauzei din

această perspectivă.

În privința modului

de soluționare a acțiunii arbitrale formulată de reclamanta SC B. SA, recurenta

arată că soluția este de asemenea greșită deoarece curtea de apel nu a fost

învestită cu rejudecarea fondului litigiului astfel că efectuând această

analiză, la rândul său s-a autosesizat rejudecând cauza pe fond deși pârâta SC

D.S. SA nu a formulat o atare cerere.

Referitor la

soluționarea fondului prin sentința recurată, curtea de apel, s-a pronunțat exclusiv

pe baza susținerilor și probelor administrate de către pârâtă fără a lua în

considerare probele administrate de reclamantă în cadrul arbitrajului și fără a

motiva excluderea de la analiză a acestor probe.

Totodată, susține

recurenta, deși a demonstrat că lipsa de folosință a bunului închiriat prin

contract a fost cauzată exclusiv de pârâtă care și-a încălcat în mod constant

obligațiile contractuale și a procedat nelegal la notificarea rezilierii,

instanța nu a prezentat argumentele în baza cărora a respins plata sumelor

solicitate pentru obiectul contractului de locațiune nr. b.

Prin ultimul motiv de

recurs, recurenta invocă faptul că în mod greșit curtea de apel a respins

propria acțiune în anulare fără a analiza fondul litigiului și motivele expuse

de reclamantă deși, acțiunea în anulare era temeinică și legală pentru motivele

arătate în cuprinsul acesteia astfel că sentința recurată este netemeinică și

nelegală și sub acest aspect.

Analizând recursul

analizat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior

menționate curtea constată că este fondat, cu următoarele precizări în privința

criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ. care

deși invocate nu au o dezvoltare corespunzătoare.

În privința criticii

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 se va reține că hotărârea recurată

cuprinde temeiurile de fapt și de drept care au determinat adoptarea soluției

pronunțate astfel că dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. sunt

îndeplinite situație în care nici critica întemeiată pe acest motiv nu este

fondată.

De asemenea, este

nefondată și critica referitoare la soluționarea cauzei de către curtea de apel

în absența cererii pârâtei SC D.S. SA de rejudecare a fondului litigiului.

O asemenea cerere nu

era necesar a fi formulată în mod expres deoarece soluția decurge din

dispozițiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în situația în

care hotărârea arbitrală este anulată instanța va proceda la soluționarea

cauzei în fond.

Cu privire la modul

de soluționare a propriei acțiuni în anulare, recurenta precizează doar că în

mod greșit curtea de apel i-a respins acțiunea deși, aceasta era temeinică și

legală potrivit motivelor arătate în cuprinsul acesteia.

Această susținere nu

echivalează însă cu o critică de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304

C. proc. civ. și nu permite nici examinarea în conformitate cu dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ. deoarece în realitate, în privința modului

de soluționare a propriei acțiuni în anulare recurenta nu înțelege să formuleze

critici concrete. Trimiterea la conținutul acțiunii în anularea hotărârii

arbitrale nu este de natură a suplini obligația prevăzută de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. constând în dezvoltarea motivelor de recurs.

Referitor la motivul

de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că

acesta este fondat în considerarea faptului că dispozițiile art. 364 lit. f) C.

proc. civ. au fost greșit aplicate.

Potrivit acestor

dispoziții legale hotărârea arbitrală poate fi desființată în ipoteza în care

tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu

s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Raportat la această

dispoziție legală, Înalta Curte observă, contrar celor reținute prin sentința

recurată, că reclamanta SC B. a învestit tribunalul arbitral cu o acțiune în

răspundere contractuală solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor

cauzate ca urmare a rezilierii unilaterală, nelegale de către pârâtă a contractelor

de închiriere. În motivarea cererii reclamanta a prezentat pe larg starea de

fapt, clauzele contractelor din litigiu motivând că pârâta nu și-a îndeplinit

propriile obligații contractuale, situație în care nu era în măsură să

procedeze la notificarea rezilierii contractelor.

În acest context,

tribunalul arbitral examinând pretențiile reclamantei prin prisma clauzelor

contractului, a motivelor invocate și a probelor administrate în cauză,

respectiv corespondența purtată de părți a concluzionat că părțile nu contestă

faptul că ambele contracte au încetat în luna ianuarie 2010, respectiv înainte

de termen, însă au puncte de vedere divergente în legătură cu modalitatea de

încetare, situație în care se impune stabilirea culpei, deoarece reclamanta a

solicitat daune-interese ca urmare a rezilierii unilaterale fără drept a

contractelor de către pârâtă, care la rândul său, în apărare a invocat faptul

că ambele contracte au fost reziliate din vina reclamantei fiind incidente

dispozițiile art. 6.1 lit. f) și art. 6.2 lit. g) din ambele contracte.

Prin urmare, în

această situație, în mod evident, pentru a aprecia asupra temeiniciei acțiunii

reclamantei sau a apărărilor pârâtei, tribunalul arbitral a procedat la

analizarea culpei părților stabilind în conformitate cu clauzele contractului

că pârâta a procedat în mod nelegal la notificarea rezilierii unilaterale a

contractelor. Pentru a concluziona astfel, s-a argumentat că apărările pârâtei

nu pot fi luate în considerare deoarece aceasta pe parcursul derulării contractului

de închiriere pentru instalația ce a făcut obiectul contractului nr. a nu a

notificat-o pe reclamantă în legătură cu funcționarea improprie a acestei

instalații și pe de altă parte, în privința contractului nr. b, clauzele

acestuia, nu confirmă susținerea pârâtei potrivit căreia obiectul acestui

contract este accesoriu celui care a făcut obiectul contractului nr. a.

În consecință,

raportat de susținerile și apărările părților examinarea culpei era obligatoriu

a fi analizată pentru a se stabili dacă acțiunea reclamantei este întemeiată

sau dimpotrivă, dacă pârâta este exonerată de răspundere contractuală întrucât

s-a prevalat de prevederile contractuale care îi permiteau rezilierea

unilaterală a convențiilor încheiate.

În altă ordine de

idei este eronată motivarea curții de apel, potrivit căreia în absența unui

petit prin care reclamanta să solicite a se constata că nu a intervenit

rezilierea, tribunalul arbitral în mod greșit s-a considerat învestit cu

analizarea modalității de încetare a contractului. În această privință este

corectă critica recurentei în sensul că la rândul său, prin sentința pronunțată

instanța a ignorat faptul că nici pârâta nu a formulat o cerere reconvențională

prin care să solicite a se constata că rezilierea a intervenit ca urmare a

notificării desființării unilaterale a contractelor. Pentru identitate de

rațiune, în lipsa învestirii cu o astfel de cerere instanța nu ar fi putut

stabili că pârâta a procedat în conformitate cu clauzele convențiilor

notificând-o pe reclamantă, iar contractele au încetat din culpa reclamantei.

De asemenea, în mod

greșit s-a reținut în considerentele sentinței recurate faptul că reclamanta nu

a contestat intervenirea rezilierii și că fost de acord cu încetarea

contractelor pentru viitor, în condițiile în care întreaga motivare a acțiunii

reclamantei relevă contrariul. Acesta a fost de altfel și argumentul pentru

care tribunalul arbitral observând că în această privință părțile au poziții

divergente a stabilit că este necesară verificarea culpei, concluzionând că

aceasta aparține pârâtei care, prin urmare, nu putea invoca rezilierea din

culpa reclamantei.

În egală măsură este

corectă interpretarea recurentei potrivit căreia formularea unei acțiuni în

constatare nu era posibilă, în considerarea caracterului subsidiar al acestui

tip de acțiune și raportat la faptul că a optat pentru promovarea acțiunii în

realizare având ca obiect antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei.

În consecință,

rezultă că tribunalul arbitral a examinat cauza în limita învestirii sale

astfel că motivul de desființare a hotărârii arbitrale pe temeiul dispozițiilor

art. 364 lit. f) C. proc. civ. a fost greșit aplicat prin sentința recurată,

iar hotărârea arbitrală a fost nelegal desființată.

Prin urmare soluția

ce se impune este aceea de admitere a recursului conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii

acțiunii în anulare formulată de pârâta SC D.S. SA urmând a fi menținute restul

dispozițiilor sentinței referitoare la respingerea acțiunii în anulare

formulate de reclamantă.

Fiind în culpă

procesuală intimata SC D.S. SA va fi obligată să-i achite recurentei SC B. SA

suma de 16.785 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 35/2012 de la 22

martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe

care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea în anularea Sentinței

arbitrale nr. 193 din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Arbitraj a României

formulată de pârâta SC D.S. SA Buzău.

Menține restul

dispozițiilor sentinței.

Obligă intimata SC

D.S. să-i achite recurentei SC B. SA suma de 16.785 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2013.

Procesat de GGC - AS